Femei, femei…Şi prezidenţiale

    1

    Elena Udrea şi Monica Macovei ar putea fi primele două candidate prezidenţiale din istoria democraţiei timpurii şi, vai, încă atît de originale a României.

    „Am venit să cîştig pentru dumneavoastră, nu pentru mine! Nu pot cîştiga într-un sistem care îmi este potrivnic, aşadar, nu voi candida” – aşa spunea, în finalul mesajului în care îşi făcea publică retragerea din cursa electorală supremă, Lia Roberts, prima femeie care şi-a anunţat, după 1989, intenţia de a candida la funcţia cea mai importantă din statul român. Se întîmpla în 2004, într-un moment în care, la mijlocul lui septembrie (cînd a apărut anunţul retragerii doamnei Roberts), era deja clar că vor fi două „armate” masive care se vor bate pentru Preşedinţia României şi că, între ele, nu va fi loc decît de scoruri electorale minuscule. După cum rămîne menţionat în mai multe materiale din arhiva aproximativă a internetului, Lia Roberts reuşise să strîngă numărul de semnături necesare intrării în competiţie; cu toate acestea, în urma unui elementar calcul privind şansele de a contra în lupta electorală dominată de Băsescu şi Năstase, s-a retras.

    Peste mai puţin de o luna, cînd va fi expirat termenul legal, vom vedea dacă atît Monica Macovei, cît şi Elena Udrea vor fi reuşit să adune numărul minim legal de semnături de susţinere – dacă măcar una dintre cele doua o va face (ceea ce e probabil că se va întîmplă), atunci vom avea prima femeie candidat la preşedinţia României.

    Istoria post-1989 privind participarea la vîrful vieţii politice şi publice de la noi nu e foarte generoasă cu femeile. Din păcate, aş spune – de pe poziţiile cuiva care şi-ar dori mai multe femei, dar nu promovate oricum, în funcţii de mare greutate privind decizia politică.

    Strict politic, funcţia cea mai înaltă deţinută de o femeie după 1989 în România este cea de preşedinte al Camerei Deputaţilor. Roberta Anastase a fost aproape un mandat întreg de parlamentar preşedinta Camerei Inferioare a Parlamentului României. În ordinea importanţei, poziţia numărul unu în statul român e cea de preşedinte. Numărul doi: preşedintele Senatului (cel care, dacă şeful statului este indisponibil, preia automat atribuţiunile numărului unu). Numarul patru: premierul. Numărul trei: preşedintele Camerei Deputaţilor. Aşadar, Roberta Anastase a fost, pentru cîţiva ani, numărul 3 în statul român, bifînd, pînă acum, cea mai înaltă poziţie pe care a avut-o vreodată dupa decembrie 1989 o femeie în România.

    În alte compartimente ale vieţii politice sau care au legătură semnificativă cu cîmpul politic, sînt cîteva femei care au făcut şi fac performanţă, însă, statistic, prezenţa acestora este drastic minoritară. Avem, spre pildă, în Parlamentul European, un super-europarlamentar (în persoana doamnei Macovei), dar şi alte cîteva doamne care nu trec, în sens bun, neobservate la Bruxelles ori Strasbourg. La Ministerul Justitiţiei, mandatul aceleiaşi Monica Macovei este un moment de cotitură pentru statul de drept şi sistemul juridic în România. În fruntea DNA, după plecarea lui Daniel Morar, Laura Codruta Kovesi face o muncă remarcabilă – tot ea contribuind decisiv la reforma în justiţie din poziţia de Procuror-Şef al României vreme de două mandate. Însă, cum spuneam, numeric, procentual, femeile sînt, în viaţa public-politică, mult prea puţine în cei aproape 25 de ani de postcomunism. De ce anume se întîmplă aşa veţi găsi, referinţa mi se pare obligatiorie, într-un excelent volum de gen şi despre gen în politică pe care l-a coordonat Andreea Paul-Vass – „Forţa politică a femeilor”, Polirom, 2011.

