În căutarea extremei drepte (Lucian Boia)

    5

    În căutarea extremei drepte, subcapitol al cărții Mitul democraţiei, de Lucian Boia, p. 101-112.

    În căutarea extremei drepte

    Lucian Boia

    Nu vorbesc însă decât prin pură convenţie de o „extremă dreapta”, a doua chestiune fiind tocmai aceea de a şti dacă extrema dreaptă înseamnă pur şi simplu o dreaptă extremă (altfel zis, dacă cuvântul exprimă o realitate sau dacă nu cumva, invers, o anumită realitate a fost construită printr-un cuvânt). Mai întâi, singularul este înşelător: aşa cum nu există o dreaptă, ci mai multe drepte, tot aşa nu există o extremă dreapta, ci extreme drepte. Apoi, nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de un amalgam: mişcări şi regimuri politice având poate câteva trăsături comune, dar în rest de o mare diversitate, unele doar autoritare, altele pronunţat totalitare, unele conservatoare, altele revoluţionare, sunt numite fără discriminare de „extremă dreapta” sau mai explicit „fasciste”. Acest ultim cuvânt a încetat de mult să fie utilizabil intelectual, devenind un soi de etichetă şi o manieră de a apostrofa adversarii politici; aplicat la origine unui fenomen specific italian dintre cele două războaie mondiale, s-a îmbogăţit în imaginar prin trăsături împrumutate nazismului german (dar necaracteristice fascismului originar, precum rasismul şi antisemitismul), adică cele mai extreme dintre extremele drepte, care prin excesele sale se constituie mai curând în caz particular decât în model; şi, în cele din urmă, cuvântul şi semnificaţiile aferente sunt atribuite fără distincţie ansamblului „extremei drepte”.

    Extrema dreaptă conservatoare este cu siguranţă cea mai apropiată, dacă nu de ansamblul – prea compozit – al dreptei, cel puţin de o anumită dreaptă ataşată valorilor tradiţionale şi refractară schimbărilor sociale. Neavând însă nimic de transformat, ci numai de conservat, ea se prezintă ca cea mai „moderată” printre extreme, generând de regulă regimuri autoritare mai curând decât totalitare. Fascismul propriu-zis şi nazismul sunt de altă specie. Conştienţi de dificultăţile problemei, unii teoreticieni vorbesc de o „dreaptă revoluţionară” (termen de Zeev Sternhell, La Droite Revolutionnaire, 1978). Soluţie destul de curioasă, revoluţionarismul fiind ultimul păcat care i s-ar fi putut reproşa dreptei! Dar aşezarea exclusiv la dreapta a fascismului şi nazismului merita poate această mică abatere de la logică.

    Simbolic, naţionalismul, rasismul, elitismul şi spiritul războinic fac să încline balanţa în partea dreaptă (chiar dacă în istoria reală aceste defecte rezervate în imaginar dreptei nu au ocolit complet nici stânga; probă, dacă e nevoie, deriva naţionalistă şi agresivitatea regimurilor comuniste). Dar, pe de altă parte, dacă vrem cu orice preţ să împărţim calităţile şi defectele în funcţie de o axă ideologică, putem la fel de bine detecta şi o sensibilitate de stânga în cocktail-ul ideologic al „fascismului”. Elitismul şi egalitarismul pot uneori să se combine. După cum egalitarismul comunist nu a împiedicat ridicarea unei elite, elitismul fascist a fost însoţit de o tendinţă egalitară: solidaritatea naţională şi participare a „maselor” la acţiunea politică, depăşirea barierelor de clasă, ascensiunea unei noi elite, cu accent particular pus pe tineret…

