Amnezie cronică, sau minciună patologică?

După un articol de Ari Lieberman, publicat în “Israel National News”

Un sindrom curios pare să afecteze ţările arabe după conflictele militate cu Israelul. La 6 octombrie 1973, Egiptul și Siria au lansat un atac surpriză coordonat împotriva Israelului. În primele zile situaţia fusese într-adevar grea. În sud circa 700 de soldaţi israelieni din fortificaţiile neglijate aflate de-a lungul canalului Suez au fost confruntaţi cu atacul a 100.000 de egipteni, ranforsaţi cu 2000 de tancuri, mii de piese de artilerie şi sute de rachete.

În nord, pe podişul Golan situaţia nu fusese mai puțin disperată. Doua brigăzi blindate anemice cu 177 de tancuri se aflau între cele 1000 de tancuri siriene şi Galileea. Cu toată această inferioritate covârşitoare, armata israeliană (IDF) a reuşit să inverseze situaţia. La 24 octombrie, 18 zile dupa începerea agresiunii arabe, armata egipteana fusese aproape distrusă şi IDF opera deja liberă pe teritoriul egiptean. Sirienii se aflau în retragere totală, iar Damascul era în bătaia tunurilor israeliene.

Înfrângerea arabă fusese atât de grea în acel război, Războiul de Yom Kipur, încât ea a fost calificată de către analiştii militari ca fiind mai catastrofală decât cea din Războiul de 6 zile din 1967.

Curios şi bizar este faptul că 6 octombrie este marcat ca Ziua Victoriei în Egipt. Media controlată de guvern şi istoricii arabi descriu războiul ca pe o victorie arabă, perpetuând un mit stupid. Pentru Egipt şi pentru lumea arabă în general, războiul a început şi s-a terminat în primele sale zile. Celelalte, până la sfârşit, rămân şi azi “în ceaţă”, îngropate adânc în subconştientul colectiv arab.

Comportamentul straniu de negare amneziacă este mai degrabă o normă decât o aberaţie în lumea arabă. Vedem un model constant şi previzibil, în care o agresiune arabă asupra Israelului e urmată de inevitabila înfrângere arabă, apoi vine perioada de negare şi amnezie asupra a ceea ce s-a întâmplat, dupa care ciclul de agresiune arabă e reluat.

La numai 9 ani de la acel război, provocările Siriei şi OEP au dus la invazia Libanului, unde OEP crease un mini stat, poreclit pe atunci “Fatahland”. În doar o săptămâna, gangsterii lui Arafat erau deja încercuiţi în Beirut. După două luni, “luptătorii” OEP fusesera deja impachetaţi si expediati de acolo, ceea ce nu l-a împiedicat pe Arafat să compare bătălia din Beirut cu cea de la Stalingrad… El a folosit aceeaşi analogie ridicolă în 2002 în timpul operaţiunii “Zidul de apărare”, când s-a referit la luptele de la Jenin ca la luptele pentru Leningrad… Desigur că nimeni nu avusese grijă să-l informeze pe Arafat cine a învins în acele lupte din timpul WW2, dar faptele în sine sunt lipsite de importanţa în lumea fanteziei arabe.

Amintiţi-vă şi de Nasralla, care în ridicolul său, şi-a acordat o “victorie divină” în 2006, în al doilea război din Liban. Absurditatea acestui individ a dus pe unul din comentatorii de frunte din Liban, Michael Young, să scrie că dacă Nasralla consideră aceea ca pe o victorie, este cutremurător sa ne inchipuim cum ar fi trebuit să arate situaţia ca el să fi fost nevoit să recunoască înfrângerea.

Acum suntem martori la un nou ciclu complet de acest fel, în operaţiunea “Stâlpul Apărării” din Gaza. Abia trei ani trecuseră de la operaţiunea precedentă, “Plumb Topit” în care Hamasul suferise o lovitură similară. Ca şi atunci, după încetarea luptelor, neînfricaţii lor conducători au ieşit din găuri şi din subsolurile spitalului Shifa din Gaza, unde se ascundeau şi au proclamat “victoria”. Atunci şi acum, Hamasul a ieşit învins și sângerând, fără să fi putut aduce vreo atingere semnificativă Israelului.

Deci şi în noua runda iniţiata de beligeranţa arabă, am fost martorii aceloraşi 3 stadii: agresiunea arabilor, înfrângerea lor şi negarea înfrângerii.

