Franţa, Europa, România – cu pasiune pentru adevăr

    0

    Halla Madrid !

    Cartea „Franţa, Europa, România. Eseu despre economie, politică şi libertate” reprezintă volumul de debut în limba română pentru Bogdan Călinescu. Nu este, desigur, un debut absolut. Sau este – după ştiinţa mea – DAR sub acest nume. Fiindcă, în 2005, 2008, 2009 sau în 2012, Bogdan Călinescu   a publicat în Franta cărţi cu un excelent ecou la public şi la critică – dar sub un alt nume: Nicholas Lucassin.

    De altfel, inclusiv acest volum “topeşte”, în bună măsură, eseuri din două dintre cele patru cărţi publicate în Franţa. La această selecţie – care nu e deloc „datată” – ba dimpotrivă, o spune chiar Bogdan Călinescu, e de o „actualitate siderantă” – se adaugă notele sale pline de prospetime şi de idei din lunarul ieşean „Timpul”, precum şi un eseu din, din păcate defuncta,  „Idei în Dialog”.

    Aceasta este, foarte sumar formulat, „reţeta” după care a fost alcătuit volumul în limba română al lui Bogdan Călinescu.

    În preambulul cărţii, Horia Roman-Patapievici spune că avem „o carte perfect argumentată”(şi duce mai departe acestă afirmaţie – „perfect argumentată care constată răul lumii noastre civilizate – statul, nu  statul în sine, statul care ne-a naționalizat societăţile, ne-a etatizat vieţile,  ne-a ipotecat proprietăţile, a pus botniţă libertăţilor – uniformizând egalităţile şi înregimentînd fraternităţile”). Şi, adaugă Horia Roman-Patapievici:  „din carte aflaţi din observaţii, şi nu din teorii, de ce nu este şi ce anume, de fapt, este. Iar concluzia e atent si indelung sustinuta de dovezi”. Asadar, argumente, observaţii, dovezi. Din abundenţă!

    Pentru cîmpul editorial românesc şi pentru aria tematică pe care o survolează şi explorează, o asemenea carte este rară. Nu avem de-a face, desigur, cu o carte de statistica, nu e o lucrare de sociologie, nici de filozofie politică aridă. E ceva, cum spuneam, neobişnuit pentru peisajul nostru editorial atunci cînd propune referinţe livreşti de frontieră.

    Este un volum de istorie recentă, de istorie a ideilor, care are asemănări de familie, spre pildă, cu volumele lui Jean Sevilla – aceeaşi fortă ideatică iesită din comun, aceeaşi pasiune pentru adevăr, fapte, demonstraţie, aceeaşi voluptate de a demistifica, aceeaşi insistenţă de a lua în calcul detaliile care sînt scoase din discuţie de adepţii postmoderni ai, să zicem, idealismului german – cei care spun, de exemplu, că „dacă realitatea mă contrazice, cu atît mai rău pentru ea”. E un volum în care o foarte solidă şi igienică plasă teoretică – de multe ori, explicit numit ! – adună şi pune în valoare date esenţiale ale lumii de astăzi.

    În 1991, ca tînăr student, Bogdan Călinescu a părăsit România şi a plecat în Franta. A rămas acolo. A vrut „să se integreze” în Franţa, să înceapă o viaţă nouă. S-a detaşat de România – o spune într-un dialog pe care l-am avut cu el în volumul  „Noua Şcoală de Gîndire a Dreptei” – dar asta nu a însemnat ca ar fi devenit dezinteresat de România.

    Dacă nu ar fi rămas în Franţa (acolo unde şi-a construit o carieră impresionantă), unde ar fi fost astăzi, ce ar fi fost astăzi  aici Bognda Călinescu. În ce zonă a pietei autohtone de idei ar fi evoluat? Ce opţiuni publice ar fi făcut Bogdan Călinescu? În ce tranşee ar fi luptat? În spatele căror baricade? Cu faţa la cine? Umăr lîngă umăr cu cine?

    Există nenumărate indicii în volumul apărut la editura Humanitas. O selecţie minimală a acestora ne ajută să ne facem o idee cît se poate de clară. Iată:

    1.La începutul anilor 90, Bogdan Călinescu ar fi fost, tranşant, radical, în alte zone decît în „tabăra” celor care au dominat primii ani ai democraţiei originale.  Iată ce spune undeva Bogdan Călinescu: „despre circul politic din România” – „ceea ce m-a frapat în anii 90 în România a fost apariţia pe scena politică a securiştilor şi a fostelor lichele comuniste. De asemenea, ceea ce mi s-a părut atunci incredibil a fost nonşalanţa cu care aceştia dădeau lecţii de economie de piaţă”. Nu ştiu dacă Bogdan Călinescu avea barbă sau dacă purta ochelari la începutul anilor 90, dar, în caz că avea sau că purta, era destul de periculos pentru el.

