Intrigi, crime, răni deschise. Comunismul grec și tenebrele staliniste

    15


    Partidul Comunist din Grecia (Kommounistikó Kómma Elládas, KKE) este un dinozaur leninist. Unul cu multe schelete în dulap. Istoria acestei formațiuni, ca și acțiunile sale prezente, vorbesc despre un atașament nedezmințit față de miturile staliniste. Nu știu vreun alt partid care să se manifeste mai virulent împotriva globalizării, a UE, a NATO, a capitalismului liberal, a pieței libere. În condițiile crizei financiare, PCG este campionul unui populism fără limite, al refuzului demagogic de a plăti datoriile și al acceptării condițiilor FMI. Retorica sa belicos-inflamatorie rămâne îndatorată celor mai penibile clișee ale unui vituperant anti-imperialism, pe cât de anacronic, pe atât de contraproductiv.

    Originile acestor mentalități se află în cultura politică a acestui partid, în sectarismul său visceral, în anti-intelectualismul frenetic și în autoritarismul niciodată abandonat. PCG și-a folosit influența mediatică și din mediile academice stângiste pentru a împiedica analizele demistificatoare privind rolul său în anii Războiului Civil, metodele staliniste de anihilare a oricărei opoziții, atât în țară cât și în exil. Nu trebuie prea multă imaginație pentru a ști ce s-ar fi întâmplat în Grecia dacă, în 1949, comuniștii reușeau să ajungă la putere. Lagărele de concentrare funcționau de-acum pe teritoriile controlate de ei, metodele teroriste erau identice cu acelea folosite de Securitate, de AVO ori de Stasi, iar fanatismul ideologic nu era cu nimic mai prejos decât al celorlalți staliniști est-europeni.

    O carte recentă (Mărturisiri dintr-o călătorie, Benaki Museum Publications) a provocat un enorm scandal în Grecia, a răscolit amintiri mult timp refulate, istorii ascunse sub șapte peceți. Născută în 1920, autoarea sa, Elli Pappas, a încetat din viață în 2009. A fost, cum se spunea în mediile comuniste, tovarășa de viață a unuia dintre cei mai celebrați martiri ai stângii elene și interna]ionale, militantul comunist Nikos Beloyannis, executat, sub acuzația de trădare de patrie, în martie 1952. Picasso l-a nemurit în faimosul portret al omului cu garoafa, Iannis Ritsos a compus un poem devenit legendar, un sat din Ungaria în care locuiau refugiați greci i-a purtat numele, asemeni unei străzi centrale din București. În „Times Literary Supplement” (TLS) din 29 aprilie 2011, jurnalista Maria Margaronis publica o recenzie-eseu despre cartea postumă a celei care a fost de facto văduva lui Beloyannis, o declarație zguduitoare de ruptură cu familia politică a comunismului grec și cu cei pe care Elli Pappas i-a considerat uzurpatorii memoriei celui împușcat acum aproape șase decenii.

    Reacțiile furibunde ale stângii comuniste la adresa cărții demonstrează că, la atâția ani de la sângerosul război fratricid, pasiunile rămân nedomolite, iar adevărul continuă să se afle sub asediu. În procesul grupului Belo-yannis, Elli Pappas a fost și ea condamnată la moarte, dar sentința a fost comutată, în-trucât era mama unui copil de numai șapte luni. Au urmat ani lungi de închisoare și deportare în lagărele de pe insule. În chip ironic, singurul judecător din Tribunalul Militar care a votat împotriva pedepsei capitale a fost pe atunci tânărul ofițer Gheorghios Papadopoulos, cel care, în 1967, avea să devină liderul juntei de la Atena.