    Mişcările fascistă şi nazistă şi ideologiile lor originare erau net anticapitaliste, sensibilitate relativ apropiată de anticapitalismul socialist sau comunist. În exerciţiul efectiv al puterii, acest anticapitalism s-a atenuat în mare măsură, în beneficiul unui compromis cu structurile existente. Dar politica socială nu a fost complet uitată. Eradicarea şomajului în Germania hitleristă nu e o minciună: acesta s-a prăbuşit de la 5 milioane şi jumătate de şomeri în 1933 la o cotă aproape de 0 în 1938. Proiectul global, revoluţionar şi, chiar mai mult, utopic: o lume nouă, un om nou, etc., şi-ar găsi cu greu raţiunea de a fi la dreapta; în general, utopismul se acordă mai bine cu o sensibilitate de stânga, şi cu deosebire în versiunea milenaristă a „luptei finale” conducând spre un viitor transfigurat („Reich-ul de o mie de ani” se înscria perfect în schema milenaristă, ca şi „viitorul radios” al comunismului). Fără a practica colectivismul economic aplicat de comunism, fascismul a cultivat totuşi un colectivism de valori şi comportamente.

    De altfel, mulţi „fascişti”, şi printre cei mai eminenţi, şi-au început cariera la stânga; bagajul lor cultural nu era câtuşi de puţin de dreapta. Mussolini şi Deat au fost socialişti, Doriot comunist, şi lista e lungă. Mai puţin uşor s-ar găsi liberali care să fi efectuat acelaşi traseu (deşi liberalii sunt mai apropiaţi de fascism pe axa imaginară a ideologiilor!). Şi să nu se spună că aceşti transfugi n-ar fi fost socialişti sau comunişti pur-sânge. Cu siguranţă, nu erau nici liberali sau conservatori deghizaţi! Nici cuvântul „socialism” în sintagma „naţional-socialism” nu poate fi eludat, invocându-se pura demagogie; demagogic sau nu, se adresa unui electorat şi răspundea unui orizont de aşteptare. Suntem foarte departe de caracterizarea făcută de Dimitrov (totuşi, atât de bine fixată în conştiinţe) la Congresul Kominternului din 1935, care denunţa fascismul ca expresie a cercurilor celor mai reacţionare şi agresive ale capitalismului, altfel spus, exact inversul ideologiei comuniste. În fapt, a fost mai curând o a treia cale, cu nimic mai apropiată de valorile burgheze decât de proiectul comunist.

    Departe de fervoarea mistică şi transformatoare a fascismului originar, dar departe şi de extrema dreaptă conservatoare, sunt situate la extrema dreaptă şi tot felul de mişcări populiste. Dacă ideologia lor e mai mult decât sumară, ele mizează, ca şi fascismul de altfel, pe frustrările şi tentaţiile compensatorii ale oamenilor mărunţi mai curând decât pe dorinţa sadică a marii burghezii de a pune clasa muncitoare în genunchi. Frontul Naţional din Franţa oferă în această privinţă un exemplu instructiv. El trage după sine un electorat popular, desigur nu identic dar totuşi relativ apropiat de cel al Partidului comunist (inclusiv printr-un număr ridicat de muncitori), căruia îi seamănă structural mai mult decât corpului electoral tradiţional al dreptei.

    Treapta cea mai înaltă a rafinamentului este atinsă atunci când sunt proclamate de o extremă dreapta mişcările ieşite din comunism şi chiar partide ex-comuniste abia detaşate de condiţia lor originară. Orice comportament naţionalist pare să impună de la sine o asemenea etichetă. Înseamnă să uităm cam repede faptul că, mai peste tot (începând chiar cu Rusia, ţara sa de origine), comunismul a alunecat spre un naţionalism uneori la fel de excesiv ca cel manifestat de anumite „extreme drepte” (până la urmă, orice filosofie comunitară e prinsă în capcana izolaţionismului şi a neîncrederii faţă de „celălalt”; paradoxală evoluţie – logică, totuşi – pentru un comunism de esenţă „internaţionalistă”). Miloşevici, de extremă dreapta? De ce nu i se pune lui întrebarea? Nu a făcut decât să încerce să adapteze la noile condiţii istoria comunistă a fostei Iugoslavii. De aici, n-ar mai fi decât un pas până la a considera comunismul în ansamblul său ca fiind de extremă dreapta, separându-se astfel proiectul ideal (pozitiv), evident de stânga, şi materializarea sa (deformată şi ratată), din nefericire de dreapta. Potrivit principiului că tot ce nu e bun se află obligatoriu la dreapta!

