Europa Centrală şi de Est către Barack Obama: scrisoare deschisă aruncată la coş

    0

    Mai bine mai târziu decât niciodată, aşa şi noi cu reluarea unei teme neglijate din luna iulie. Şi poate că este mai bine acum, după ce Obama a anulat planul de instalare a rachetelor interceptoare din Polonia şi a radarelor avertizoare din Cehia. Acum putem spune că va urma şi o altă prostie obamică în materie de politică externă în relaţia cu Europa centrală şi de răsărit. Dar toate la timpul lor, să avem şi să aveţi răbdare.

    Să ne amintim ce s-a întâmplat la 16 iulie 2009: un număr de 22 de intelectuali care au avut funcţii de stat în perioada post-comunistă în 9 state din Europa Centrală şi de Est i-au adresat o scrisoare Preşedintelui Americii Barack Hussein Obama pentru a convinge actuala Administraţie să nu abandoneze această importantă zonă strategică intereselor Rusiei şi să menţină planurile puse la punct de fostul Preşedinte Bush de implementarea a scutului antirachetă din Polonia şi a radarelor din Cehia pentru contracararea ameninţării nucleare iraniene.

    Dragă domnule Preşedinte Obama,

    Am scris această scrisoare deoarece, în calitate de intelectuali din Centrul şi Estul Europei, dar şi de formatori de opinie, suntem adanc preocupaţi de viitorul relaţiilor transatlantice şi de calitatea viitoarelor relaţii dintre Statele Unite şi ţările din regiunea noastră. Vă scriem în nume personal, ca prieteni şi aliaţi ai SUA, dar şi în calitate de persoane implicate în activităţile europene.

    Naţiunile noastre sunt profund îndatorate Statelor Unite. Mulţi dintre noi ştiu din proprie experienţă cât de important a fost sprijinul dvs pentru obţinerea libertăţii şi a independenţei în timpul anilor întunecaţi de Război Rece. Angajamentul şi sprijinul din partea SUA au reprezentat un factor esenţial pentru succesul tranziţiei noastre democratice după căderea Cortinei de Fier. Fără viziunea şi călăuzirea Washington-ului, ar fi greu de imaginat că am fi putut ajunge ajunge astăzi în NATO şi chiar în UE.

    Am depus eforturi pentru a face această relaţie să funcţioneze într-un sistem de reciprocitate, astfel încât să ajungem pe o stradă cu dublu sens. Suntem voci pro-atlantice în cadrul NATO şi al UE. Naţiunile noastre au luptat alături de SUA în Balcani, Irak şi astăzi în Afganistan. Deşi contribuţia noastră poate părea uneori modestă în comparaţie cu implicarea dvs, este semnificativă comparativ cu procentul populaţiei ţărilor noastre şi al PIB. Beneficiind în trecut de sprijinul dvs. pentru dezvoltarea democraţiei liberale şi a valorilor liberale, ne-am numărat printre cei mai mari susţinători ai promovării democraţiei şi drepturilor omului în lume.

    După douăzeci de ani de la încetarea Războiului Rece observăm că totuşi Centrul şi Estul Europei nu mai reprezintă un punct central al politicii externe americane. În vreme ce administraţia Obama îşi stabileşte priorităţile de politică externă, regiunea noastră a ajuns o parte a lumii de care americanii au încetat în mare parte să mai fie ingrijoraţi. Într-adevăr, uneori avem sentimentul că politica SUA are un asemenea succes, încât mulţi oficiali americani consideră că regiunea noastră este rezolvată odată pentru totdeauna şi că pot “bifa căsuţa” şi pot merge mai departe, ocupându-se de problematici strategice mai presante. Relaţiile au fost atât de apropiate încât multe persoane din ambele părţi consideră că orientarea pro-atlantică a acestei regiuni, ca şi stabilitatea şi prosperitatea acesteia vor dura pentru totdeauna.