    Peste ani aveam să citesc cartea Orianei Fallaci despre Alekos Panagoulis, cel condamnat pentru atentatul la viața dictatorului grec, despre dragostea nevrotică dintre ziarista italiană și acel veșnic revoltat, un strigăt împotriva oricărui filistinism fariseic. Am cunoscut-o pe Oriana aici, la Washington, era în ultima fază a bolii ce avea să o răpună curând, o combatantă fragilă, devenise ținta celor care cândva nu conteneau să o aplaude. Rostise cuvinte inacceptabile pentru profeții corectitudinii politice, fusese excomunicată, blamată pentru „rasism” și „extremism”. Era acuzată că se „vânduse” lui Berlusconi, că trădase idealurile Rezistenței antifasciste în care luptase cândva ea însăși. Primea obscene telefoane nocturne, amenințări repugnante, numai pentru că îndrăznise să spună ce crede…

    Știam încă din adolescență multe despre cultura politică a comunismului grec, m-a interesat din rațiuni intelectuale și personale. Citisem poeme de Ritsos, citisem istoria Rezistenței din Grecia de Andre Kedros (scriitor de stânga, legat de avangardă, născut în România cu numele Virgil Solomonidis). Când aveam 19 ani, am citit ediția franceză, apărută la Editions de Minuit, a acelei cărți blestemate a marxismului, Geschichte und Klassenbewusstsein de Georg Lukacs. Prefața era scrisă de filosoful grec Kostas Axelos, autorul unei remarcabile cărți despre „Marx penseur de la technique”. Apoi l-am citit pe Cornelius Castoriadis, am aflat multe lucruri despre persecutarea marxiștilor eretici greci de către oamenii Moscovei. Ascultasem de–a lungul anilor muzica lui Theodorakis în interpretarea Mariei Faran-touri. Am ascultat cântece de același Theodorakis interpretate de Georges Moustaki, „NousPsommes deux, nousPsommes trois, nousPsommes mille vingt et trois”…

    În clasa a zecea cel mai bun prieten al meu era fiul unui cunoscut ziarist comunist grec, mort într-un straniu accident de automobil în noiembrie 1967 (astăzi H. A. este europarlamentar reprezentând PCG). Trupul său fusese expus în clădirea Ateneului Tineretului, unde se află acum ICR (cu puțină vreme înainte fusese expus acolo trupul veteranului ilegalist Marin Florea Ionescu). A fost înmormântat la cimitirul Ghencea, a vorbit Leonidas Stringos, secretar al CC al PC din Grecia, fost ministru de Finanțe în fantomaticul guvern comunist din 1948-1949.

    Știam casa de pe strada Pictor Negulici în care locuise scriitorul refugiat politic Menelaos Ludemis și în care se mutase Dimitrios (Mitsos) Partsalidis, membru al Biroului Politic și secretar al CC al PCG, scurt timp premier al primului guvern comunist. Puțin mai încolo, după ce traversai strada Amiral Bălescu, locuia patriarhul PCG, Apostolos Grozos. Sora mamei mele se cunoștea bine cu Elena Pătrășcanu, văduva liderului comunist ucis în 1954, recăsătorită cu regizorul grec Iannis Veakis. Sora tatălui meu era prietenă cu doctorița Sanda Alevras, soția unuia dintre kapetanii din prima fază a Războiului Civil. În ianuarie 1968, din rațiuni personale, mi-a fost dat să aflu despre luptele de stradă dintre cele două facțiuni ale PCG (pro-moscoviții și „eurocomuniștii”) pentru controlul asupra postului de radio „Vocea adevărului”, care emitea de pe Bulevardul „1 Mai”, dintr-o clădire din apropierea actualului Muzeu al Țăranului Român, pe atunci Muzeul de Istorie al PCR. Tot de-acolo emitea și radioul Pirinei al PC Spaniol.

    În 1968 s-a consumat sciziunea din PCG dintre gruparea Kollyannis și cea condusă de Partsalidis, Zisis Zografos și Panos Dimitroiu. Primii acceptau dominația Centrului moscovit, cea de-a doua facțiune, PC din Grecia (interior), sprijinită de mulți comuniști aflați atunci în închisori, revendica destalinizarea partidului și susținea ieșirea din paradigma bolșevică. Cum Ceaușescu îi susținea pe „interioriști”, postul de radio al PCG s-a mutat de la București la Leipzig, iar Biroul Politic condus de Kollyannis a fost transferat la Budapesta. În 1969, la Congresul al X-lea al PCR au fost prezenți doar exponenții liniei eurocomuniste (Hara- lambos Drakopoulos și Antonis Brillakis). În anii ’50, instructorul CC al PMR însărcinat cu relațiile cu emigrațiile iugoslavă (comin-formistă) și greacă a fost Pavel Câmpeanu. Nu știu să fi lăsat memorii legate de acele obscure împrejurări. Pe linia Gospodăriei de Partid responsabilul era Zoltan Benedek.

