Încercarea de sinucidere a Americii

    2

    Oare cine îşi mai aminteşte cum a intrat America în războiul din Vietnam? A fost doar hotărârea lui Kennedy sau au fost mai mulţi cei care au pregătit războiul?

    Din cartea lui Paul Johnson, O istorie a lumii moderne : 1920 -2000, editura Humanitas, 2003 vă prezentăm câteva pagini lămuritoare din capitolul Încercarea de sinucidere a Americii.

    Partea întâi – Vietnam, cele trei greşeli

    pag. 610-614

    În timp ce preşedintele Kennedy lansa America în cursa selenară pentru a-şi reafirma prestigiul şi supramaţia în tehnologie, el căuta şi o zonă în care politica sa externă să aibă deopotrivă un succes răsunător, mai ales după umilirea din Golful Porcilor. Un membru în Consiliul Naţional de Securitate la avertizat: „Este foarte important ca guvernul să repurteze o mare victorie anticomunistă […] aici [Vietnam] sorţii sunt încă în favoarea noastră.” La 1 mai 1961, două săptămâni după Golful Porcilor, Departamentul pentru Apărare a făcut un raport în care arăta cum putea fi „salvat” Vietnamul; unsprezece zile mai târziu, Kennedy a aprobat planul în Memorandumul 52 al CNS, care autoriza diferite acţiuni pentru a atinge un obiectiv clar formulat, „împiedicarea dominaţiei comuniste în Vietnamul de Sud.” În luna următoare, după întâlnirea la nivel înalt cu Hruşciov, Kennedy i-a spus unui ziarist: „Acum întâmpinăm dificultăţi în a ne face puterea credibilă şi Vietnamul pare exact locul potrivit pentru asta”.

    Cu toate acestea, vina aruncată asupra lui Kennedy pentru că a implicat America în Vietnam este doar în parte meritată. El a moştenit o criză. Imediat după ceremonia de învestire, i-a fost înmânat un raport scris de Edward Landsdale (agentul CIA înfăţişat de Graham Green în romanul său din 1956, The Quiet American) care avertiza că situaţia din Saigon se deteriora cu repreziciune. El a comentat: „Ăsta este cel mai mare rău dintre toate, nu-i aşa?” Războiul din Indochina, care a început curând după încetarea ocupaţiei japoneze şi a continuat în anii ’80, a fost înconjurat de mai multe legende decât orice alt eveniment postbelic. A fost destul de complicat ca să deconcerteze orice om de stat occidental, aşa cum i-a deconcertat în cele din urmă şi pe chinezi. Fiecare preşedinte american şi-a adus obolul de greşeli. Roosevelt, care nu ştia nimic despre asta, a oferit ţara Chinei. Imediat după moartea sa, anticolonialiştii fervenţi de la Biroul său de Servicii Strategice (OSS – precursorul CIA) s-au străduit să instaureze un regim naţionalist de stânga. La trei săptămâni după capitularea japonezilor, liderul comunist Ho Şi Min, sponsorizat de OSS, a organizat un puci, cunoscut sub denumirea de „Revoluţia din August”, care l-a înlăturat pe împăratul Vietnamului, silindu-l să abdice. Omul care l-a încoronot de fapt pe Ho ca nou conducător a fost un agent OSS, Archimedes Patti.

    Este important să înţelegem că America nu a avut niciodată ambiţii teritoriale în Indochina, nici ca bază, nici în vreun alt fel. Da politica ei a fost în general amestecată şi invariabil nehotărâtă.

    În prima etapă a fost orientată cu totul asupra Europei. Când a preluat puterea, Truman a fost avertizat că problema Indochina era secundară faţă de necesitatea absolută de a sprijini Franţa ca putere stabilizatoare în Europa şi de a o ajuta „atît moral, cât şi fizic să-şi recapete forţa şi influenţa”. Pentru a se simţi din nou sigură, Franţa avea nevoie să-şi recupreze imperiul indochinez (sau cel puţin aşa se susţinea); iar în decembrie 1946 francezii l-au gonit pe Ho în junglă şi l-au adus înapoi din Hong Kong pe împăratul Bao Dai. Americanii au consimţit, fără tragere de inimă, la crearea de către francezi a trei state-marionetă, Laos, Cambodgia şi Vietnam, şi le-a recunoscut ca state independente în cadrul Uniunii Franceze la 7 februarie 1950. În acelaşi timp Rusia şi China au recunoscut regimul lui Ho. Acesta a fost momentul în care lupta a devenit internaţională. Rusia şi China au adus arme. În mai, America a făcut acelaşi lucru, şi o dată cu izbucnirea răboiului din Coreea în luna următoare, programul de sprijin american s-a accelerat intens. În 1951 ajutorul economic era în valoare de 21,8 milioane de dolari, iar cel militar de 425,7 milioane. În anul următor, ajutorul militar crescuse la peste jumătate de miliard de dolari: 40% din costurile Franţei. Dean Acheson a fost avertizat de către oficiali din Departamentul de Stat că America „lua în Indochina o poziţie” în care „responsabilităţile noastre tind mai degrabă să le înlocuiască decât să le completeze pe cele ale francezilor”. El a hotărât însă că „o dată ce am pus mâna pe plug, n-o să mai privim în urmă”. Susţinea că situaţia din Europa era prea periculoasă pentru ca America să se gândească să-i părăsească pe francezi în Est. Până în 1953 – 1954 America ajunsese să plătească 80% din efortul de război francez.

