Cristian Câmpeanu: Reunificarea Dreptei. A câta?

    0

    Vasile Blaga, Mihai Răzvan Ungureanu, Mihai Neamţu, Adrian Papahagi şi Aurelian Pavelescu au lansat ieri un manifest comun – „Români, sus inima! România are viitor”, care se doreşte platforma de pe care se va lansa Dreapta Unificată în alegerile legislative din decembrie.

    […]

    1. Precedentele CDR şi Alianţa DA
    Cele două tentative anterioare de coagulare a forţelor de centru-dreapta din România au fost Convenţia Democratică din România în 1992, şi Alianţa Dreptate şi Adevăr în 2004. Prima s-a destrămăt o dată cu dezertarea PNL, care a preferat să supravieţuiască singur decât să moară singur după o guvernare extrem de insta­bilă, marcată de ameninţarea colapsului economic, incoerenţă, corupţie, incompetenţă şi conflicte între membrii coaliţiei de guvernământ, războiul din Iugoslavia şi mineriada din ianua­rie 1999. La rândul ei, Alianţa D.A. s-a destrămat în aprilie 2007, când o dată obiectivul aderării la UE se realizase, PNL a ales să susţină demersul lui Dan Voiculescu şi al PSD de suspendare din funcţie a preşedintelui Traian Băsescu şi a eliminat Partidul Democrat din Guvernul Tăriceanu.

    Nici una din cele două con­strucţii ale „dreptei unificate” nu a trecut testul guvernării şi nici un premier provenit dintr-o astfel de construcţie politică nu a reuşit să se menţină în fruntea Executivului pe durata unui întreg ciclu electoral, cum s-a în­tâmplat cu premierii FDSN/PDSR/PSD. Singura excepţie, Călin Popescu Tăriceanu, s-a datorat tot susţinerii PSD. Guvernele coaliţiilor de centru-dreapta au fost, aşadar, instabile şi au eşuat într-o disoluţie – nu a autorităţii statului -, ci a ideii de dreaptă unificată. Dacă există vreo prioritate zero pentru noua structură, atunci aceasta trebuie să fie dezvoltarea unor mecanisme de coordonare care să prevină deznodământul deja binecunoscut.

    2. Pluralismul doctrinar, ultima problemă a dreptei
    „Suntem animaţi de orientările doctrinare ale dreptei populare europene, în pluralitatea sa de opţiuni creştin-democrate, conservatoare şi liberale”, se arată în manifestul lansat ieri. Un proiect fuzionist pentru o dreaptă aflată în derivă sub asaltul populist al unei stângi agresive pare o idee de bun-simţ, dar întrebarea este de ce nu s-a întâmplat până acum? În 2008, când PD şi PLD au fuzionat, noua componentă liberală a PDL era salutată ca un braţ tânăr şi puternic, în pofida „creştin-democratului” pur Sorin Frunzăverde, iar venirea în partid a unui Sever Voinescu, părea să îi asigure o componentă conservatoare solidă. Ceea ce s-a întâmplat însă în realitate a fost că dezbaterea doctrinară între cele trei ramuri s-a limitat la cadrul strâmt al Institutului de Studii Populare, fără nici un interes şi, probabil, fără ştirea „greilor partidului” – Boc, Blaga, Olteanu, Videanu, Berceanu, Udrea etc.

    […]
    Print Friendly, PDF & Email

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here