    2.Din cîte direcţii ar fi fost o ţintă Bogdan Călinescu? Citatul reprodus puţin mai înainte este revelator privitor la cum vorbeste acesta despre „lichele comuniste”. În volumul lansat recent, scrie des în aceasta direcţie – des, elocvent, dur, fără echivoc.  Despre statul asistenţial, despre Che Guevara, despre Lenin (dă un citat devastator din Vl. Il. Lenin – „umanistul deplin al comunismului”.  Iată-l, inclusiv spre uzul celor fără memorie şi, în egală măsură, pentru idioţii utili ai vremurilor noastre: „Tovarăşi, revolta ţăranilor (culaci) trebuie strivită fără milă. Interesele revoluţiei sînt în joc. 1.Trebuie să-i spînzuraţi (în aşa fel încît toată lumea să vadă) cel puţin 100 de ţărani  înstăriţi, vampiri cunoscuţi; 2.Să le publicaţi numele; 3. Să le confiscaţi grînele şi vitele. 4. Să luaţi ostatici ca să le fie frică de noi. Al vostru, VILenin”).  Mai mult: scrie elogios despre Al. Soljeniţîn şi groaznic de acid despre Karl Marx. Are cineva vreun dubiu că,  privind şi din această perspectivă, Bogdan Călinescu nu ar fi fost, din mai multe direcţii, o ţintă de cursă lungă? Iată ce poate spune: „faţă de nazism, comunismul beneficiază de clauza ideologiei celei mai favorizate”.  Este o formulă antologică şi cît se poate de justă; dar, privită cu ochelari de cal, ea poate deveni un cap de acuzare în portofoliul noilor comisari ideologici de stînga ori neo-stînga!

    3.În ce mă priveşte, sînt foarte convins că, la fel cum se întîmplă cu mulţi lideri de opinie care apără democraţia liberală, statul de drept, ideea de reformă autentica a statului, democraţia liberală, piaţa liberă, Bogdan Călinescu ar fi fost, în repetate rînduri, acuzat că e „nazist, fascist, radicalist, fundamentalist” – în (ne)buna tradiţie a tirurilor imbecile, fără somaţie şi fără prea multa minte, executate de stînga. Iată, puţin mai detaliat, de ce e probabil că lucrurile ar fi putut sta aşa: Bogdan Călinescu apără ceea ce numim „modelul american”, e corosiv faţă de stînga franceză, faţă de stînga în general (spune undeva că, la proba faptelor, stînga, dacă rezolvă o criză, o face doar cu mijloacele dreptei), afirmă (cu mult înainte de o trezire mai amplă) că mitul Obama e gol-goluţ şi că actualul preşedinte al SUA este unul dintre cei mai slabi preşedinţi pe care i-au avut americanii; spune, în repetate rînduri, că socialismul nu rezolvă nimic în sens practic şi pentru oameni, că socialismul ajunge, cum ar fi spus Margaret Thatcher, să termine şi banii noştri şi că, pentru a-şi acoperi impostura, sfîrşeşte prin a-i acuza vehement tocmai pe cei care denuntă această stare de fapte. Este, cum spuneam, anticomunist şi antietatist. Vrea lustraţie – de pildă, inclusiv pentru Mihai Răzvan Ungureanu, cel cu care a fost coleg de scoală vreme de 12 ani şi despre care are cîteva rînduri caustice. E un dur, un radical, un „fundamentalist”  – conform  retoricii stîngii. Un om de mare bun simţ, în fond! Ceea ce, pentru spaţiul public românesc, este, adesea, un păcat greu de iertat.

    4.Nu exclud ca despre Bogdan Călinescu să se fi putut spune la un moment dat că „nu are suflet”. Iată ce spune despre celebrele greve din Franţa de acum 2 ani: „celebrele mişcări sociale – adjectivul „social” fiind un passe partout ce îl scuteşte pe cel care-l utilizează de a căuta argumente”. Să ceri argumente după ce ai emis formula magică – „social” (totul e social şi trebuie să fie social şi nu are cum să fie altfel decît social şi, întrucît e social, e de nediscutat şi de necriticat!) poate fi şi e adesea, inclusiv în spaţiul public românesc, o crimă teribilă.

