Interviu Lapunkt cu Petre M. IANCU: Bolile Vestului şi remediile posibile

    0

    Dialog exclusiv Lapunkt între Cristian Pătrăşconiu şi Petre M. IANCU.

    Aţi construit într-un text destul de recent, un contrast care, schimbînd ceea ce este de schimbat, ne poate fi foarte util pentru tematica acestui dialog. Atunci aţi vorbit despre „România mea” pe care aţi pus-o într-o opoziţie destul de evidentă cu „România lor”; invitînd, totodată, la a gîndi şi a contrui împreună o „Românie a noastră”. Dacă extrapolăm acest contrast – care şi cum ar fi „lumea civilizată” / civilizaţia occidentală a dumneavoastră şi ce se întîmplă cu ea, la întîlnirea cu oameni care vin din alte lumi şi din alte sisteme axiologice?

    -„Nihil sine deo”, m-a fascinat, amuzat şi uimit deviza Casei Regale Româneşti. Am admirat-o, căci într-o lume care, de la est la vest, s-a străduit, cu preţul unor hecatombe, să materializeze ideea nietzscheiana cu privire la prezumtiva „moarte” a lui Dumnezeu, pare un principiu de acţiune salvator. M-a amuzat şi uimit absurditatea ideii pe care o implică, de a concepe că ar putea exista ceva fără de Dumnezeu, căci, dacă tot credem, cum să ne putem imagina nimicul complet vidat de El, o lume în care să nu fie, măcar indirect, pretutindeni, sau acţiuni din care să lipsească orice urmă a Divinului?

    (…)

    VEST, EST, CRIZĂ

    Impunându-se, în răstimpul ultimului secol, utila neutralitate religioasă a statului, dar şi capcana relativismului, a multiculturalismului ridicat la rang de dogmă şi a corectitudinii politice transformate în ideologie, Occidentul nu mai poate fi catalogat, de mult, fără ample rezerve, drept creştin. Fapt probat de episodul eşecului tentativelor de a se include invocarea numelui Divin în preambulul proiectului de Constituţie europeană. Or, acest eşec e în multe privinţe edificator. El documentează că, odată cu deschiderea societăţii, cu progresul pluralismului şi modificările demografice s-a produs şi o mutaţie culturală şi axiologică majoră. Nu putea să nu fie una problematică. Fiindcă solicitata evacuare a lui Dumnezeu din cetate, reclamată de această mutaţie, a văduvit construcţia unională de recursul la o instanţă morală supremă, una superioară omului şi statelor, şi deci la şansa unei paveze antitotalitare, situate la adăpost de carenţele şi neajunsurile etice ale omului şi societăţilor. John Locke, pe a cărui filosofie s-a construit Occidentul ca spaţiu al libertăţii, îi excludea pe necredincioşi din sfera încrederii necesare unei constructii în comun întrucat nu s-ar putea avea încredere, potrivit lui, în jurămîntul lor. Iar din cărţile lui Dostoievski ştim că transformarea omului în măsura tuturor lucrurilor, în spaţiul vidat de divin, deschide invariabil poarta către arbitrariu, decrepitudine şi crimă, către răul moral, iar apoi spre cel politic.

    Dar, pentru că m-aţi întrebat de Occidentul meu: altfel arată Occidentul meu. Pentru mine e o aproximaţie a ceea ce, eliminându-i-se bolile, hibele şi carenţele, aş cota ca spațiul-timp din vecinătatea unui soi de rai pămîntesc. Totuşi, complexitatea noţiunii de Occident, stîrnind lesne controverse intense dacă e utilizată fără ample clarificări prealabile se extinde şi asupra „Apusului meu”. El include, cel putin din anii 90 încoace, părţi largi din fosta Europă comunizată. Sunt ţinuturi integrate, deocamdată parţial şi imperfect, tocmai graţie deschiderii fostului Abendland spenglerian, care, dimpreună cu progresiva lui tehnologizare, depopulare, decreştinare şi deznaţionalizare, au permis nu numai imigraţia musulmană, ci şi cooptarea unor regiuni răsăritene, creştin-ortodoxe. În fine, oricum l-am defini, sigur este că Occidentul, al meu, al tău, al nostru, e sub atac. Spre a se înţelege cum anume se articulează agresiunea la care e supus e bine să ne revizuim concepţia despre el, adesea, nu în ultimul rând în România, tributară încă unui romantism din toate punctele de vedere caduc.