    O nouă deschidere

    Această viziune este prematură. Nu toate lucrurile sunt perfecte nici în regiunea noastră, nici în relaţia trans-atlantică. Centrul şi Estul Europei se află la o răscruce din punct de vedere politic iar astazi există o anumită nervozitate în regiune. Criza economică mondială a atins şi regiunea noastră şi, ca peste tot, există riscul ca societăţile noastre să fie mai preocupate de situaţia internă şi să fie mai puţin implicate în problemele lumii exterioare. În acelaşi timp, au început să se adune nori de furtună la orizontul politicii externe. Ca şi dumneavoastră, aşteptăm rezultatele Comisiei UE asupra originilor războiului ruso-georgian din august 2008. Dar impactul politic al acelui război a fost deja resimţit. Multe ţări au fost adânc tulburate când au văzut că alianţa atlantică nu intervine în timp ce Rusia a violat principiile de bază ale Actului Final de la Helsinki (1975), Carta de la Paris (1990), şi integritatea teritorială a unei ţări care este membră în Parteneriatul NATO pentru Pace şi în Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic – toate acestea în numele apărării unei sfere de influenţă de la graniţele sale.

    În ciuda eforturilor şi a contribuţiei semnificative a noilor membri, astăzi NATO pare mai slab decât la momentul în care am aderat noi. În multe dintre ţările noastre este perceput ca din ce în ce mai puţin important – iar noi simţim acest lucru. Deşi suntem membri cu drepturi depline, oamenii îşi pun întrebarea dacă NATO va dori şi va fi capabilă să vină în apărarea noastră în situaţia unor viitoare crize. Dependenţa Europei de energia Rusiei crează o precupare suplimentară referitoare la coeziunea Alianţei. Declaraţia Dumneavoastră de la Summit-ul NATO din 3-4 aprlie referitoare la necesitatea oferirii unor planuri credibile de apărare pentru toţi membrii Alinatei a fost binevenită, dar nu şi suficientă pentru a innabusi temerile privind determinarea alianţei în cazul apărării. Capacitatea noastră de a continua să avem sprijin public pe plan intern pentru contribuţia noastră la misiunile Alianţei în străinătate depinde şi de capacitatea noastră de a arăta că propriile noastre îngrijorări în materie de securitate sunt luate în considerare în NATO şi în strânsă cooperare cu Statele Unite.

    Totodată, trebuie să recunoaştem faptul că popularitatea şi influenţa Americii au scăzut si în multe din ţările noastre. Sondajele publice de opinie, inclusiv propriul studiu efectuat de Transatlantic Trends al German Marshall Fund arată că regiunea noastră nu a fost imună la valul de critici şi anti – americanism care a trecut peste Europa în ultimii ani şi care a condus la o scădere a simpatiei şi sprijinului pentru Statele Unite în timpul anilor lui George W. Bush. Unii lideri din regiune au plătit un preţ politic pentru sprijinul pe care l-au acordat nepopularului război din Irak. Pe viitor, ei ar putea fi mai atenţi în privinţa riscurilor politice pe care şi le vor asuma în privinţa sprijinului pe care îl vor acorda Statelor Unite. Credem că atitudinea noii Administraţii a creat o nouă deschidere pentru a schimba această tendinţă, dar va trebui timp şi muncă de ambele părţi pentru a recupera ceea ce s-a pierdut.

    O perioadă de tranziţie

    În multe privinţe, UE a devenit factorul major şi instituţia majoră din vieţile noastre. Pentru mulţi oameni pare astăzi mai relevantă şi mai importantă decât legătura cu Statele Unite. Până la un anumit punct, este rezultatul logic al integrării Europei Centrale şi de Est în UE. Liderii şi oficialii noştri petrec mai mult timp în întâlniri ale UE decât în consultări cu Washington-ul, unde adesea se luptă să atragă atenţia şi să îşi facă auzită vocea. Integrarea mai profundă a regiunii în UE este un fapt binevenit, dar nu trebuie să conducă în mod necesar la o slăbire a relaţiilor translatlantice. Speranţa a fost ca integrarea Europei Centrale şi de Est în UE să întărească cooperarea strategică dintre Europa şi America.