    Nu este însă mai puţin adevărat că „fascismele” şi toate celelate „extreme drepte” se situează simbolic, cel puţin, mai departe de mitologia democratică decât comunismul. Asta joacă în favoarea celui din urmă, şi nu numai la stânga, dar uneori şi la dreapta (molipsirea ideologică adăugându-se deosebirii efective dintre dreapta şi „extrema dreaptă”). Comunismul este mai curând criticat decât condamnat, sau condamnat cu circumstanţe atenuante, în timp ce „fascismul” este condamnat global, fără prea multă analiză critică. Comunismul continuă să beneficieze de alibiul bunelor sale intenţii, al discursului său umanist şi al preocupării, cel puţin proclamate, pentru individ. În consecinţă, „fascismul” – şi, încă o dată, un fascism „contaminat” cu trăsăturile nazismului – este considerat mai dăunător decât comunismul, şi chiar în acele sectoare unde comunismul s-a remarcat printr-un inegalabil exces de zel.

    În ciuda unui anume discurs fascist egalitar, egalitarismul comunist a fost incontestabil mai autentic. Dinspre partea libertăţilor, este însă o altă poveste. Desigur, în ambele tabere libertăţile fundamentale au fost dispreţuite. Pe deasupra, nazismul prezintă o faţă sinistră care, am mai spus-o, îl situează într-o poziţie specială, chiar printre „fascisme”. Dar, lăsând nazismul la o parte, fapt este că proiectul comunist, incomparabil mai ideologizat, mai sistematic şi, peste toate, mai ambiţios, urmărind realcătuirea completă a lumii, s-a tradus printr-o erodare încă şi mai accentuată a libertăţilor. Structurile intermediare, agresate şi grav afectate şi în regimurile fasciste, au fost aproape complet anihilate de comunism, inclusiv mai ales „ecranul” economic al proprietăţii private (menţinut în sistemele fasciste). Nicăieri, şi niciodată în istorie, individul nu s-a găsit în asemenea măsură lipsit de orice mijloace în faţa atotputerniciei statului.

    Ar fi indecent să procedăm la o contabilitate macabră pentru a stabili o „ierarhie” între represiunea nazistă şi cea stalinistă, date fiind de ambele părţi, amploare crimelor şi dispreţul absolut al demnităţii umane. Dar la capitolul exclusiv al libertăţilor, orice comparaţie între Rusia stalinistă şi Italia mussoliniană, făcută fără prejudecăţi, s-ar întoarce în favoarea celei din urmă (chiar şi în rău există gradaţii, cum sunt cercurile infernului în Divina Comedie). Înainte de a se alinia, în ultimii săi ani, după modelul nazist, regimul fascist a practicat, dacă se poate spune, un totalitarism moderat (cuvântul „totalitarism” fiind de altfel invenţia sa), mai apropiat de caracteristicile unui simplu regim autoritar.

    I s-a imputat lui Mussolini asasinarea socialistului Matteotti, dar câţi Matteotti ruşi figurează pe lista lui Stalin! Gramsci, unul dintre cei mai respectaţi conducători şi teoreticieni comunişti, a fost aruncat în închisoare pentru a rămâne acolo ani îndelungaţi, până cu puţin înainte de moarte. Caz incontestabil de represiune politică. Nu este, totuşi, mai puţin adevărat că în celula sa a putut să citească, să gândească şi să lucreze; cea mai mare parte a operei sale a fost redactată în închisoare. Într-o închisoare comunistă, indiferent care, şi nu numai în timpul lui Stalin, o asemenea „carieră” intelectuală ar fi fost zdrobită de la primul cuvânt scris în mod clandestin pe un capăt de săpun sau pe o aşchie de lemn. Intelectualilor sceptici, le propun să răsfoiască în paralel două dintre lucrările cele mai ambiţioase şi mai simbolice produse de cele două regimuri: Enciclopedia italiană şi Marea Enciclopedie sovietică, prima abia ideologizată, cea de-a doua, mai trebuie oare să spun cum e? Ceea ce nu vrea să spună că fascismul n-a fost opresiv; a fost, însă, mai puţin opresiv decât comunismul sovietic şi nazismul.

