Colapsul european explicat în mai puțin de 3 minute

    5

    Ieri, la Bruxelles, s-a luat o hotărîre desemnată de comun acord de către Franța și Germania drept istorică. Să vedem despre ce este vorba:
    – Grecia are 350 miliarde Euro datorii pe care nu le poate plăti
    – Grecia a fost iertată de 100 miliarde: 50% se acoperă din bani publici ai țărilor europene, 50% acoperă băncile care au împrumutat Grecia
    – Băncile care pierd astfel bani vor fi recapitalizate cu bani publici pentru a nu falimenta
    – Bancile promit să împrumute alte 100 miliarde Euro Greciei în următorii 3 ani
    – Pentru a feri țări ca Irlanda și Italia de (pseudo)falimentul parțial aplicat Greciei se mărește Fondul de Stabilitate cu 1 trilion de euro (cu o generoasă contribuție din partea Chinei și a Rusiei)
    Europa a dovedit astfel piețelor că, indiferent de consecințe, este hotărîtă să urmeze aceeași cale pe care a urmat-o în ultimii ani:
    – datoriile publice ale țărilor UE pot crește în continuare
    – datoriile care nu se pot plăti vor fi transferate în măsura în care e posibil către cetățenii celorlalte țări UE
    – restul vor fi preluate de către Rusia și China.
    Ce ar putea merge rău cu un plan atît de solid?

    Kerry O’Brien, prezentator: Este momentul să-i ascultăm pe John Clarke şi Bryan Dawe cu cîteva reflecţii privind problemele financiare din Europa.
    BRYAN DAWE: Numele tău este Roger, da?
    John Clarke: Roger.
    BRYAN DAWE: Ah, ăsta e numele tău?
    John Clarke: Roger.
    BRYAN DAWE: Bine. Şi cu ce te ocupi, Roger?
    John Clarke: Sînt consultant financiar.
    BRYAN DAWE: Ah, consultant financiar, da?
    John Clarke: Roger, da.
    BRYAN DAWE: Minunat! Și, Roger, cum merge treaba în acest moment?
    John Clarke: Nu prea rău, mulțumesc. A fost un pic de linişte în ultima vreme.
    BRYAN DAWE: Ce vrei sa spui cu „în ultima vreme”?
    John Clarke: De la război încoace. A fost un pic de linişte.
    BRYAN DAWE: Înțeleg. Bine, Roger, în seara aceasta subiectul tău va fi „Economiile din Comunitatea Europeană”. Cronometrul va porni acum. Succes!
    John Clarke: Mulțumesc.
    BRYAN DAWE: Cît este datoria Greciei, Roger?
    John Clarke: 367 miliarde dolari.
    BRYAN DAWE: Corect. Şi cui sînt ei datori?
    John Clarke: În cea mai mare parte către alte economii europene.
    BRYAN DAWE: Corect. Cît este datoria Irlandei?
    John Clarke: 865 miliarde dolari.
    BRYAN DAWE: Corect. Către cine?
    John Clarke: Către alte economii europene în cea mai mare parte.
    BRYAN DAWE: Corect. Cît datorează Spania şi Italia?
    John Clarke: 1000 miliarde dolari fiecare.
    BRYAN DAWE: Corect. Către?
    John Clarke: În principal, Franţa, Marea Britanie şi Germania.
    BRYAN DAWE: Corect. Şi cum merg Germania, Franţa și Marea Britanie, Roger?
    John Clarke: Păi, se cam luptă un pic, nu?
    BRYAN DAWE: Corect. De ce?
    John Clarke: Păi, din cauză că au împrumutat toate acele sume imense de bani către alte economii europene, care nu vor mai putea în nici un fel să le plătească înapoi.
    BRYAN DAWE: Corect. Și ce vor trebui să facă?
    John Clarke: Vor trebui să le salveze.
    BRYAN DAWE: Corect. Și de unde vor lua bani pentru aceasta?
    John Clarke: Aceasta este o întrebare bună. Nu ştiu răspunsul la această întrebare. (Rîde)
    BRYAN DAWE: Cît este datoria Portugaliei?
    John Clarke: Stai un pic, care era răspunsul întrebarea de mai devreme?
    BRYAN DAWE: Răspunde la întrebări în continuare, Roger.
    De unde va lua Portugalia banii pe care îi datorează către Germania în cazul în care Germania nu va putea obţine înapoi banii pe care i-a împrumutat Italiei?
    John Clarke: Doar un minut. Care era răspunsul la întrebarea anterioară?
    Întrebarea era așa: cum pot niște economii falimentare să împrumute bani altor economii falimentare, care nu mai au nici un ban și nu pot plăti înapoi banii pe care o economie falimentară i-a împrumutat acestor alte economii falimentare și pe care nu ar fi trebuit să le împrumute de la bun început pentru că niște economii falimentare nu au cum să-și plătească datoriile?
    BRYAN DAWE: Pierzi timp preţios, Roger. Cîți bani datorează Spania Italiei?
    John Clarke: 41 miliarde dolari. Dar de unde să îi ia?
    BRYAN DAWE: Corect. Cît datorează Italia Spaniei?
    John Clarke: 27 miliarde dolari, dar nu au de unde să-i ia – sînt falimentari.
    BRYAN DAWE: Corect. Cum pot să-și plătească una alteia cînd niciuna dintre țări nu mai are bani?
    John Clarke: Vor întocmi un plan de salvare, nu?
    BRYAN DAWE: Corect. Şi unde provin banii pentru salvare?
    John Clarke: Asta vă întreb și eu!
    BRYAN DAWE: Corect. De ce vînd oamenie monedă europeană şi cumpără dolari americani?
    John Clarke: Pentru că economia americană este mult mai puternică decît economia europeană.
    BRYAN DAWE: Corect. Și de ce se întîmplă asta, Roger?
    John Clarke: Pentru că este deţinută de China.
    BRYAN DAWE: Corect și felicitări pentru răspunsuri! După această rundă aţi pierdut 1 milion de dolari.
    John Clarke: Am pierdut un milion de dolari? Am crezut că ați spus că m-am descurcat bine!
    BRYAN DAWE: Sigur că da, foarte bine – ai pierdut doar 1 milion de dolari. E o performanţă extraordinară, Roger.
    John Clarke: Am pierdut doar 1 milion de dolari.
    BRYAN DAWE: Foarte, foarte bine.
    John Clarke: Asta e o performanță, nu?
    BRYAN DAWE: Da, e excelent.
    John Clarke: Vinde tot imediat. Repede!
    Kerry O’Brien: Cred că asta se numește să rîzi în timp ce te scufunzi.