    După înfrângerea comuniștilor în Războiul Civil, mii de copii greci au ajuns, fără părinții lor, practic răpiți, în „democrațiile populare”, în special în România, Ungaria și Cehoslovacia. La Florica, în fostul conac al Brătienilor, era centrul unei colonii de copii greci. Este unul dintre episoadele încă prea puțin cunoscute ale Războiului Rece (menționez aici cartea lui Nicholas Gage Eleni și filmul cu același nume).

    Între 1966 și 1968, în apartamentul de deasupra noastră, la etajul al doilea, pe strada Iuliu Tetrat la numărul 31, au locuit Kostas și Maria Kollyannis. După Congresul al XX- lea al PCUS Kostas Kollyannis i-a luat locul, alături de Apostolos Grozos, lui Zahariadis în fruntea PCG. Plenara a VI-a a CC al PCG s-a desfășurat la București, mai exact la Snagov, în martie 1956, iar Gheorghiu-Dej a condus personal dezbaterile furtunoase care au dus la prăbușirea celui aclamat cândva drept „Stalinul Greciei” (Zahariadis avea să moară, asemeni lui Matyas Rakosi, în exil în URSS). În anii ’70 ultra-dogmaticul Kollyannis a fost înlăturat din vârful PCG, succesorul său a fost Harilaos Florakis, el însuși fost comandant în cadrul EAM, armata comunistă. A urmat gorbaciovistul Grigoris Farakos, apoi PCG a revenit la fixațiile dogmatice.

    Am descoperit similitudini șocante cu experiența comunismului românesc, inclusiv dimensiunea bizantinismului, permanența intrigilor la vârf, obsesia fracționismului și atitudinea evlavioasă în raport cu Stalin și URSS. Am aflat despre prezența la București, în anii ’50, a întregii conduceri din exterior a PCG, inclusiv a liderului suprem, secretarul general Nikos Zahariadis. În acea perioadă Zahariadis, împreună cu acoliții săi, sprijiniți direct de Securitatea românească și de Secția Internațională a PMR (condusă de Ghizela Vass), au organizat prigoana împotriva unor militanți acuzați de titoism și alte asemenea pseudo-crime. Între aceștia, redactorul-șef al ziarului PCG Rizopastis, Kostas (Gyfto-dimos) Karageorghis (arestat, interogat în pivnița casei în care locuia Zahariadis pe strada Grădina Bordei, întemnițat și lichidat de Securitate în România), Chryssa Hatzivassiliou, cea mai cunoscută femeie din conducerea stângii elene, soția lui Petros Roussos, ministrul de externe al pseudo-guvernului comunist al generalului Markos Vafiadis), Mitsos Partsalidis și câți alții. Băieții lui Roussos au mers la Liceul „Caragiale” din București.

    Adevărul istoric este că PCG a urmărit să întemeieze o „democrație populară”, deci un sistem totalitar de tip est european. Vasilis Bartzotas, unul dintre aghiotanții lui Zahariadis, se mândrea într-un raport trimis la Moscova că în a doua fază a R`zboiului Civil (1947-1949) peste 800 de militanți troțkiști au fost executați de poliția secretă comunistă (OPLA). Modelul inaugurat la Barcelona, masacrul celor acuzați de „subversiune contra-revoluționară” despre care a scris Orwell in „Omagiu Cataloniei”, era pus în practică acum în Balcani. Teroarea era considerată o armă justificată împotriva „reacțiunii monarho-fasciste”, a „agenților” și „sabotorilor”. Printre victime se numărau toți cei care îndrăzneau să pună sub semnul întrebării strategia grupului Zahariadis, de la șeful de partizani Aris Velouchiotis la generalul Markos, comandantul ADG (Armata Democratică Greacă).