    Aşadar, după un sfert de secol vom avea, foarte probabil, prima femeie care va dori, şi formal-angajant, să fie preşedinte al României. O paranteză aproape obligatorie, pentru că mi se pare a fi justă: am fi putut avea chiar mai devreme o femeie candidată, cu şanse foarte bune, la Preşedinţia României dacă apele tulburi ale politicii autohtone, trecutul persoanei în cauză şi jocurile de culise nu ar fi scos-o definitiv din politică pe Mona Muscă, pînă acum, probabil cea mai înzestrată dintre toate femeiele care au făcut sau au dorit să facă politică la vîrf după 1989 la noi. Despre doamna Muscă există şi acum un curent semnificativ de opinie care spune că, deşi România nu era pregătită să fie condusă de o femeie, domnia sa era pregătită cu adevărat să conducă România.
    E încă de cîntărit bine dacă e o întîmplare sau mai degrabă nu faptul că, măcar pretins, măcar în teorie, cele două femei-probabil candidate la preşedinţia României, evoluează pe dreapta-centru-dreapta. E, pînă una-alta, un fapt. Cele două se poziţionează şi vor fi obligate să o facă drept contrapondere la candidatul stîngii. Paranteză: şi între ele, dar şi în raport cu restul pretendenţilor de pe centru-dreapta, fiecare dintre cele două se autopoziţionează drept candidatul „autentic” al dreptei. Aşadar, să cumpărăm, cu multe rezerve însă, această ipoteză – că ar fi de dreapta (deşi, la rigoare, găsim uşor, şi la doamna Macovei, şi la doamna Udrea şi alt fel de „semne” doctrinare). Mai mult – şi una şi alta pretind că sînt urmaşe ale lui Traian Băsescu. În analize de etapă, comentatori lucizi apreciază că, pînă la un punct, ambele pretendente au dreptate. Cu precizări suplimentare importante însă: Monica Macovei preia agenda pro-Vest a lui Traian Basescu (cu justiţie, reformă, transparenţă în centrul ei), iar Elena Udrea încearcă să reproducă parţial reţeta populistă a încă şefului statului român. Aşadar, şi una şi alta ar fi în descendenţa lui Traian Băsescu, dar nici măcar pe jumătate – nici una, nici alta nu au carisma, forţa de comunicator, prezenţa de spirit, naturaleţea lui Traian Băsescu, elemente-forte totuşi pentru un candidat la o competiţie de anvergura prezidenţialelor. Şi nici forţa de negociator a acestuia, după cum, nici abilitatea de a conduce un partid.

    Sînt deja multe de spus despre aceste două probabile candidaturi feminine. Cu un accent important: sînt destul de multe de spus despre greşelile elementare sau despre gafele acestor competitoare. Să nu insistăm acum, totuşi, nici asupra mutărilor bune – rare – şi nici asupra gafelor. Evaluarea justă trebuie făcută la final. Să consemnăm, deocamdată, pe lîngă valoarea de precedent, valoarea de experiment a acestor candidaturi. Şi să fim atenţi – se va vorbi despre ele şi, poate, se va învăţa din ele. Şi doamna Macovei, şi doamna Udrea visează la turul doi. Monica Macovei e convinsă că doar doamnia sa îl poate bate pe Ponta în turul al doilea. La fel, Elena Udrea – că nu e nimeni altcineva care îl poate învinge pe arogantul, dar abilul şi extrem de puternicul candidat social-democrat. Oamenii hâtrii spun, în legătură cu aceste proiecţii, că e bine că nu avem şi turul al treilea la prezidenţiale. Cei realişti şi trecuţi prin mai multe asemenea campanii indică un bazin de cel mult 7-10% pe care, împreună, îl pot atinge cele două candidate. Să urmărim! Să urmărim înclusiv cît e de (ne)pregătită România pentru o femeie- preşedinte, dar şi daca femeile care vor să fie preşedinte de stat par să fie pregătite pentru aşa ceva.

    Print Friendly, PDF & Email

    1 COMENTARIU

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here