Arta statului cu nasul în carte

    1

    În urmă cu câțiva ani, mai precis în 2015, a avut loc un incident amuzant cu ocazia unei expoziții de artă contemporană ținută la Roma.

    Într-o noapte o femeie de serviciu a descoperit într-una din sălile expoziției un maldăr de sticle goale și pahare aruncate alandala printre nenumărate bucățele de hârtie de diferite culori, mici și rotunde sau în fâșii lungi, care se împrăștie la baluri sau petreceri. Femeia și-a închipuit că un grup de petrecăreți clandestini și-a făcut de cap după ora închiderii și a curățat temeinic locul.

    A doua zi administratorii expoziției au constatat, cu stupefacție, dispariția unui exponat. După un timp de confuzie a fost anunțată descoperirea exponatului lipsă, în sacii de gunoi din spatele clădirii. Exponatul cu pricina a fost apoi reconstituit din sacii de gunoi și, după o zi sau două, creația a fost restituită publicului.

    Incidentul a fost popularizat în presa locală și a stârnit amuzament, dar creatorii nu au fost deloc amuzați: „A fost rău ce s-a întâmplat. Nu se poate ca o instalație să ajungă la gunoi.”

    Amuzamentul publicului recunoaște în această pățanie vechea exclamație „împăratul e gol!”, dar rostită în mod involuntar de o femeie de serviciu: arta postmodernă e gunoi! La fel ca în povestea lui Andersen, într-o lume slugarnică a aparențelor gomoase rostirea unui adevăr simplu și vizibil este de natură să șocheze. Însă, odată pus în cuvinte, adevărul este imediat recunoscut și imposibil de șters.

    De dată mai recentă, din 2018, este înregistrarea video de mai jos a unui spectacol stradal. O tânără proptește o carte deschisă cu fața, pe un zid într-o stradă îngustă din Dublin. Din când în când, ca să nu amorțească, își schimbă poziția, însă cu grijă, astfel ca fața să îi rămână afundată în carte. Străduța e pustie și fata este tunsă scurt.

    Descrierea acestei opere menționează că ritualul a fost repetat de zece ori pe parcursul unei zile și de fiecare dată durata exhibiției a fost redusă la jumătate, până când a ajuns la un minut. Nu putem ști dacă acest lucru are vreo legătură cu perioada de înjumătățire a plutoniului, dar ni se spune că „tensiunile dintre timpul mecanic, ciclic și perceput în mod real au devenit palpabile într-o locație a unei traume istorice”.

    Am fost curios să aflu cine finanțează producțiile domnișoarei Sandrina Schaefer, autoarea și interpreta tensiunilor din Dublin. Dânsa este suținută de BBeyond, o cooperativă de producție de artă cu mesaj, care la rândul ei este finanțată de Loteria Națională și Consiliul Artelor din Irlanda de Nord. Așadar Sandrina Schaefer și alți artiști similari toacă frunza la câini, pe străzi sau în „ateliere de creație”, pe banii plătitorilor de taxe și impozite (fie ei și jucători la loto).

    Înregistrarea video este disponibilă pe Vimeo și are un singur comentariu: „Aveți nevoie de ceva distanță penru a citi o carte. Sper că v-am fost de folos.”

    Apoi comentariile au fost închise. Ce știe țăranul ce-i șofranul?

    Print Friendly, PDF & Email
    DISTRIBUIȚI
    Articolul precedentUnii comemorează cu timbre, alții cu semafor și clopot
    Articolul următorGreu de explicat – rușii își distrug sistemele antiaeriene S400 trimise în China
    Emil Borcean
    În 1985 am absolvit facultatea de geologie din București. După trei ani de stagiatură la mina de cărbune din Anina, în Banat, am renunțat la geologie și am învățat să fiu programator software. Am plecat din România în 1990, toamna. Am trăit patru ani în Anglia, 19 ani în Canada și aproape doi ani în Germania. M-am întors nu demult în țară. În 2007 am creat blogul Patrupedbun.net, care în 2010 a fuzionat cu blogul Dreapta.net. Din această fuziune s-a născut ILD.

    1 COMENTARIU

    1. Problema instalațiilor este într-adevăr interesantă, pentru că ilustrează avatarurile artei contemporane sub toate aspectele. Am o oarecare experiență în domeniu, parcurgând Bienalele de artă contemporană de la Veneția (între 2005 – 2011), inclusiv acel abject episod cu pavilionul României acolo (achiziționat pe vremea interbelică, putredă pentru unii „alde” perjovschi&co.) – și ținut gol-goluț, în loc să prezinte, tocmai ca o frondă la miasmele „corect politice”, o expoziție a grupului PROLOG !

      Întâmplarea cu femeia de serviciu ar trebui prezentată corect documentat în toate ulterioarele expuneri ale „instalației” respective, ca o dezvoltare a existenței acestui artefact – dacă autorii ar avea minimul curaj profesional ! Nu ar dăuna „mesajului” inițial, ci din contra…

      Sigur că „happeninguri” ca acela din Dublin au loc peste tot – le-aș numi „artă cu masaj”… Ideea este că banii respectivi, dacă sunt de la cooperativă ( ce nume !!), ar putea fi întrebuințați tocmai în sprijinul dezvoltării gustului pentru citit cărți în rândurile tinerilor. Dar nu cărți de telefon, de bucate sau de jocuri de noroc …

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here