    Totuşi, există pericolul ca în loc să devină o voce pro-atlantică în cadrul UE, sprijinul acestei zone pentru un parteneriat global cu Washington-ul să scadă cu timpul. Regiunea nu are tradiţia de a-şi asuma un rol mai global. Unele aspecte ale agendei trans-atlantice, cum ar fi schimbările climatice, nu au rezonanţă la publicul din ţările centrale şi est-europene în aceeaşi măsură ca şi în Europa occidentală.

    Schimbarea de conducere se face şi în Europa Centrală şi de Est. Pe lângă aceasta, sunt din ce în ce mai puţini lideri care au apărut din revoluţiile din 1989 care au trăit rolul cheie al Washingtonului în asigurarea tranziţiei noastră democratice şi ancorarea ţărilor noastre în NATO şi UE. A apărut o noua generaţie de lideri care nu au aceste amintiri şi care urmează o politică mai „realista”. În acelaşi timp, fostele elite comuniste, a căror insistenţă asupra puterii politice şi economice a contribuit semnificativ la crizele din multe ţări din CEE, dispar şi ele în mod gradual de pe scena politică. Confuzia actuală politică şi economică, precum şi prăbuşirea derivată din criza economică globală produc oportunităţi adiţionale pentru forţele politice naţionaliste, extremiste, populiste şi anti-semite de-a lungul continentului dar şi în unele din ţările noastre.

    Acest fapt însemnă că Statele Unite îşi pot pierde interlocutorii tradiţionali din regiune. Este posibil ca noile elite care îi înlocuiesc să nu împărtăşească idealismul sau să nu aibă aceleaşi relaţii cu Statele Unite, cum s-a întâmplat cu generaţia care a condus în timpul tranziţiei spre democraţie. Acestea ar putea fi mai calculate în privinţa sprijinului pe care să-l acorde Statelor Unite şi mai inguste ca mod de percepţie asupra lumii. În Washington are loc o tranziţie similară, deoarece mulţi lideri şi personalităţi cu care am lucrat şi pe care ne-am bazat se retrag din viaţa politică.

    Un timp pentru reinventare

    Apoi, există problematica referitoare la modalitatea în care se poate aborda relaţia cu Rusia. Speranţele noastre ca relaţia cu Rusia să se îmbunătăţească şi ca Moscova să accepte, într-un final, pe deplin suveranitatea şi independenţa noastră după integrarea în NATO şi în UE nu au devenit pe deplin realitate. În schimb, Rusia a redevenit o putere revizionistă care urmăreşte realizarea agendei secolului 19 utilizând tactici şi metode ale secolului 21. La nivel global, Rusia a devenit, din multe puncte de vedere, o putere status-quo. Dar la nivel regional şi în raport cu naţiunile noastre, acţionează din ce în ce mai mult drept o forţă revizionistă. Ne contestă revendicarea de a avea propriile noastre experienţe istorice. Îşi declară o poziţie privilegiată când este vorba despre stabilirea opţiunilor noastre de securitate. Foloseşte atât mijloace făţişe cât şi absconse de razboi economic, de la blocade energetice şi investiţii motivate politic până la mituire şi manipulare a presei pentru a-şi realiza interesele şi a se confrunta cu orientarea trans-atlantică a Centrului şi Estului Europei.