    (…)

    Este ceva radical nou această confruntare în care este implicat Vestul?

    E ceva nou sub soare? Eclesiastul o neagă. Dar, „deşertăciune a deşertăciunilor” şi „vînare de vînt”: par să existe nişte noutăţi relative dintre cele mai angosante în această confruntare a lumii libere, sau a societăţilor deschise, cum prefer să consider ceea ce îndeobşte numim „Occident”, cu un nou tip de totalitarism. Unul, în fond, similar nazismului şi comunismului, dar virtual net mai pernicios şi eventual chiar mai periculos decît sistemele cele mai opresive şi sîngeroase ale veacului trecut. Islamismul militant e mai periculos între altele prin context. Duşmanul, globalizat ca lumea pe care o combate, e intern, nu doar extern. Armele tuturor au atins azi un nivel de sofisticare fără precedent. Cuplate cu doctrina martiriului, a sinuciderii jihadiste, dobîndesc un potenţial destructiv literalmente nemaipomenit. E bine să nu omitem că ne aflăm într-o era nu doar nucelarizată ci şi informaţionalizată. America nu mai e ce-a fost, pentru că nu mai are vointa de a fi. S-a repliat într-un izolaţionism care ar putea să se prelungească şi să se accentueze. China n-a renunţat la comunism, sclavagism, militarism şi expansionism, iar Rusia a revenit la modelul stalinist, îmbogăţit cu nuanţele fundamentalist-ortodoxiste ale unui abia mascat fascism clerical. În acest context nu tocmai favorabil e, potenţial, mai pernicios nu doar pentru că noul „salvaţionism” a inventat şi inclus în panoplia teroristă necesară transformării mişcării totalitare în regim totalitar aşa-zisa „ţintă moale” în speţă sistematicul atac nediscriminat şi în masă asupra civililor. Ci şi pentru că, acţionînd, fie şi blasfemic din unghiul civilizaţiei, în numele lui Dumnezeu, noua mişcare totalitară, fie că vorbim de salafism, jihadism sunit, de ISIS, al Quaida, Hamas, ori de variante şiite ca Hizbullah, de un regim ca al Iranului teocratic – aşa mutual ostile cum îşi sunt -, toate aceste grupări se conectează la universul religios tradiţional, captînd cel mai adînc şi solid conturat filon identitar al subconştientului musulman. E net mai mult, în materie de priză la popor, de popularitate naturală, nu artificial creată, prin teroare şi propagandă, decît au reuşit să obţină salvaţionismele ultramoderne ale religiilor seculare aflate la temelia regimurilor bolsevic şi nazist. În fine, fără precedent pare vulnerabilitatea interioară a lumii atacate. Care, în plină globalizare şi erodare a valorilor şi identităţilor ei tradiţionale, e mai fragilă, mai anemică, mai rău platnică la bursa liberalismului, şi deci mai dispusă decît oricînd să încline drapelul fără luptă. Iar această scandaloasă ispită e cea care, în esenţă, confera vigoare unui asediu al cetăţii apusene, lipsit, cred, în alte condiţii, de şanse de succes.

    (…)

    Democraţiile nu se pot lipsi de iubirea de aproape, în care patriotismul, aderenţa la tradiţii şi valori proprii, imaginate ca universale, şi consecutiva hotărîre de a le apăra, contează. În schimb, mişcările totalitare, expresie ale unor excese identitare, nu se pot lipsi de vid valoric, de identităţi precare, de laşitatea, oportunismul, impostura şi cruzimea celor care decid că lumea e rea. Ca şi de iluziile celor care nu-i văd lumii capcanele. Realitatea e ca omul însuşi nu e nici bun nici rău, ci se compune din ambele, la un loc. Modul în care se va forma el moral, caracterul dar şi articularea sa politica vor depinde, în cele din urmă, de o serie de factori, din care iubirea necondiţionată a părinţilor în primii ani de viaţă îmi pare esenţial. Nu cred că sondarea în profunzime a avatarurilor politice actuale poate ocoli natura omului şi chestiuni de ordinul psihologiei abisale.

    Merg şi mai departe şi vă întreb – cum credeţi:  lumea căreia îi sîntem contemporani amîndoi şi-a pierdut centrul sau nu mai vrea să şi-l mai recunoască?

