High Noon

    0

    La inceputul verii anului 1989, cu o zi inaintea alegerilor legislative din Polonia, zidurile Varsoviei au fost impanzite de copii ale celui mai neobisnuit afis electoral din toate timpurile: o fotografie alb-negru dintr-un film din 1952, „High Noon” (aproximativ „Ceasul al doisprezecelea”), care il infatiseaza pe Gary Cooper in haine de serif. In mana dreapta, in locul revolverului, un buletin de vot. Deasupra, emblema binecunoscuta a Solidaritatii, in culorile poloneze, alb si rosu, iar dedesubt, un mesaj simplu: „4 iunie. Ceasul al doisprezecelea”. Comunistii au luat in ras afisul, pe care l-au considerat expresia infantila a naivitatii opozitiei poloneze, care se visa intr-un western american, luptandu-se cu „baietii rai”. Au facut-o pe propria socoteala, pentru ca Solidaritatea a castigat toate locurile puse in joc in Seim (numai 35%, restul fiind „retinute” de comunisti) si 99 dintre cele 100 de fotolii ale Senatului. In scurta vreme, reprezentantul Solidaritatii, Tadeusz Mazowiecki, avea sa devina primul sef al unui guvern necomunist intr-o tara din „Blocul Rasaritean”. Era inceputul sfarsitului comunismului in Europa.

    Astazi, afisul „High Noon” este una dintre imaginile cele mai cunoscute si unul dintre simbolurile cele mai durabile ale revolutiilor din 1989, alaturi de prabusirea Zidului Berlinului si de stupefactia tampa a lui Ceausescu din timpul discursului de pe 21 decembrie. Putini cunosc insa legatura dintre filmul din 1952 si Solidaritatea.

    „High Noon” este considerat unul dintre cele mai bune, daca nu cel mai bun western facut vreodata, tocmai pentru ca nu este un western tipic, cu cowboys si indieni, cu raufacatori nemilosi si eroi buni, care ies victoriosi in final si dispar cu fata in asfintit. Este un film despre ceea ce T.S. Eliot numea „lucrurile permanente”: datorie, responsabilitate, onoare, credinta, civism (sau, mai degraba, lipsa lui), dar mai ales despre asumarea raspunderii pentru alegerile pe care le facem. Realizat in stilul minimalist american, filmul spune o poveste simpla care se deruleaza pe parcursul a mai putin de doua ore.

    Duminica dimineata, putin dupa ora 10, judecatorul de pace pronunta casatoria dintre fostul serif Kane, trecut de prima tinerete, si mult mai tanara lui mireasa, Amy (Grace Kelly), pentru ca aceasta apartine comunitatii Quakerilor (o secta nonviolenta) si casatoria nu poate fi oficiata in biserica micului orasel din Sud. Cei doi se pregatesc sa inceapa o viata noua in alta parte, dar chiar inainte sa isi ia ramas bun pica vestea care declanseaza drama: cu trenul ce soseste la ora 12.00 fix urmeaza sa soseasca in oras Miller, un criminal periculos pe care seriful il trimisese la inchisoarea unde ar fi trebuit sa fie spanzurat, dar care fusese eliberat pe cautiune si jurase razbunare. Mai mult, trei dintre membrii fostei sale bande il asteapta la gara pentru a i se alatura. Sfatuiti de toti sa fuga, Kane si Amy se grabesc sa paraseasca orasul, dar dupa putina vreme Kane decide sa se intoarca si sa-i infrunte pe raufacatori. Amy se impotriveste si ameninta ca, daca el ramane, ea va pleca din oras cu acelasi tren cu care urmeaza sa soseasca Miller. Hotarat sa lupte, Kane se vede abandonat si refuzat, rand pe rand, de propria-i sotie, de autoritati, de ajutoare, de prieteni si de intreaga comunitate, stransa in biserica la slujba de duminica. Coplesit numeric, Kane se angajeaza totusi in confruntarea finala, in care ii ucide pe Miller si banda sa cu ajutorul lui Amy, care alege, in cele din urma, sa ramana alaturi de el impotriva propriei credinte si impusca unul dintre raufacatori in spate. Kane incheie lupta victorios, dar este o victorie fara glorie. Cand totul se sfarseste, strada, pana atunci pustie, se umple de oameni care apar din toate partile. Fara sa scoata un cuvant, Kane isi scoate insigna, o arunca in tarana si paraseste orasul impreuna cu Amy, fara sa priveasca inapoi.

    Este un film despre asumarea datoriei morale in contrast cu lipsa de asumare datorata lasitatii, resentimentelor personale, precautiei, obligatiilor fata de familie si chiar considerentelor de imagine si de oportunitate economica, dar nu este un film despre solidaritate. Faptul ca un artist apartinand exceptionalei scoli poloneze de afis a ales aceasta imagine pentru a ilustra nevoia de Solidaritate a societatii poloneze a fost o lovitura de geniu.

    „High Noon” vorbeste despre alegerile pe care le facem in calitate de indivizi, dar si de membri ai comunitatii din care facem parte, in asemenea masura incat expresia a ajuns, in timp, sa semnifice un imperativ: „Acum este timpul, este ceasul al doisprezecelea, pentru a alege intr-un fel sau altul”. Pentru noi, romanii, chiar daca se intampla la distanta de 20 de ani, a sosit timpul sa alegem intre „lucrurile permanente” si lipsa de randuiala si prostul-gust caldute in care ne-am zbatut pana acum. Intre linistea si normalitatea calusului in gura sau demnitatea luptei. Multi vor spune ca exista griji mai mari si mai urgente decat libertatea, bunul-gust sau buna-cuviinta, cum ar fi grija zilei de maine, dar tocmai aceasta este problema: intotdeauna exista griji mai presante. In primul program al Solidaritatii, polonezii erau avertizati ca „Nu exista paine fara libertate”. Ceea ce aveau in minte nu erau „numai painea, untul si carnatii, ci si democratia, justitia, adevarul, legalitatea, demnitatea umana, libertatea de constiinta si indreptarea republicii”. Lucrurile permanente pentru care merita luptat si care nu reprezinta niciodata o cauza pierduta, chiar si in societatea noastra schimonosita.

    In legatura cu aceasta lupta, ganditorul conservator Russell Kirk obisnuia sa-l citeze tot pe T.S. Eliot: „Nu exista ceva de felul unei Cauze Pierdute, pentru ca nu exista ceva de felul unei Cauze Castigate. Luptam pentru ca stim ca infrangerea si disperarea noastra pot fi prefata victoriei celor care ne vor urma”.

    Text preluat din Romania libera

    Print Friendly, PDF & Email

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here