    Am citit cu fascinație, prin anii ’70, exemplarul „numai pentru uz intern” al traducerii românești a cărții lui Dominique Eudes, Les Kapetanios (mi-a împrumutat- o colega mea Nadia Badrus). Îmi amintesc prefața scrisă de unul dintre cei mai inteligenți politologi neo-marxi[ti din acei ani, el însuși exilat din Grecia, gramscianul Nikos Poulantzas. În acel text, care ar merita recitit, Poulantzas atrăgea atenția asupra conflictului permanent dintre spontaneitatea revolu]ionară „de jos” și maniacalul control exercitat de aparatul stalinist, dintre guerrillele lui Velouchiotis și Markos, pe de o parte, și instructorii lui Zahariadis, pe de alta, dintre munte și oraș ca epicentre ale acțiunii etc. Ca și în Spania Războiului Civil, ca și în America Latină în anii 60 și 70, era vorba nu doar de rivalități personale, ci de ciocnirea unor viziuni asupra revoluției.

    Elli Pappas provenea dintr-o proeminentă familie intelectuală, a studiat filosofia, a luptat în rezistența anti-nazistă și apoi în Războiul Civil (de fapt în cele două războaie civile). Cartea de amintiri se ocupă de două subiecte esențiale, pe lângă tributul iubirii nestinse pentru Beloyannis. În primul rând, este vorba de o demascare a stalinismului etern al comunismului grecesc (o trăsătură împărtășită cu acela din România). Apoi, Elli Pappas îl acuză pe Zahariadis că l-a trimis deliberat pe Beloyannis să moară pentru a se debarasa de un periculos rival. Este vorba de un pattern întâlnit și în alte partide comuniste, inclusiv în cele din Spania și Portugalia, ca să nu mai vorbesc despre relațiile stranii dintre Castro si Che Guevara care ar putea explica susținerea de către Fidel a aventurismului suicidar al argentinianului. Se construia mitul unui martir de care PCG avea disperată nevoie după înfrângerea dezastruoasă din 1949.

    Mai mult chiar, deși sanctificat, Beloyannis era și țapul ispășitor pentru politica ineptă a grupului Zahariadis-Ioannidis-Bartzotas. Elli Pappas își amintea de cuvintele îndurerate și amare ale lui Beloyannis: „Și când te gândești că vom muri pentru o eroare”. Dar, cum se știe, linia partidului este întotdeauna „justă”, doar indivizii pot comite erori, acțiuni pentru care trebuie să plătească, la nevoie, cu viața. Cea mai importantă lecție a cărții lui Elli Pappas, consonantă cu „Autobiografia lui Federico Sanchez” de Jorge Semprun, este legată de efectele funeste ale psihologiei de sectă, în care devotamentul „prerinde ac cadaver” obliterează orice urmă de gândire critică.

    Militanții au fost educați să îndeplinească orbește poruncile „statului major al revoluției”. Chiar în închisori domnea aceeași disciplină morbidă, aceeași supunere fără murmur a minorității față de majoritate, a activiștilor de la bază în raport cu deciziile Olimpului birocratic. Peste noapte, scrie Pappas, soția lui Zahariadis a revenit la numele de fată; soția unui cadru denunțat ca revizionist, dar reabilitat, și-a reluat numele de căsătorie. Idealismul mult trâmbițat de propaganda comunistă ascundea de fapt obediență și carierism, ambele justificate în numele unor presupuse scopuri superioare, un adevăr gnostic știut doar de sacerdoții din fruntea sectei. Pentru Elli Pappas, ca și pentru Semprun, ori Koestler, ori Whittaker Chambers, explicația consta în religia seculară, în mistica partidului comunist ca inginer al sufletelor, creuzet al speranțelor, încarnare a zorilor care cântă: „Tinerii la sfârșitul secolului douăzeci nu pot înțelege relația pe care o avea un comunist în anii 40 cu Partidul. Era în chip limpede o relație metafizică. Părerea mea personală era că a te separa de Partid ori a fi exclus din Partid echivala cu a fi expulzat de propria ta familie din comunitatea umană. Era o pedeapsă mai aspră decât condamnarea la moarte”.