    Pentru noi este binevenită “resetarea” relaţiilor SUA cu Rusia. În mod evident, nimeni nu are un interes mai mare pentru îmbunătăţirea relaţiilor Vestului Europei cu Moscova decât noi – ţările din imediata vecinătate a Rusiei. Există însă şi stări de tensiune în capitalele noastre. Dorim să ne asigurăm că o înţelegere prea limitată a intereselor Occidentului nu va conduce spre concesii greşite cu Rusia. Astăzi, principala preocupare este, spre exemplu, ca Statele Unite şi principalele puteri europene ar putea îmbrăţişa planul lui Medvedev de realizare a unui “Concert al Puterilor” pentru a înlocui structura de securitate, bazată pe valori, existentă în prezent pe continent. Pericolul îl reprezintă faptul că intimidările pe care le transmite Rusia şi influenţa meschină pe care vrea s-o aibă asupra regiunii poate conduce, în timp, la o neutralizare de facto a regiunii. Când vine vorba despre noua politică a Moscovei, există o varietate mare de păreri. Dar există o viziune comună asupra faptului că este necesară implicarea totală a Statelor Unite.

    Mulţi privesc cu speranţă spre administraţia Obama pentru a face din relaţia euroatlantică o busolă morală pentru politica lor internă şi externă. Pentru ţările noastre, este esenţial un angajament ferm în jurul valorilor comune liberal democratice. Cunoaştem din propria noastră istorie diferenţa dintre momentul în care Statele Unite s-au implicat în apărarea valorilor lor liberal – democrate şi cel în care nu au făcut-o. Regiunea noastră a avut de suferit atunci când Statele Unite au cedat în faţa “realismului” la Yalta (februarie 1945). Şi a avut de beneficiat de pe urma momentelor în care Statele Unite şi-au folosit puterea pentru a lupta pentru principiile sale. Astfel de momentele cruciale au fost în timpul Războiului Rece şi în deschiderea uşilor spre NATO. Dacă nu ar fi prevalat o viziune “realistă” la începutul anilor ‘90, nu am fi fost astăzi în NATO, iar idea unei Europe întregite, libere şi în stare de pace ar fi fost doar un vis îndepărtat.

    Înţelegem solicitările dificile cu care se confruntă administraţia dumneavoastră şi politica externă a SUA. Nu este în intenţia noastră să adăugăm un nou subiect pe lista dvs. Dorim, mai degrabă, să vă ajutăm ramanand aliati atlantici statornici în cadrul parteneriatului SUA-Europa, care reprezintă o forţă puternică în lume. Dar nu suntem siguri unde se va situa regiunea noastră peste 5 sau 10 ani, având în vedere incertitudinile politicilor interne şi externe cu care ne confruntăm. Trebuie să facem acum paşii necesari pentru a ne asigura că relaţia puternică creată între Statele Unite şi Europa Centrală şi de Est în timpul ultimilor 20 de ani va dura.

    Credem că atât SUA cât şi Europa au nevoie să reinvestească în relaţia transatlantică. De asemenea, considerăm că este momentul ca SUA şi Europa Centrală şi de Est să regândească legătura pe care o au şi să stabilească o nouă agendă, orientată spre viitor. Recunoaştem ce s-a realizat în timpul celor 20 de ani de la căderea Cortinei de Fier, dar este momentul să stabilim o nouă agendă pentru o strânsă colaborare transatlantică pentru următorii 20 de ani.

    Un nou program

    De aceea vă propunem un nou program.
    În primul rând, suntem convinşi de faptul că America are nevoie de Europa şi că Europa are nevoie de SUA la fel de mult astăzi ca şi în trecut. SUA trebuie să-şi reafirme vocaţia de putere europeană şi să afirme clar că intenţionează să-şi menţină implicarea totală pe continent, chiar în condiţiile în care se confruntă cu probleme presante în Afganistan şi în Pakistan şi mai departe în Orientul mijlociu şi Asia. La rândul nostru, va trebui să muncim pe plan intern, în ţările noastre, şi în general în Europa pentru a-i convinge pe liderii noştri şi societăţile în care trăim să adopte o perspectivă mai globală şi să fie pregătite să suporte mai multe responsabilităţi în cadrul parteneriatului cu SUA.