    Mai târziu, în deceniile ’60 şi ’70, această ierarhie pe dos le-a făcut mare bine regimurilor comuniste şi propagandei lor. Abuzurile – altminteri, foarte diferite prin natură şi grad – ale regimurilor de „extremă dreapta” – acopereau abuzurile în general mai rele petrecute în lagărul comunist. Cum Franco era un fascist, se ajungea automat la concluzia că, pe la 1970, societatea spaniolă ar fi fost mai puţin liberă decât Uniunea Sovietică a lui Brejnev. Într-adevăr, în Spania abuzurile erau mai numeroase şi mai evidente, Uniunea Sovietică putându-e lipsi de abuzuri fiindcă sistemul era abuziv în însăşi esenţa lui. Însă, pentru orice observator onest, în ciuda reminiscenţelor totalitare şi a febrei represiunilor punctuale, Spania se afla atunci incomparabil mai aproape de o veritabilă democraţie de tip occidental decât o Rusie care, chiar dacă evoluase după Stalin, îşi păstra încă intacte structurile totalitare.

    Într-o logică similară se înscrie solidaritatea democratică cu guvernarea lui Salvador Allende, răsturnată în 1973 prin lovitura de stat a generalului Pinochet, în momentul când se pregătea să instaureze în Chile o democraţie mai curând de tip cubanez decât de tip occidental. Pinochet, dictator de extremă dreapta, avea să fie arestat mai târziu în capitala britanică, acolo unde regina Angliei se aşeza fără nici o ezitare la aceeaşi masă cu Fidel Castro. Dictatura cubaneză este percepută ca fiind mai legitimă şi chiar mai puţin dictatorială decât regimul autoritar al lui Pinochet. Este premiul acordat stângii. Premiu primit – ca să rămânem un moment în decor chilian – şi de dictatorul est-german Erich Honecker, care şi-a sfârşit zilele nu într-o închisoare germană (pentru cei împuşcaţi la Zidul Berlinului au fost judecaţi şi condamnaţi soldaţii care au tras), ci, simţitor mai exotic, într-o vilă pe ţărmul Pacificului… Cine vrea să încerce o carieră de dictator, ar face mai bine să se orienteze spre stânga decât spre dreapta.

    Până şi unele cazuri benigne pot provoca valuri de proteste. Când Berlusconi a ajuns pentru prima dată la putere (în 1994), stânga a arborat doliul; nu numai că apăruse un guvern orientat categoric spre dreapta (nici asta nu era bine), dar, încă şi mai rău, se aliase cu naţionaliştii şi cu „ex-fasciştii”. Dimpotrivă, instalarea la putere, nu pentru mult timp, a foştilor comunişti nu a fost de natură să suscite nici cea mai mică emoţie. Fireşte, fiindcă nu mai sunt adevăraţi comunişti, dar atunci de ex-fasciştii ar fi în continuare fascişti adevăraţi! Cât despre partidul comunist francez, în multe rânduri asociat la guvernare, nu şi-a dat nici măcar osteneala să-şi modifice numele şi simbolurile.