    Print Friendly, PDF & Email

    5 COMENTARII

    1. Mai curînd ar trebui explicitat colapsul democraţiei in Europa, că economia încă funcţionează pe continent [cine ştie pentru cîtă vreme]
      Democraţia? eu v-am dăruit-o, tot eu v-o nărui, aşa pare să se traducă imprecaţiile Greciei la adresa unei ambigue Europe. Europa, înţeleasă ca Uniunea Europeană, nu mai înseamnă nimic in afara relaţiei creditor-debitor ctitorită şi perpetuată prin dictatul Comisiei şi organelor aferente centrale in dauna fostelor naţiuni europene. Iar Grecia, ca entitate, nu mai reprezintă un stat suveran, ci o sucursală a Băncii Supreme Socialiste care se ridică din cenuşa actualei Uniuni ce dansează grotesc pe buza prăpastiei. FESF este nucleul viitoarei Banci Centrale a Uniunii Sovietelor Europene, iar actul său de naştere consfinţeşte raptul masiv asupra industriei bancare obligată să participe intens la relaţia nepotrivită, obscenă descrisă mai sus şi să suporte pierderile imense ce rezultă din jocul nebunesc al socialismului democratic. Acest FESF -o adevărată minune a socialismului instituţional ce se pretinde cheia de boltă a salvării Europei- este un instrument ce manipulează o gaură neagră financiară in care vor fi atrase întîi băncile comerciale private, prin naţionalizare treptată, şi ulterior proprietatea industrială şi capitalurile cetăţenilor europeni. Nici nu mai are sens să discutăm de legitimitatea înfiinţării acestui fond, ori de caracterul democratic al deciziilor recente ale elitelor politice ale fostelor state suverane îmbrăţişate strîns cu nomenklatura bruxelleză. Sintagma eufemistică a deficitului de democraţie admisă in discursul mainstreamedia in momentele rare de autocritică nu mai putea acoperi samavolnicia şi arbitrariul ridicate la rangul de politici oficiale ale UE, iar fofilarea integristă, trecerea pe şest a legislaţiei anticapitaliste cu justificări umaniste nu ma puteau fi măsluite la infinit de propagandă, iată de ce era nevoie de o discreditare a democraţiei. Democraţia actuală, cea eurosocialistă, a fost instrumentalizată cu vîrf şi îndesat, iar acum nomenklatura, bine înrădăcinată, simte că a sosit momentul in care se poate dispensa de ea. Timp de 2 decenii de înflorire fără precedent a drepturilor sociale şi economice democraţia le-a fost deosebit de utilă, căci a oferit pîrghii electorale elitelor neomarxiste pentru distrugerea statului de drept prin expandare, a pieţelor libere prin parazitare şi dirijism şi a economiilor capitaliste occidentale sub masca reformelor sociale.
      Şi cine ar fi putut fi mai potrivit pentru coborîrea in derizoriu a democraţiei decît preşedintele Internaţionalei Socialiste, individ ce a făcut dovadă de o ipocrizie fantastică scoţînd la iveală cu mare zarvă un vechi mecanism al democraţiei -plebiscitul- de care nu făcuse niciodată uz, de care nu fusese nicicînd interesat, căci un astfel de mecanism de consultare a plebei nu are cum să fie pe placul unui socialist. Iar mascarada de la mormîntul democraţiei a cuprins iute continentul şi s-a propagat la scară globală, unde a profitat din plin unor colegi din departamentele finanţe şi imperii ale Internaţionalei. Pe lîngă alura imediată de proaspăt erou al luptei naţionale împotriva cămătarilor occidentali, acest specimen odios şi onctuos de socialist a furnizat şi muniţie fraţilor de cauză, Soros şi Putin. Acest Giorgică, preşedintele Internaţionalei şi prim-ministru Greciei, s-a întîlnit in repetate rînduri cu Soros, un nimeni extrem de intervievat, filozof de birt ce propagă balivernele societăţii ultradeschise, chiar in biroul său din Parlamentul elen. Şi cum fiecare declaraţie recentă a ipocritului preşedinte elen asupra referendumului a produs efecte aproape imediate pe marile burse internaţionale, nu ar trebui să ne mire întîlnirile recente cu speculantul-filozof. Dar nu numai atît. Există şi consecinţe politice de durată ce vor întări poziţiile fraţilor de la răsărit.