    În al doilea rând, avem nevoie de o renaştere a NATO ca fiind cea mai importantă legătură de securitate dintre SUA şi Europa. Este singura garanţie de securitate de mare putere credibilă pe care o avem. NATO trebuie să-şi reconfirme rolul principal de apărare colectivă, chiar şi în timp ce ne adaptăm noilor ameninţări ale secolului 21. Un factor-cheie pentru menţinerea capacităţii noastre de a participa la misiuni ale NATO în străinătate o reprezintă convingerea că suntem în siguranţă acasă. Prin urmare, trebuie să îndreptăm unele răni auto-provocate din trecut. A fost o greşeală să nu se înceapă cu Articolul V pentru planificarea apărării noilor state membre, după extinderea NATO. NATO trebuie să demonstreze credibilitatea angajamentelor Alianţei şi să ofere o reasigurare strategică tuturor membrilor. Aceasta ar trebui să includă posibile planuri, pre-poziţionări de forţe, echipamente şi provizii pentru întărirea regiunii noastre în caz de criză, aşa cum a fost prevăzut iniţial în Actul Fondator NATO-Rusia.

    Trebuie totodată să regândim Consiliul NATO-Rusia şi să revenim la practica prin care ţările aliate intră în dialog cu Moscova coordonându-şi poziţiile. Când vine vorba de Rusia, experienţa noastră arată ca o politică mai fermă şi mai principială faţă de Moscova nu numai că ar întări securitatea Occidentului, dar ar determina ca Moscova să adopte o atitudine mai cooperantă. În plus, cu cât ne vom simţi mai în siguranţă în interiorul NATO, cu atât mai uşor ne va fi să ne angajăm alături de Moscova în chestiuni de interes comun. Aceasta ar fi abordarea cu dublu sens care ar trebui să fie prezentă în noul concept strategic al NATO.

    În al treilea rând, cea mai spionoasă chestiune ar putea fi planul SUA în ceea ce priveşte sistemul de apărare antirachetă. Şi aici există viziuni diferite în regiune, inclusiv a opiniei publice, care este divizată. Indiferent de meritele militare ale planurilor şi de decizia finală a SUA, chestiunea a devenit – cel puţin în unele ţări – un simbol al credibilităţii şi angajamentului american în regiune. Modul în care problema va fi gestionată va avea un impact semnificativ asupra viitoarelor orientări transatlantice. Numărul mic de rachete implicate nu poate reprezenta o ameninţare pentru Rusia, iar Kremlinul ştie acest lucru. Trebuie să decidem asupra viitorului acestui program ca aliaţi şi bazându-ne pe plusurile şi minusurile strategice ale diferitelor configurări tehnice şi politice. Alianţa nu ar trebui să permită ca această chestiune să fie influenţată de dezacordul nefundamentat exprimat de Rusia. Abandonarea completă a programului sau implicarea prea profundă a Rusiei, fără a consulta Polonia sau Cehia, poate submina credibilitatea SUA în întreaga regiune.

    În al patrulea rând, suntem conştienţi de faptul că Alianta, singură, nu este suficientă. Avem nevoie şi de o relaţie strategică mai bună între UE şi SUA. Din ce în ce mai mult politica noastră externă se realizează prin Uniunea Europeană, iar noi susţinem acest fapt. Ne dorim, de asemenea, o politică europeană comună de relaţii externe şi de apărare care să fie deschisă spre cooperarea cu SUA. Susţinem o astfel de abordare în UE, dar este necesar ca şi SUA să îşi regândească atitudinea faţă de UE şi să îşi asume mai serios rolul de partener strategic. Trebuie să aducem NATO şi UE mai aproape una de cealaltă şi să le determinăm să lucreze în tandem. Avem nevoie de strategii NATO şi UE comune, nu numai faţă de Rusia, dar faţă de o serie de alte provocări strategice.