    Acestui joc simbolic îi cam lipseşte simetria. Stânga denunţă fără menajament extrema dreaptă, pe care şi dreapta se vede obligată să o ţină la distanţă, ceea ce tot nu o spală de bănuiala unor simpatii secrete; în schimb, aceeaşi dreaptă nu îndrăzneşte să pună în discuţie legitimitatea extremei stângi. De altfel, comunismul nici nu mai e de extrema stângă, a devenit pur şi simplu de stânga; e mai liniştitor aşa (pare-se că din extrema stângă iese fiecare când vrea, libertate de mişcare interzisă extremei drepte). Nu mai rămân la extrema stângă decât grupurile anarhiste, troţkiste, etc., mai mult pitoreşti decât periculoase, zănatici simpatici, cum s-ar zice. Şi astfel stânga a cîştigat bătălia imaginarului. Şi când câştigi pe terenul imaginarului, pur şi simplu câştigi.

    Print Friendly, PDF & Email

    5 COMENTARII

    1. Binevenit citat ! AM citit, de mai multe ori, practic toate cartile lui Lucian Boia . Utila pentru ai pali pe stangisti la mir este si „Mitologia stiinstzifica a comunismului”, carte de referintza, dar si „Occidentul”, carte care explica nesuferitul avans al aceste zone folclorice, care, in preajma anului 1000, avea un nivel destul de scazut .

    2. Recomand, in aceeasi directie, scrierile lui Jacob L. Talmon (in primul rand „Myth of the Nation, Vision of the Revolution”) , pe cele ale lui Eugen Weber despre „Revolutia arhanghelica” legionara, precum cartea lui George Mosse, „The Fascist Revolution”. Marele istoric Francois Furet a demonstrat exemplar ca atat comunismul, cat si fascismul, au fost (sunt) pasiuni revolutionare. Tema apare si in volumul”Etica neuitarii” de Monica Lovinescu.

    3. Citatul e bun in a ilustra smintirea perceptiei publice asupra raului ideologiilor. Merita sa fie tratata problema atingerii intre ideologiile de natura marxist-leninista si national-socialiste, pentru ca ele nu doar se ating ci se suprapun consistent. Eu nu sunt de acord ca national-socialismul este doar o „a treia cale”, un fel de var de-al doilea al comunismului, ci este pur si simplu fratele lui mai mic si mai prostut (rafinamentul intelectual al ideologilor nazisti nu se poate afirma, pe cand comunismul – cel putin la nivel imaginistic – a fost si este „aparat” si promovat in stil intelectual). Ceea ce desparte pe cei doi frati este exact asta: nivelul de rafinament al urii si resentimentarismului. Comunismul rafineaza frustrarea, o face o valoare internationala pusa in slujba Internationalei, pe cand nazismul utilizeaza forma cea mai primitiva de ura si resentiment.

      Poate prin acest „conservatorism” al sau in uzul resentimentului si frustrarii primare, nerafinate, national-socialismul sa fie „mai la dreapta” comunismului… 🙂
      Altfel, o ideologie a urii, orice forma ar imbraca, tot a urii ramane, indiferent de subiectul ei.

    4. Din pacate, confuzia nu apare doar la „extreme” ci si mai aproape de „centru”. In spectrul politic romanesc exista cel putin doua partide autointitulate „de dreapta” care numai astfel nu sunt daca sunt luate la bani marunti.

      P.S. Asta parca ar fi fost scrisa cu dedicatie pentru Pudelii Rosii 🙂

      Nu mai rămân la extrema stângă decât grupurile anarhiste, troţkiste, etc., mai mult pitoreşti decât periculoase, zănatici simpatici, cum s-ar zice. Şi astfel stânga a cîştigat bătălia imaginarului. Şi când câştigi pe terenul imaginarului, pur şi simplu câştigi.

    5. ,,Pacatul” Occidentului e ca nu a trecut niciodata printr-o epidemie de … ,,ciuma rosie”. De asta comunismul e plasat mai bine ca imagine decat fascismul. Si asa va fi multa vreme de acum inainte. Dar acest Occident are dreptul de a ,,da ora exacta” si in materie de imaginar … Nu conteaza ce credem noi esticii despre comunism. Conteaza ce ne spun EI sa credem …

      Occidentul este inca suficient de puternic sa piarda exclusiv pe propria mana.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here