Dragoş Aligică îi răspunde lui Dan Tăpălagă. Şi nu numai lui.

    1

    Dragoş Aligică are o replică amplă (Despre Stat si Natiune: Raspuns lui Dan Tapalaga) la editorialul lui Dan Tăpălagă (Criza si patriotism).

    Meritul lui Dan este ca spune lucrurilor pe nume: „Ce inseamna, azi, sa-ti iubesti tara? Cat mai conteaza identitatea nationala intr-o Europa in care conceptul de stat-natiune, lansat acum doua secole, in timpul revolutiei franceze, s-a perimat?” Nu prea mai conteaza, sugereaza el. „Cata suveranitate mai trebuie cedata catre Bruxelles in chestiuni economice?” Multa, sugereaza el.

    Răspunsul însă nu este însă doar la articolul lui Dan, Tăpălagă nefăcând decât „să articuleze clar si inteligent o pozitie pe care multi intelectuali, jurnalisti si reformisti romani o sustin mai mult sau mai putin explicit.”

    Problema nu este delimitarea de populism si nationalism gregar, de impostorii si escrocii specialisti in folosirea statului national ca instrument de afaceri si influenta sociala si politica. De accord cu ei in aceasta privinta. Sa ne delimitam. Dar asta e partea usoara. Problema e ce facem dupa aceea. Caci discutia reala abia acum incepe. Unde ei vad o concluzie si un punct final, eu vad o conditie si o premise a adevaratei discutii.

    De pilda, intrebarea: „Cata suveranitate mai trebuie cedata catre Bruxelles in chestiuni economice?” Chiar: cata, va intreb eu? Pe ce criterii si pe ce baza? Cu ce consecinte? Iata o discutie importanta pe care observ ca nu numai partizanii si agentii Bruxellului prefera sa o eludeze, dar pe care si voi, liberali clasici, conservatori si crestii democrati, oameni de dreapta autentici, o eludati.

    Sunt vizate şi poziţiile exprimate recent de Teodor Baconschi, entuziasmele lui Traian Băsescu privind Statele Unite ale Europei.

    Dar ceea ce ma mira cel mai tare la prietenii mei de dreapta este ca se plang de disparitia sau slabirea „institutiilor intermediare”, a acelor forme sociale ce se interpun intre stat si individ (comunitati, biserici, familie, identitati regionale si structuri locale etc.). Ei observa corect ca aceste institutii intermediare erau un instrument, o garantie, un cordon sanitar de protectie a libertatii individuale in fata fortei brute a statului.

    Ei bine, dupa ce se plang si prezinta aceasta teorie foarte corecta, in propozitia urmatoare se dezlantuie impotriva statului national, singura forta capabila sa stea azi in calea mega-fortelor centralizatoare Europene, sa le tempereze si sa le tina in frau. Ideea ca statul national poate fi una dintre institutiile intermediare care intr-o arhitecuta de contra-echilibre institutionale (checks and balances) ar putea sa joace un rol pivotal in prezervarea libertatilor individuale fundamentale, ramane acum doar nota de subsol in teoria lor. (…)

    Tot aud povestea cu Statele Unite ale Europei in analogie cu SUA. Ce se uita este ca SUA, ca sa ajunga modelul vostru de azi, a trecut printr-un razboi civil devastator. Unele state ce au intrat in Uniune, au vrut sa-si exercite optiunea de exit. Nu mai conteaza de ce. Ce conteaza este ca nu s-a putut. Desi constitutional aveau tot dreptul sa iasa. Rezultatul: Statele respective au fost devastate, orasele lor au fost rase de pe fata pamantului, sute si sute de mii de oameni au fost ucisi, deportati, maltratati in cel mai sangeros conflict din istoria SUA…

    Tema de meditatie deci. Ce garantii ai ca odata intrat in mega-structuri de felul asta mai poti sa iesi daca vei constata ca nu functioneza chiar cum credeai, spre beneficiul tau?

    Şi o observaţie de fond, privind economia naţională şi capitalismul:

    Si mai e ceva: Policentrismul puterii este conditia institutionala fundamentala nu numai pentru pastrarea liberatilor individuale dar si pentru progresul economic. Capitalismul nu este doar despre comert liber. Este si despre competitie, creativitate, descoperire si diversitate. Pastrarea unor spatii economice cu diverse sisteme de guvernare economica, cu diverse institutii si politici este o garantie ca mecanismele evolutioniste ce selecteaza si sorteaza experimentele economie, tehnologice si institutioanle ce asigura progresul economic nu vor fi sufocate de uniformitatea birocratica a „centrului”.

    Competitia dintre varii experimente in organizarea economiilor nationale ne-a servit destul de bine in ultimele sute de ani. E un lucru bine documentat de istoricii economiei. Avem motive atat teoretice cat si istorice sa fim rezervati cand vine vorba de abolirea ei prin ucaz de la elita pan-europena sub presiunea unei crize produse exact de aceeasi elita… Sau, mai grav, de sufocarea ei inceata sub presiunea ideologica socialista, mai mult sau mai putin camuflata de birocratia centralizatoare.

    **Şi Andrei Cornea a abordat această temă în Politicul şi tehnocraţia din revista 22.

    Mă îndoiesc, de altminteri, că o birocraţie şi o tehnocraţie eficiente şi binevoitoare ar avea capacitatea, în câţiva ani sau decenii, de a guverna competent Uniunea Europeană în chestiunile esenţiale, lăsând parlamentelor şi guvernelor naţionale o poziţie secundă. (…) Dar chiar dacă o asemenea soluţie ar fi, practic, posibilă, ea ar trebui refuzată ca principiu, ca fiind profund neliberală.

    Totuşi – se va spune – ce vom face cu populismul şi incompetenţa, adeseori manifeste, ale politicienilor? Vom face ceea ce s-a făcut dintotdeauna: îi vom înlocui prin vot şi îi vom supune controlului şi oprobriului public. În ansamblu, vom avea destule experienţe negative şi lecţii amare. Oricum, pentru a trăi mai bine în sens uman şi nu doar economic, politicul oferă numai situaţii locale, cazuri, „cârpeli“ posibile, retractări, oportunităţi. Libertatea se plăteşte prin incertitudine şi posibilitatea erorii. Orice soluţie declarat generală şi sigură – fie şi cea tehnocratico-birocratică – este în realitate doar un instrument pentru a trăi mai rău, fireşte, în acelaşi sens uman.

    Print Friendly, PDF & Email

    1 COMENTARIU

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here