    Unde e centrul acestei lumi? Diacronic, înainte de revoluţia engleză ori americană, înaintea declaraţiei universale a drepturilor omului, înainte de Atena şi de democraţia elenă, şi înainte chiar de Ierusalim aş situa acest centru pe muntele Sinai, în revelaţia de pe urma căreia ne-am ales cu cele 10 porunci şi cu Scrierile Sfinte apte, odată bine citite şi bine aplicate, să ne confere o busolă funcţională, perenă. Ne-a trebuit întotdeauna un cod, un set de instrucţiuni de întrebuinţare a libertăţii (dobîndite, iniţial, graţie ieşirii din robie) şi ne va trebui, cred mereu, date fiind imperfecţiunea noastră intrinsecă, defectele noastre de construcţie. Orice îndepărtare de această zi Z aflată la temelia civilizaţiei – nu doar a celei apusene – de Scrierile şi poruncile revelate, mi se pare că a costat omenirea extrem de scump în sfera libertăţii, adevărului, dreptăţii, în materie de vieţi omeneşti.

    (…)

    Distanţa tot mai mare dintre lumea apuseană şi valorile pe care s-a fondat reprezintă, cert,  o parte foarte gravă a problemei, chiar dacă n-ar fi decît pentru că periclitează consensul axiologic minim de care are nevoie pentru supravieţuire orice comunitate, mai ales multiculturală, de vreme ce nicio o entitate nu funcţionează dacă n-are de oferit valori orientative, apte să ajute fie la integrarea, fie la asimilarea grupurilor minoritare. Or, unde nu mai e nici promisiunea paradisului, nici făgăduiala libertăţii universale, ori libertate autentică, nefalsificată, neanulată şi neîngrădită politic corect, cum îi convingi pe imigranţii însetaţi de viaţă veşnică, hotărîţi să vadă contingentul ca infern, purgatoriu, ca o rea sală de aşteptare să nu recuze Occidentul?

    (…)

    Iluziile ne omoară, mai cu seamă cînd ne lipsesc decenţa şi luciditatea ori inteligenţa de a respinge teoriile stupide ale stîngii privind resursele chipurile „occidentale”, ca efect al colonizărilor şi imperialismului, ori cele prezumtiv  „sociale” şi „economice”, deci presupus capitaliste ale jihadismului. Ne distruge refuzul de a renunţa la clişee şi de a vedea tabloul răului actual în ansamblul său dinamic, complex, plurivalent, multicolor. Dacă imperialismul ar fi fost de vină pentru terorismul islamist de ce nu participă la revoluţia jihadistă atîtea alte popoare colonizate din Africa neagră? Sau India? Atentatele de la nine/eleven au probat clar că teroriştii – e vorba de toţi cei găsiţi vinovaţi de megaatentatele din 2001 – departe de a fi fost „săraci” sau needucaţi, erau, dimpotrivă, descendenţii unor familii înstărite, oameni cu studii, alcătuind o elită. Caracterul identitar al aderenţei la jihadism reiese clar din traiectoria prozeliţilor ori convertirea unor imigranţi din a doua sau a treia generaţie la oştirile de făptaşi ori simpatizanţi ai băilor de sînge teroriste din Europa. Cotizatul la asemenea aiureli ori la împăciuitorism, la himera potrivit careia ar ajunge să periem lumea islamică, spre a o determina să nu se mai simtă victimizată şi a ne asigura astfel o pace reală, nu imaginară, e expresia unei iluzii sinucigaşe, fatale nu în ultimul rînd pentru colectivitatea musulmanilor moderaţi, oripilaţi de extremism şi terorism. Fatală e şi credinţa, nu mai puţin iluzorie, că nu am fi în război cu terorismul, în speţă cu jihadismul, ori că între islamism, sau, dacă preferaţi, între islamul politic şi islam, n-ar exista nicio legatură. Tot astfel semnul de egalitate pus între toţi musulmanii şi teroriştii luaţi in  corpore e nu doar absurd, ci şi tactic contraproductiv, căci alienează oameni de care lumea liberă are urgentă nevoie. Un pericol peren subestimat e, în fine, pretutindeni, debusolarea identitară, alienarea, amplificate masiv de globalizare, dar şi de inadecvarea elitelor occidentale, în special germane şi europene, care supraapreciază şi suprasolicită iresponsabil capacitatea propriilor natiuni de a se lasa depeizate. Si care le refuza acestor naţiuni supape salvatoare, insistînd pe o corectitudine politică liberticidă. Toate aceste pericole se cuplează cu riscul opţiunii pentru fascism, inclusiv în ipostaza lui clericală,  fundamentalist-religioasă, ca falsă, dar ispititoare soluţie de reancorare şi ca reţetă de salvare, de pildă în ţări ca Rusia ori România.