      De ani buni şi de-a lungul şi de-a latul europei, dreapta creştină şi cea populară au abandonat definitiv discursul naţionalist. Ba mai mult, cu timpul, s-au abandonat cu totul cauzei integriste europene, iniţial datorită unor calcule politicianiste crezînd că vor culege astfel din voturile stîngii pro-eu, şi mai apoi, ca urmare a unei modificări conceptuale la nivel doctrinar in urma căreia fidelitatea faţă de statul-naţiune a fost înlocuită prin fidelitatea faţă de proiectul european. Aceasta a reprezentat probabil una din cele mai mari erori politice ale dreptei europene, căcă astfel au reuşit să îmbrăţişeze pe deplin un element esenţial al socialismului european fără ca in locul ataşamentului faţă de statul de drept, caracteristic dreptei, să poată apărea ceva similar in raport cu Europa, căci Uniunea a întîrziat să se transforme într-o veritabilă federaţie. Astăzi aproape toată dreapta europeană, cu excepţia notabilă a UKIP, apără cu trup şi cuget entitatea nonstatală UE, împotmolindu-se astfel intr-un paradox cu valenţe schizofrene: aceste partide apără in acelaşi statalitatea şi ordinea de drept in timp ce luptă pentru un integrism şi o centralizare europeană care afectează in mod direct statul de drept naţional. Fără să simtă dreapta a alunecat de tot la stînga, iar astazi nu numai că evită discursul naţionalist, ci practică pe faţă politicile antinaţionale ale vechii stîngi.
      In aceste condiţii, de confuzie politică şi ideologică generalizată, nemulţumirile populaţiei reaşezate pe criteriile tradiţionale [de neam, religioase, culturale] sînt suspendate radical faţă de eşichierul politic parlamentar, oamenii simţindu-se tot mai puţin reprezentaţi de actuala dreaptă, şi ca atare susceptibile de a fi re-orientate, re-acaparate de noi curente naţionaliste, mai exact fals naţionaliste.
      Strategia scoaterii adversarului politic din ring prin dezbrăcarea şi furtul de atribute în vederea înlocuirii cu o fantoşă ce preia prin construcţie trăsăturile duşmanului este străveche, insă in acest caz avem de-a face cu o aplicaţie a dialecticii marxiste. Cei care operează astăzi pe noua pradigmă politică europeană sînt neomarxişti, şi, pentru confirmare, este suficient să scrutăm profilul principalilor actori. Şi repet: Giorgică este chiar preşedintele Internaţionalei. Şi numai atît, este şeful unui partid socialist cu rădăcini naţionaliste. Un personaj ideal pentru a prelua stindardul luptei naţionale de la istovita şi aproape despuiata dreaptă europeană.
      Nici crearea sau resuscitarea unor Partide Naţional-Socialiste nu reprezintă ceva inedit in istoria europei intrate pe calea comunizării. Relativ nou este contextul, anume colapsul democraţiei in Europa şi iminenta dezmembrare a Uniunii artificiale şi disfuncţionale din naştere. Cui foloseşte această manevră de reactivare a naţionalismului şi împingere de pe scena politică a dreptei veritabile? Păi, veşnicilor tartori de la răsărit, care, după ce au recăpătat puterea absolută in propria ogradă, s-au apucat de treabă prin vecini. Nu FESF va salva Europa, dimpotrivă, fondul va adînci şi prelungi agonia ei, in timp ce la exerciţiul salvării se pregăteşte ţarul in ascensiune, intrat deja in cantonament cu trupa de şoc.

