Aliatul discret al Coreei de Nord

Problemele apărute în relația dintre Coreea de Nord și Statele Unite, imediat după alegerea noului președinte american, au fost puse rapid în seama nebuniei tanărului satrap din fruntea statului comunist și a nevoii mascate a Chinei de a avea un câine rău de pază într-o zonă în care influentă militară și economică americană e foarte prezentă. Zona tampon asigurată de Coreea de Nord e clar importantă, în condițiile în care pierderea acesteia ar aduce posibilitatea de a avea trupele americane din Coreea de Sud prea aproape de China, producând un disconfort prea mare pentru Beijing. Până la alegerea președintelui Trump, China avea de câștigat din conduita extremă a Phenianului și pentru că dădea dovadă că e o putere care joacă și militar la scară mare, asmuțindu-l în secret pe tanărul Kim Jong Un și spunând apoi pentru public că nu îl poate controla cum și-ar dori, deși toată lumea putea înțelege ușor cum stăteau lucrurile în realitate. Numai că, la momentul la care China avea nevoie de liniște pentru negocierea unui nou tratat economic cu președintele Trump, după ce acesta făcuse o mișcare foarte abruptă economic, anulând precedentul tratat, stăpânirea de la Phenian a forțat tocmai punerea Chinei într-o lumină proastă, printr-o mișcare rebelă, foarte riscantă, și plasată într-un moment delicat. Mai mult, loviturile militare foarte viguroase ale noii administrații americane au câștigat instantaneu atenția Chinei, dar nu și pe cea a rotofeiului președinte din țara oamenilor înfometați.

Ar părea că țărișoara agresivă chiar acționează independent, nelăsându-se influențată nici măcar de marele vecin și partenerul unic, China. Ei bine, dacă așa arată lucrurile în presă internațională, nu e obligatoriu să stea așa și în realitate. China nu a fost și nu este singur principal susținător al economiei nord-coreene. Tradițional, din anii ’50 în zonă a fost simțită concurență dintre URSS și China pentru controlul țărilor comuniste Vietnam, Coreea de Nord și Cambodgia, competiție tranșată decisiv în favoarea Moscovei atât în Vietnam cât și, la o scară mai mică, în Coreea de Nord. Vietnamul susținut de URSS ajungea chiar să se angajeze militar împotriva Chinei încă din anii ’70, spre marea satisfacție a Moscovei, jenată vizibil multă vreme de China maoistă.

În anii ’80, cea mai mare parte a economiei Nord Coreene a fost dezvoltată de către URSS și proiectată să funcționeze în relația cu URSS. Coreea de Nord importa atunci din URSS petrol și îngrășăminte chimice, utilaje, alimente și bunuri de larg consum, și exporta, în schimb, în URSS, produse folosite în economia sovietică, de cele mai multe fabricate în coooperare cu acesta economie. Dezechilibrul comercial era fantastic înclinat în favoarea URSS, lucru care a dus la o masivă îndatorare a Coreei de Nord față de Moscova. După 1990, când Rusia a oprit relația comercială dezavatajoasa ei și a cerut plata în valută forte a mărfurilor livrate, cât și înapoierea datoriilor, Coreea de Nord s-a prăbușit economic, „ajutată” mult și de faptul că nu producea nimic folositor acum noii economii rusești, iar altundeva nu prea se puneaa problema să exporte, de vreme ce nu producea mai nimic din ce se cere pe piața liberă. Peste asta a venit și seceta care a dus, impreuna cu criza si izolarea economică, la foametea care a omorât un număr imens de oameni, peste un milion după unele surse , cu tot ajutorul masiv venit de la țări pe care Coreea de Nord le amenința constant de ani de zile – Statele Unite, Coreea de Sud, Japonia.

Acum merită menționat faptul că Phenianul a tot primit ajutor extern încă din anii ’50, chiar și România comunistă, în anii lui Dej, contribuind cu 22 de milioane de ruble la reconstrucția și ajutorul Coreei de Nord de după războiul cu Sudul.

China anilor ’90 și a primei decade de după anul 2.000 a găsit folositor să preia susținerea Phenianului, având și posibilitatea materială să facă asta, și o mulțime de motive, din care cel militar enunțat la începutul articolului era și este de departe cel mai important.

Vladimir Putn și Kim Jong Il în Phenian

Rusia, în schimb, a preferat, în anii ’90, să scape de povara acestei țări de la care nu părea a avea nici un folos practic. Asta a durat până când regimul Putin a început noua ofensivă împotriva lumii libere. Reluând pretențiile și aspirațiile URSS, Kremlinul a forțat și reactivarea vechii alianțe cu cel mai belicos vasal/aliat. Putin a vizitat Phenianul încă din anul 2000, încercând să propună o mulțime de proiecte care nu au putut fi susținute de partea coreeană și, până acum câțiva ani, se părea că noua relație nu are șanse să revină la nivelul de încredere din perioadă sovietică, lucru înțeles de ambele părți in discutie. Numai că, după 2000, și conducerea comunistă coreeană a dorit mult să scape de totală dependența de China și a făcut eforturi mari să facă mai funcțională relația cu Rusia.

O concesie importantă și stranie în același timp făcută de Phenian acestei relații a fost chiar acceptarea, măcar de fațadă, a ridicării unei biserici ortodoxe, ori a ținerii unor servicii religioase sub ascultarea Bisericii Ruse, în țara în care ateismul e lege de stat și singurul zeu acceptat e șeful statului.

Mișcarea decisivă pentru relansarea acestei relații a venit însă la 5 mai 2014, când Moscova a acceptat anularea a 90% din datoria Coreei de Nord (în realitate, a datoriei întregi).

Relația economică nu putea să functineze pe baze reale, de vreme ce Coreea de Nord practic nu are nimic dezirabil de exportat pieței rusești și suferă de o masivă subfinanțare, timp în care are nevoie vitală de petrolul și grâul pe care Rusia le poate oferi. Așa fiind, Moscova a mai făcut un cadou Phenianului, permițând ca plățile către partea rusă, chiar și pentru petrol, să fie făcute în ruble, în hârtii practic, și nu în valută forte…

Și acum, revenind la momentul actual – pe cine ar fi putut să aleagă Putin, în ultima vreme, ca partener pentru aventurile sale militare care au ruinat țări și au dus la moartea unui număr mare de nevinovați? Ce nebun ar putea susține nebunia militară a Kremlinului de acum? Cine ar mai avea interes să mimeze o ofensivă directă împotriva lumii libere și a Statelor Unite? China, cu toate pretențiile din Marea Chinei de Sud și cu toată creșterea cheltuielilor militare, sigur nu ar avea de câștigat din extinderea disputelor cu Statele Unite, de care este legată prea mult economic ca să acționeze atât de violent și imprudent împotriva intereselor americane.
Un posibil răspuns logic la violența și aparenta inconștiență a regimului de la Phenian este că tânărul Kim Jong Un susține ofensiva Kremlinului împotriva Statelor Unite și jenează China, pentru a susține interesele lui Putin, față de care este dator. Care Putin, după cum a dovedit în cazul lui Assad, poate asigura susținerea și protecția aliaților chiar în cel mai complicat scenariu posibil. Așa că atacul chimic al lui Assad și experimentele militare urmate de amenințări ale Phenianului pot fi înțelese și că încercări ale Kremlinului de a slăbi autoritatea Americii și, în același timp, de a testa fermitatea noii administrații de la Washington. China are și alte priorități acum, așa că nu aș vedea-o ca vinovat principal pentru scandalul din Asia, cel puțin în momentul ăsta.

Sandu Dragomirescu

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.