    Apoi, la 8 mai 1954, fortăreaţa franceză de la Dien Bien Phu a capitulat. Înfrângerea a fost făcută posibilă de dimensiunea neaşteptată a ajutorului în armament dat acum de Rusia şi China trupelor lui Ho Şi Min. Francezii au solicitat participarea directă a forţelor aeriene americane, iar când aceasta le-a fost refuzată au format un nou guvern, condus de Pierre Mendes-France, care să negocieze retragerea francezilor şi un aranjament politic. Acordul de încetare a focului, semnat la Geneva în iulie, prevedea o împărţire a ţării de-a lungul paralelei 17, comuniştii păstrând nordul, iar Occidentul restul, unirea urmând să se facă prin alegeri la doi ani sub supravegherea unei Comisii Internaţionale de Control.

    Acesta a fost momentul în care obşnuitul bun-simţ al lui Eisenhower l-a trădat: de fapt, se poate susţine că el a fost mai vinovat de dezastrul care a avut loc până la urmă în Vietnam decât orice alt american. Ar fi trebuit să semneze acordurile şi să-l oblige pe premierul Sudului, Ngo Dinh Diem, să li se conformeze. Este posibil ca Ho să fi câştigat alegerile libere şi să fi devenit conducătorul unei ţări comuniste unite. Ar fi fost acesta un dezastru pentru America? Nici măcar Acheson, în faimosul discurs despre „perimetru” din ianuarie 1950, nu considerase că existenţa unui guvern necomunist în Indochina ar fi fost esenţială pentru securitatea Americii. George Kennan susţinea într-un memoriu datat 21 august 1950 că era „preferabil să se permită curentelor politice turbulente din acet ţară să ajungă singure la un nivel comun […] chiar şi cu preţul probabil al unei înţelegeri între Vietnam şi Vietminh şi al extinderii autorităţii Vietminhului asupra întregii ţări”. El a spus că nu putea „concepe o tragedie mai mare pentru America decât să fie implicată serios”. „Nu va fi o implicare”, a repetat el. Dacă America intervenea, acest lucru avea să se petreacă numai în acord cu principalii ei aliaţi şi cu aprobarea constituţională explicită a Congresului. El a discutat mult cu şefii statelor majore şi a obţinut de la ei asigurarea (mai 1954) că „Indochina este lipsită de obiective militare decisive şi alocarea de forţe armate americane mai mult decât simbolice în zona aceea ar fi o deviere gravă a capacităţilor limitate ale SUA”.

    Dar Eisenhower era nehotărât. El a popularizat teoria că, dacă Vietnamul era „pierdut”, întreaga Indochină cădea în mâinile comuniştilor; şi că dacă Indochina era înghiţită, aveau să urmeze şi alte ţări din Asia de Sud-Est. El vorbea despre „un dop într-o sticlă”, „o reacţie în lanţ” şi „principiul dominoului”. Nu numai că a refuzat să semneze el însuşi Acordurile de la Geneva, dar a aprobat refuzul lui Diem de a se supune testului alegerilor libere. Aceasta era o abatere fundamentală de la politica globală americană în războiul rece, care se bazase întotdeauna pe ideea că conflictul dintre Est şi Vest trebuie rezolvat nu prin forţa armelor ci prin testul unor alegeri corecte. Lui Diem i s-a permis să se abată de la acest principiu de bază, ba chiar a fost răsplătit cu ajutor economic şi militar american, pentru prima dată direct şi nu printr-un intermediar francez. Astfel, Eisenhower a fost cel care a comis păcatul originar al Americii în Vietnam. În lipsa alegerilor unitare, în 1957 a apărut Vietcongul şi a început un nou război în sud. Eisenhower a împins America în acest război, afirmând în ultima sa declaraţie importantă pe această temă (4 aprilie 1959): „Pierderea Vietnamului de Sud ar pune în mişcare un proces de măcinare care ar putea, pe măsură ce înaintează, să aibă consecinţe grave pentru noi şi pentru libertate.”