    A cincea prioritate este securitatea energetică. Ameninţarea asupra alimentarilor cu energie pot determina o influenţă imediată asupra suveranităţii politice a ţărilor noastre ca si aliaţi contrubutori la deciziile comune ale NATO. De aceea, securitatea energetică trebuie să devină o prioritate transatlantică. Chiar dacă marea parte a responsabilităţii pentru securitatea energetică îi revine Uniunii Europene, şi SUA au un rol de jucat. Fără sprijinul american nu ar fi fost construită niciodată conducta de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan. Securitatea energetică trebuie să devină o parte integrantă a cooperării strategice dintre SUA şi Europa. Ţările din Europa Centrală şi de Est ar trebui să facă un lobby mai puternic (şi mai unitar) în interiorul Europei pentru diversificarea resurselor energetice, a furnizorilor, a rutelor de tranzit, cât şi privind monitorizarea din punct de vedere legal a abuzurilor Rusiei prin monopolul şi puterea sa de tip cartel din interiorul UE. Susţinerea politică a SUA în privinţa acestui subiect va juca un rol crucial. În mod similar, SUA pot juca un rol important în consolidarea susţinerii pentru Nabucco, în special folosindu-se de relaţia pe care o au cu principala ţară de tranzit, Turcia, cât şi cu interconectorul nord-sud al Europei Centrale şi al terminalelor de gaz natural lichefiat din regiune.

    În cel de al şaselea rând, nu trebuie neglijat factorul uman. Viitoarele noastre generaţii trebuie să ajungă să se cunoască. Trebuie să valorizăm şi să protejăm multitudinea de reţele educaţionale, profesionale şi de altă natură şi prieteniile care ne consolidează apropierea şi alianţele. Regimul pentru vizele SUA rămâne un obstacol în această privinţă. Este absurd ca România şi Polonia – probabil unele dintre cele mai mari şi pro-americane ţări din regiunea Europei Centrale şi de Est, care contribuie şi au contribuit în mod substanţial în Irak şi Afganistan – nu au fost incluse în Programul Visa Waiver. Este de neconceput ca un critic precum militantul francez antiglobalizare Jose Bove să nu aibă nevoie de viză pentru SUA, dar că fostul activist al Solidarităţii şi câştigător al Premiului Nobel Lech Walesa să aibă nevoie. Această chestiune va fi rezolvată numai dacă devine o prioritate pentru preşedintele SUA.

    Paşii pe care i-am făcut împreună începând cu anul 1989 nu au o importanţă minoră. Succesele comune reprezintă fundaţii sănătoase pentru renaşterea transatlantică de care avem nevoie astăzi. Noi credem că ar trebui să luăm în considerare crearea unui program de burse prin care să promovăm valorile şi fundamentele comune (Legacy Fellowship) pentru tinerii noştri lideri. Au trecut 20 de ani de la revoluţiile din 1989. Ne referim deja la o întreagă generaţie. Avem nevoie de o nouă generaţie pentru a reînnoi parteneriatul transatlantic. Ar trebui lansat un nou program pentru identificarea acelor tineri lideri de pe ambele maluri ale Atlanticului care pot dezvoltă proiectul transatlantic construit în ultimele două decenii în Europa Centrală şi de Est.

    Cheia succesului

    În concluzie, instalarea unei noi administraţii în SUA a crescut aşteptările în ţările noastre în ceea ce priveste reînnoirea relaţiei transatlantice. Este o oportunitate care nu trebuie, sub nicio formă, ratată. Noi, autorii acestei scrisori, ştim foarte bine câtă importanţă este atribuită relaţiei cu SUA. În anii ’90, o bună parte din a înţelege correct Europa însemna a înţelege correct Europa Centrală şi de Est. Angajamentul SUA a fost esenţial pentru realizarea stabilitatii şi pacii din regiunea baltică până la Marea Neagră. Astăzi, scopul ar trebui să-l reprezinte menţinerea Europei Centrale şi de Est ca parte stabilă, activă şi proatlantică, în cadrul comunităţii noastre lărgite.