    A propos de pericolele majore: mă întreb dacă o fi „corect politic” să spunem că lumea şi civilizaţia occidentală sînt într-o criză majoră?

    S-a vorbit cred prea mult şi steril despre „crize”. Suntem nu în crize ci, mai mult chiar decît într-una majoră, ne găsim în război, dar refuzăm să-l purtăm cum trebuie, ba uneori, de pildă în Germania, spre deosebire de Franţa, chiar şi să-l numim ca atare. Ne confruntăm cu o versiune nouă de colectivism totalitar şi în pericol de a crede, stupid, că n-am putea să biruim decît dînd cîştig de cauză voinţei jihadiştilor (sau putiniştilor) de a desfiinţa ori restrînge democraţia liberală. Trebuie să învingem, dar victoria presupune nu doar demersuri tehnice, de pildă să acceptăm un nivel net mai înalt de securitate şi o colaborare optimă a serviciilor de informaţii, ci şi să ne mîntuim de propriile noastre carenţe, inadecvări, idiosincrazii şi maladii, spre a ne reînzestra cu forţa şi libertatea necesare unui dialog autentic, purtat de pe poziţii axiologice, morale şi intelectuale ferme. Doar el edifică solid reduta din interiorul căreia se învaţă, se depistează şi se îndreaptă erorile recurente şi se învinge în conflagraţii. Mai presus de orice, trebuie să ştim împotriva cui, de ce şi pentru ce luptăm, ca să învingem.

    Pentru că am invocat mai înainte termenul de boală – cum aţi diagnostica şi numi marea boală contemporană a Occidentului?

    Ştiu eu? Abulie? Dambla valorică? Degringoladă morală? Apoplexie axiologică? Laşitate izvorîtă din „narcisism moral”, cum îi spunea recent un autor? Anorexie moral-politică iscată de propriul prea-plin? Diagnosticul meu preferat e memorie deficitară. Prost rostuită. Repet ce-am repetat în multe rînduri. Concluziile greşite, pacifist-umanitarist-anti-naţionale, extrase de Germania din catastrofa celui de-al doilea  Război Mondial sub lozinca, antimilitaristă, „Nie wieder Krieg”, sunt aparent lăudabile, dar ţin, în fapt, de o memorie inadecvat pusă la lucru. Căci: cum să refuzi războiul de apărare cînd eşti atacat cu arma în mînă? Fără să arătăm spre o memorie onest asumată, dar greşit convertită politic, nu cred că se poate explica, dincolo de latura ei demografic-economică, decizia unilateră, ilegală din unghiul acordurilor şi tratatelor europene a deschiderii largi a frontierelor germane şi continentale în vara anului 2015. Care s-a dovedit un demers profund dizolvant atacînd coeziunea Uniunii Europene. Afişat pro-europeană, Germania lui Merkel a vrut să-şi exhibe omenia, să le-o arate, la propriu şi la figurat, tuturor. A sfîrşit prin a agrava „oftica” Europei. De ea ţin însă şi alte neajunsuri, mult mai serioase, incluse de Freud în „Das Unbehagen in der Kultur”, la capitolul indispoziţie civilizaţională provocată, între altele, de limitarea impulsurilor individuale. Aceste neajunsuri iscă surmenaj spiritual şi intelectual. S-a afirmat că şi civilizaţia se poate nevroza. O atacă narcisismul, invidia, ura, isteria şi incoerenţa intelectuală,  nerăbdarea, trufia, epicureismul şi autoflagelarea excesivă, izvorată, ce-i drept, din bagajul profetic iudeo-creştin.  Din toate acestea se compune cocteilul de viruşi generînd principala boală a vestului.

    UNDE ESTE SPERANŢA

    Există remedii pentru ea? Dacă da, care şi cu ce rază de acţiune?