    5.Adeziunea sa pentru solidul sistem american – atît de hulit în Franţa – ar fi fost, pentru mulţi ani, o premisă bună de alianţe culturale în cîmpul intelectual românesc. Probabil că nu şi în ultimii ani  – cînd componenta axiologică s-a detaşat clar de componenta lucrativă în cazul celor care au vorbit convingător sau doar au mimat că o fac cu privire la sistemul de valori americane. Mă gîndesc că, la fel ca şi în cazul altor intelectuali din ţară, Bogdan Călinescu ar fi putut fi lejer acuzat de deviaţionism în sens sovietic – căci Bogdan Călinescu este un avocat al sistemului american şi îşi menţine această opţiune chiar şi atunci cînd principiile care subîntind acest sistem cer să fie puse, coerent şi consecvent, în practică. Încă un motiv pentru care, a propos de SUA, Bogdan Călinescu ar fi fost privit cu mefienţă: Obama! Bogdan Călinescu a spus de la început că Obama nu poate – yes, he can´t! Eroare gravă – chiar şi pentru dreapta autohtonă, încă topită de admiraţie nătângă în faţa lui Obama – să ai dreptate, cum a fost în cazul de faţă, cu mult înainte ca lucrurile să devină strigător la cer de evidente.

    6.Este posibil, probabil chiar ca Bogdan Călinescu ar fi fost privit cu unele rezerve şi dinspre tabăra cea mai reformistă a ultimului deceniu social-politic românesc: „tabăra Băsescu”. Nu am o certitudine în acest an, doar o credinţă destul de puternică.  În textele sale despre România, referinţa la Traian Băsescu este cvasi-inexistentă.  În schimb, avem fragmente ample despre un politician de rang înalt cu care Bogdan Călinescu s-a cunoscut foarte bine bine, fostul preşedinte francez, Nicholas  Sarkozy. Citind portretul critci, multicolor şi multietejat pe care Bogdan Călinescu îl face lui N. Sarkozy, e greu de reprimat aprecierea că multe dintre tuşele critice de acolo ar putea fi aplicate şi preşedintelui României.

    7.Nu vreau să îmi imaginez ce şi-ar fi putut auzi în România eseistul francez de origine română de la, să iau la întîmplare: sindicalişti, ziarişti, chiar profesori universitari.  Mai precis, nu vreau să îmi imaginez ce i-ar fi spus liderii de sindicat atunci cînd BC le-ar fi denunţat impostura şi le-ar fi spus în clar ce sînt cu adevărat: lideri politici de facto, marionete politice ale stîngii, ataşaţi solid nu unor cauze sociale, ci unor cauze oligarhice.  Pasajele despre sindicate din textele lui Bogdan Călinescu sînt foarte dure şi nu am nici un motiv să cred că, schimbînd desigur ceea ce este de schimbat, aprecierile ar fi stat cu mult diferit şi faţă de sindicatele de la noi. La fel, nu cred că perspectiva pe care o proiectează cu privire la mass media din Franţa ar fi fost mai măgulitoare vizavi de cea din România. Cunoscînd bine datele şi faptele mass media autohtone, cred că, dimpotrivă, tuşele critice ar fi fost şi mai groase. În fine, sînt memorabile pasajele sale despre mediul academic din Franta, un mediu sufocat de stîngism care e în plin proces de a fi importat şi în România.

    Nu merg mai departe –sînt destul de clare bornele invocate pînă cum şi cred că se vede limpede seria tematică, familia din care fac ele parte. Iata încă un citat, ultimul, despre cît e de radical Bogdan Călinescu – „economia de piaţă e singura care funcţionează. Iar capitalismul este singurul sistem viabil.  Dacă există cineva care reuşeşte să-mi demonstreze contrariul, promit că voi cere imediat să devin membru al Partidului Comunist. Singurele ţări care s-au îmbogăţit şi în care indivizii sînt fericiţi sînt ţările democrat-capitaliste. De altfel, nu există democraţie fără capitalism”. Radical, deci, de bun-simţ.

    • CĂLINESCU, Bogdan – „Franţa, Europa, România – Eseu despre economie, politică şi libertate”, editura Humanitas, 2013

    Sursa – Revista Orizont, iunie 2014

    Print Friendly, PDF & Email
    Cititi si

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here