    Cheia succesului nostru este să creăm o punte către Alianţa pentru care Administraţia Obama s-a angajat să facă eforturi şi pe care noi o susţinem. Acest demers va necesita ca ambele părţi să îşi reafirme angajamentul şi să investească în această relaţie. Dar, dacă facem acest lucru cum trebuie, atunci răsplata de la capat de drum poate fi cât se poate de reală. Făcând paşii care trebuie acum, putem determina o orientare nouă şi solidă pentru viitor.

    Semnat de:

    Valdas Adamkus, fost preşedinte al Republic Lituania
    Martin Butora, fost ambasador Republicii Slovace în Statele Unite
    Emil Constantinescu, fost preşedinte al Românei
    Pavol Demes, fost ministru al relaţiilor externe şi consilier al preşedintelui, Republica Slovacă
    Lubos Dobrovsky, fost ministru al apărării al Republicii Cehia, fost ambasador în Rusia
    Matyas Eorsi, fost secretar de stat în ministerul ungar al Afacerilor Externe
    Istvan Gyarmati, preşedintele Internaţional Centre for Democratic Transition, Budapesta
    Vaclav Havel, fost preşedinte al Republicii Cehia
    Rastislav Kacer, fost ambassador al Republicii Slovace în Statele Unite
    Sandra Kalniete, fost ministru de externe al Republicii Lituania
    Karel Schwarzenberg, fost ministru de externe, Republica Cehia
    Michal Kovac, fost preşedinte al Republicii Slovacia
    Ivan Krastev, preşedinte al Centre for Liberal Strategies din Sofia, Bulgaria
    Alexander Kwasniewski, fost preşedinte al Republicii Polonia
    Mart Laar, fost prim-ministru al Republicii Estonia
    Kadri Liik, director al Internaţional Centre for Defence Studies din Tallinn, Estonia
    Janos Martonyi, fost ministru de externe, Ungaria
    Janusz Onyszkiewicz, fost vice-preşedinte al Parlamentului European, fost ministru al apărării, Polonia
    Adam Rotfeld, fost ministru al afacerilor externe, Polonia
    Alexandr Vondra, fost ministru al relaţiilor externe şi adjunct al primului-ministru , Republica Cehă
    Vaira Vike-Freiberga, fost preşedinte al Republicii Lituania
    Lech Walesa, fost preşedinte al Republicii Polonia

    Traducerea s-a realizat după scrisoarea publicată pe situl Open Democracy. Mulţumiri lui Vladu Marius.

    Completare

    Statele Unite, 2 octombrie 2009: un grup bipartizan format din experţi în politica externă i-a adresat o scrisoare preşedintelui Obama pentru a-l convinge să-şi reitereze sprijinul pentru aliaţii din ţările din centrul Europei şi să-şi îmbunătăţească relaţiile de apărare cu Republica Cehă, Polonia şi ţările limitrofe. Scrisoarea experţilor americani cerea în mod imperativ că Administraţia să „trimită un mesaj clar despre adâncimea şi sinceritatea angajamentului Americii în această regiune care împărtăşeşte valorile noastre şi este vitală pentru securitatea noastră”.

    Semnatarii scrisorii: Elliott Abrams, Max Boot, Seth Cropsey, Thomas Donnelly, Jamie M. Fly, Richard W. Graber, Brian Green, Jakub Grygiel, Larry Hirsch, Robert Kagan, David J. Kramer, William Kristol, Charles W. Larson, Robert J. Lieber, Tod Lindberg, Thomas G. Mahnken, Michael Makovsky, Clifford D. May, A. Wess Mitchell, Joshua Muravchik, Martin Peretz, Peter Podbielski, David Satter, Randy Scheunemann, Gary Schmitt, Dan Senor, Simon Serfaty, Marc Thiessen, William Tobey, David J. Trachtenberg, Ken Weinstein, Leon Wieseltier.

    Print Friendly, PDF & Email

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here