    Când a ajuns Kennedy la Casa Albă, Vietnamul era deja unul dintre angajamentele cele mai mari şi mai costisitoare ale Americii în lume. E greu de înţeles de ce el nu a făcut nici o încercare să revină la Acordurile de la Geneva şi să ţină alegeri libere unitare. La Paris, la 31 mai 1961, de Gaulle l-a conjurat să renunţe la implicare: „Vă prezic că vă veţi scufunda încetul cu încetul într-o mlaştină politică fără fund.” Cu toate acestea, în noiembrie al aceluiaşi an, Kennedy a autorizat trimiterea în Vietnam a primilor 7000 de soldaţi americani, pentru „securitatea bazei”. Generalul Maxwell Taylor, care a recomandat această măsură, l-a prevenit că, dacă lucrurile se deteriorau, „va fi greu să rezistăm presiunii de a trimite întăriri” şi că „nu există limite pentru posibila noastră implicare.” Kennedy împărtăşea şi el această nelinişte. El i-a spus colegului său Arthur Schlesinger: „Soldaţii vor intra în marş, fanfara va cânta şi mulţimile vor aclama; şi în patru zile toată lumea va fi uitat. Apoi ni se va spune să mai trimitem trupe. E ca atunci când bei. Efectul trece, şi trebuie să mai bei un pahar.” A fost o predicţie corectă. Instinctul lui Kennedy era fie să stea deoparte, fie să tranşeze lucrurile printr-un atac american direct asupra Hanoiului. O invazie americană în Nord, care ar fi fost un succes în această etapă, ar fi avut cel puţin meritul de a da ceasul înapoi până în 1954, la Acordurile de la Geneva. Nu putea exista nici o obiecţie morală fundamentală faţă de această opţiune, din moment ce până în 1961, Nordul invadase efectiv Sudul. Trebuie să avem întotdeauna în vedere, când analizăm lunga tragedie a Indochinei, că hotărârea lui Ho, a colegilor şi a succesorilor lui de a domina întreaga ţară, inclusiv Laos şi Cambodgia, a fost, din 1945 încolo, principala forţă dinamică a luptei şi cauza ultimă a întregului măcel. Greşelile Americii n-au fost decât un factor care a contribuit la asta. Ele au fost însă grave. Nedorind să lase ţara în voia sorţi sau să ducă războiul pe uscat în Nord, Kennedy a acceptat un compromis fără speranţă, în care ajutorul militar, în cantităţi tot mai mari, dar niciodată hotărâtoare, era acordat unui guvern-client pe care nu-l putea controla. Diem era de departe cel mai capabil dintre conducătorii Vietnamului şi avea meritul de a fi fost civil. Lyndon Johnson, pe atunci vicepresedinte, l-a numit cu o oarecare exagerare „Churchill al Asiei de Sud-est” şi i-a spus unui jurnalist: „Fir-ar al naibii, e singurul băiat de-al nostru acolo.” Kennedy însă, exsperat că de faptul că nu reuşise să facă din Vietnam un succes răsunător, a dat vina pe agent în loc să dea vina pe politică. În toamna lui 1963 el a autorizat în secret sprijinul american pentru o lovitură de stat împotriva lui Diem. Ea a avut loc conform planului la 1 noiembrie, Diem fiind asasinat şi CIA furnizând 42000 de dolari în mite pentru soldaţi, care au instituit o juntă militară. Acesta a fost al doilea mare păcat al Americii: „cea mai mare greşeală pe care am făcut-o vreodată”, după cum a spus Lyndon Johnson. Trei săptămâni mai târziu Kennedy însuşi a fost asasinat şi Johnson a devenit preşedinte.

    Johnson nu era mai hotărât decât Kennedy, a cărui politică de compromis a continuat-o într-o manieră şovăitoare până în august 1964, când Vietnamul de Nord a atacat distrugătoarele americane din Golful Tonkin. Nu există nici o dovadă, cum s-a presupus mai târziu, că incidentul a fost aranjat, pentru a implica mai mult America în război. De fapt, Johnson a avut foarte multe reţineri în a spori această implicare: el intra într-o campanie prezidenţială cu o platformă pacifistă împotriva republicanului Barry Goldwater, care voia să folosească arme nucleare, dacă era necesar, pentru a castiga războiul. Dar Congresul, cu o majoritate covârşitoare, (din cei 535 de membri ai ambelor Camere, doar senatorii Wayne Morse şi Ernest Gruening au votat împotrivă), a votat ceea ce a devenit cunoscut mai târziu sub numele de „Hotărârea asupra golfului Tonkin”, autorizându-l pe preşedinte să ia măsuri dure pentru a proteja forţele armate ale SUA. Senatorul William Fulbright, pe atunci un susţinător al războiului, care a făcut ca moţiunea să fie votată de Senat, spunea că aceasta îi dădea efectiv dreptul lui Johnson să facă război fără a mai cere altă autorizaţie. Johnson nu s-a folosit de ea aproape şase luni. Apoi, după ce a repurtat o victorie electorală zdrobitoare cu o platformă politică de neagresiune, s-a comportat precum Wilson şi Roosevelt înaintea lui, începând să facă exact contrariul. În februarie 1965, după pierderi uriaşe suferite de SUA într-un atac al Vietcongului asupra unei garnizoane, el a ordonat bombardarea Nordului.

    Aceasta a fost a treia greşeală americană gravă.

    Print Friendly, PDF & Email

    2 COMENTARII

    1. Cred că au făcut o mare greşeală permiţând presei şi mai ales televiziunilor sa transmită corespondenţă de razboi, trebuia tot materialul realizat de armată, damn the media schmucks.

      Walter Cronkite a făcut mult rău cu minciunile despre „victoria” ofensivei Tet nord-vietnameze, aici a fost momentul de cotitură în ceea ce priveste sprijinul popular în SUA pentru război.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here