    2. Şi ca să confirme teza mea enunţată mai sus, preşedintele ‘de dreapta’ al Franţei socialiste [in realitate fascist integrist], tovarăşul Sarkozy a atacat astăzi cu o violenţă ieşită din comun statele capitaliste pe care le-a denumit gazde ale paradisurilor fiscale. In fapt, liderul curentului fascist-integrist este tulburat de tentativele capitalurilor naţionale de a evada din Europa sovietizată şi încorsetată de BCE şi FESF şi depăşit, aşa cum susţineam, faza democratică a socialismului pentru a acuza fără scrupule statele care refuză să implementeze socialismul financiar.

      „Nu mai dorim paradisuri fiscale. Mesajul este foarte clar, tarile care vor gazdui paradisuri fiscale vor fi ostracizate de comunitatea internationala”

      cu alte cuvinte, domnia lui se erijează in portavoce a comunităţii internaţionale, recte a globalismului de extracţie socialistă ce mizează pe o creştere globală a fiscalităţii şi pe o uniformizare a reglementărilor financiare. omul de dreapta atacă din răsputeri relocările de capital şi dezvăluie astfel poziţia sa profund anticapitalistă, anti-piata liberă.

      „Suntem decisi sa nu tolaram asta”, „Nu mai suntem in aceeasi lume. Exista 11 paradisuri fiscale, existau cateva zeci cand am inceput la Londra”,

    3. Pataphyl, mulţumesc, dar comentariul meu nu prea merită laude, e prolix, conţine o grămadă de greşeli, cacofonii şi bîlbe şi pe deasupra ideile nu reuşesc să se aşeze liniar, într-o succesiune logică, ci se bulucesc pe pagină aşa cum mi-au venit in minte, adică alandala. Bine că a ieşit cît de cît inteligibil, sînt convins că aţi umplut voi golurile argumentaţiei.
      Vlad, ţi-am răspuns deja. Chestiunea grecească nu este nici pe departe epuizată, au rămas in suspans nişte marote publicistice şi oarece resentimente populare ce bîntuie astăzi presa şi opinia publică europeană. Poate îmi fac timp să le pun sub lentilă.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here