    Să stăm strîmb, să judecăm drept şi mai ales să ne iubim aproapele firesc, fără falsă jenă sau complexe. Să învăţăm din greşelile trecutului. Să încetăm să ne autoamăgim. Să ne preţuim valorile, tradiţiile şi, mai presus de orice, libertăţile. Care sunt întotdeauna individuale. Să extindem sistematic şi energic democraţia liberală, demontînd ispitele colectiviste, antiliberale. Să acceptăm că ne aflăm într-un război şi să numim în clar duşmanul, care este islamismul militant, cot la cot cu toate celelalte variante de totalitarism favorizate de ascensiunea jihadistă şi expansiunea putinistă. Să ne hotărîm că trebuie puse la bătaie, pe termen lung, resurse ample din toate domeniile, politic, economic, mediatic, diplomatic, psihologic, educativ, securitar, poliţienesc şi militar, fără să obosim şi fără să capotăm înainte de a învinge definitiv şi irevocabil.

    (…)

    Îngăduiţi-mi, vă rog, să formulez şi puţin altfel problematica pe care o subîntind ultimele mele 3-4 întrebări. În două trepte. Prima: cum ne putem apăra, eficient, de răul lumii căreia îi sîntem contemporani?

    Ne apărăm mai bine centralele nucleare, oraşele, aeroporturile, gările şi muzeele, spitalele, alimentarele, crîşmele şi discotecile. Cooperăm suficient şi eficient la nivel informaţional. Ne înăsprim nu doar măsurile de securitate ci şi legislaţiile. Trecem la contraatac pe front larg, ştiind că democraţiile nu se luptă între ele decît dacă sunt false democraţii şi că în lumea globală împaciuitorismul, pasivitatea şi retractilitatea nu pot fi opţiuni decît dacă vrem să încurajăm tiraniile şi terorismul. Extindem şi consolidăm deci libertatea peste tot în lume Contraatacăm riguros şi consecvent propagandele totalitare şi, nu în ultimul rînd, antisemitismul. Nu permitem, reţelelor de socializare să se transforme în redute teroriste. Desfiinţăm ghetourile musulmane gen Molenbeek, neobosite furnizoare de jihadism. Punem capăt exagerărilor politic corecte. Ne definim mai clar şi mai inteligent identităţile. Nu mai premiem extremismul, antidemocraţia şi antioccidentalismul, practicînd, ca în România, contraselecţii sistematice. Ne educăm copiii net mai bine şi îi antrenăm să reziste ispitelor totalitare. Evacuăm din cetate nu pe Dumnezeu ci iluzia potrivit căreia în lumea globalizată securitatea şi libertatea ar fi divizibile, iar educaţia, învăţămîntul şi cultura nu ar fi domenii prioritare.

    A doua treaptă: cum putem face mai vizibil farmecul acestei lumi căreia îi sîntem contemporani? Cum să facem ca binele (inclusiv binele produs de ea) să lucreze, multiplicîndu-se?

    Prin artă, prin cultură şi, mai ales, prin dragoste. Iubindu-ne copiii mai mult decît îi urîm, spre a o parafraza pe Golda Meir, pe evrei. Sau pe cei pe care-i percepem drept „duşmani”, oricare ar fi adversarii noştri reali sau imaginari. Conferindu-le, prin iubirea noastră, încrederea în vitalitatea binelui şi în indestructibilitata celui originar, manifestat în Revelaţie şi în Creaţia omului după chipul şi asemănarea Sa, astfel încît fiinţa umană să fie demnă, nu doar să stăpînească lumea, ci să trăiască în pace,  prezervînd demnitatea, viaţa, libertatea semenilor ei. Cheia e tocmai această încredere în adevărul inebranlabil al bunătăţii manifeste în lume, şi deci în justiţia reală şi imparţială, pentru toţi egală, fără de care nimic durabil nu se poate construi, şi, cu atît mai puţin, pacea dăruită numai de orînduirea democraţiilor liberale şi statelor de drept.

    Ronald Reagan a spus cîndva, între multe sale vorbe memorarile, că „libertatea nu este niciodată mai departe de dispariţie decît cu o generaţie. Nu o transmitem copiilor prin sînge. Trebuie să te lupţi pentur ea, să o aperi şi să le-o înmînezi pentru ca şi ei să facă la fel.” Exagera „The Great Comunicator” (care spunea despre sine că nu e un „mare comunicator; doar comunic decizii bune”!) cu această formulă pe care am citat-o la începutul acestei întrebări?

    Cît de adevarată e vorba lui Reagan. Nu exagera cîtuşi de puţin. Aş plusa, chiar. Cred că libertatea ne reclamă lupta cotidiană, un efort zilnic, prin faptă, prin vorbă, prin scris.

    (…)

    Cititi interviul in intergime pe lapunkt.ro.

    Print Friendly, PDF & Email

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here