Căt timp musulmanii moderaţi (şi sunt prea puţini din aceştia) nu vor recunoaşte că liderii lor fascişti îi conduc spre Evul Mediu, arabii vor continua să trăiască înfrângeri si umiliri.

The following two tabs change content below.

Corneliu

Israelian născut, crescut, educat, trăit și muncit în România. Colaborator ILD.

7 gânduri despre “Amnezie cronică, sau minciună patologică?

  1. Inshallah, Corneliu!

    Este o minciuna patologica emisa de conducatorii lor care pacaleste gloata inculta care se informeaza la posturile de TV, radio si ziare pline de aceste minciuni. O minciuna care le face placere si ii mingie pe ego. Apoi din aceasta gloata se rucruteaza mai usor noi martiri, etc. Si astfel cercul vicios perpetuaza nenoricrea lor si a noastra.

  2. Merci Corneliu.
    Am citit pe ILD citeva articole despre aceasta inversie a adevarului. Este cit se poate de adevarata.
    Asa din amintire, am senzatia ca nu l-am citit pe acesta specific cu toate ca recunosc elementele si ideile.

    Articolul lui Joel Fishman este f. serios si documentat. Este un MUST READ !
    L-am recomandat si la „Prietenii Israelului”, bineinteles cu mentionarea numelui tau.

  3. Sirienii si Egiptenii si arabii in general au uitat ca razboiul din 6 oct.1973 s-a terminat cand IDF s-a aflat la 42 km de Damasc si la 101 km de Cairo dupa ce IDF a trecut canalul Suez si in timp ce majoritatea armatei egiptene este incercuita de IDF in desertul Sinai fara apa si mancare.
    Razboiul acesta a fost singurul razboi in care armatele arabe au reusit sa suprinda IDF-ul si initiativa a fost in primele zile in mainile armatelor arabe. Totusi nu au reusit sa invinga in acest razboi.
    Cand unitatea de recunoastere israeliana a ajuns la km 101 de la Cairo,a primit ordinul sa ramana pe loc si sa nu mai inainteze. Ofiteri suedezi si finlandezi ,observatori a ONU-lui au trecut dinspre Cairo s-au mirat de ce soldatii israelieni au sapat pozitii pe loc. Ei nu au inteles de ce nu mai inainteaza. Au murmurat ca din Cairo si pana la IDF nu au vazut nici un soldat egiptean. Israelul a ales sa se lipseasca sa cucereasca un oras cu 8 milioane de cetateni. Numai asta le mai lipsea.

    Daca presedintele Egiptului, raposatul Anuar Saadath a hotarat dupa 4 ani,in 1977 sa incheie pace cu Israelul asta s-a datorit faptului ca in 1973 a inteles ca in nici o situatie nu va reusi sa invinga IDF-ul si a adoptat principiul ca daca nu poti sa invingi dusmanul, fa-l amicul tau.

    Regele Jordaniei Hussein a mers pe aceiasi cale din aceleasi motive mai tarziu.

  4. @Corneliu:
    Allah u akhbar! 😉 Tare asta! Chiar as fi curios sa stiu ce argumente au, arabii, in sprijinul ideii ca ei au invins, saptamanile trecute…..nu de alta, dar am si eu un viciu fundamental: imi place sa rad!! :))
    @4edgar

    Daca presedintele Egiptului, raposatul Anuar Saadath a hotarat dupa 4 ani,in 1977 sa incheie pace cu Israelul asta s-a datorit faptului ca in 1973 a inteles ca in nici o situatie nu va reusi sa invinga IDF-ul si a adoptat principiul ca daca nu poti sa invingi dusmanul, fa-l amicul tau.

    oau, cul! I-au luat lui Saadath 4 ani ca sa priceapa asta! Cul, stiam ca arabii sunt inteligenti! La marea-i cultura, mare viitor!

  5. @ 6 Liv STOmer
    Stimate prieten, din cate am observat, in general arabii nu au nevoie de argumente pentru a crede un lucru.
    Lucrul respectiv trebuie ca numai sa le placa, sa le corespunda dorintelor, asteptarilor, sa corespunda prejudecatilor lor, sa fie difuzat de oameni cu autoritate in ochii lor si ce e mai important, sa fie opinia majoritatii din mediul caruia ii apartin.
    Dincolo de toate astea nu trebuie nicio argumentare.
    Avand un asemenea zid de beton n-ai cum sa-i convingi ca lucrurile stau altfel decat cred ei, caci orice demonstratie logica se va izbi de zid.

    Iti recomand articolul pe care l-am dat in postarea mea #2.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.