    Pappas a scris această carte ca avertisment pentru tânăra generație de comuniști din Grecia. Din păcate, cuvintele ei au fost și sunt ignorate. Încercând să îndeplinească îndemnul lui Beloyannis de a trăi pentru fiul lor și pentru a se răzbuna pe cei care i-au trădat, Elli Pappas a scris o carte esențială despre cosmosul mental și marasmul moral al stalinismului: „Un sistem complet și închis, idealist și metafizic, o formă ierarhică de organizare, bazat pe societățile asiatice, teocratice, patriarhale și platonice”. PCG a denunțat cartea în termeni vitriolici încă înainte de apariție. În „Athens Review of Books”, politologul Nikos Marantzidis, unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei comunismului grec, se întreba de ce n-a părăsit Elli Pappas partidul, chiar după ce a trecut prin tot acest calvar, cum de nu a văzut că „ușa închisorii fusese de-acum deschisă și că tot ce avea de facut era să o împingă ușor și să iasă”.

    Răspunsul Mariei Margaronis merită citat, pentru că este într-un fel legat de explicațiile unui Belu Zilber privind pariul său existențial comunist, susținerea acordată fără rezerve „monarhiei de drept dialectic”. Este vorba așadar de persistența trecutului și de acel „aliaj special de idealism, mister, solidaritate și supunere care a fost comunismul grec, forjat în timpul rezistenței față de un ocupant străin, întărit de experiența represiunii, conservat precum în chihlimbar de lunga absență a unui spațiu deschis pentru discuție politică”. Iar concluzia eseului din TLS mi se pare cât se poate de pertinentă, aplicabilă și în discu]iile despre traumele post-dictatoriale din alte țări, inclusiv România: „Two generations is not enough for the wounds of a civil wear to heal; indeed it may not be possible, or even desirable, for the scars to vanish completely”.

    Nu voi osteni să o spun, tema adeziunii totale la mișcările revoluționare de masă este una dintre cele mai importante din psihologia politică modernă. Aceste pasiuni, raționali- zate drept axiome științifice, se hrănesc din incertitudini și resentimente, din anxietăți și invidii istorice, dar și din instincte egalitariste și colectiviste. Singurul antidot este mobilizarea forțelor liberalismului antitotalitar și continua demistificare a minciunii comuniste. Este vorba de un sistem bazat pe dubla gândire și pe dubla morală. Aici rezidă originea răului reprezentat de ceea ce gânditorul Kostas Papaioannou numea „ideologia rece”, cea care a inspirat și a justificat totalitarismul de tip bolșevic.

    Articolul a apărut în revista timișoreană „Orizont”, nr. 3, martie 2012

    Print Friendly, PDF & Email

    15 COMENTARII

    1. Of, Doamne!

      Parca vizionez un episod de televiziune din „Criminal Minds” sau „Without A Trace” made in Hollywood.

      Episoadele astea au darul de a te face, dupa 5 minute, sa incurci personajele si sa nu mai stii cine cu cine era si cine ce-a facut.

      Asa, care va sa zica, „rani deschise si tenebre”… What a tragedy… :mrgreen:

      Daca autorul vrea sa ma convinga ca comunismul nu e bun, bate la o usa deschisa. Nu e bun. I agree. Ce sa mai spui in plus? Ce mai e de spus? Punto e basta!

      De ce m-ar interesa pe mine, convins fiind de premiza, cu cine era cuplat Nikos Beloianis, ce carte a scris „cuplajul”, ca i-a fost cartea primita rau de catre „unii tovarasi”, s.a.m.d.?

      Disclaimer: n-am avut rabdare sa citesc articolul pina la capat. Doar citeva observatii:

      Originile acestor mentalități se află în cultura politică a acestui partid, în sectarismul său visceral, în anti-intelectualismul frenetic și în autoritarismul niciodată abandonat….

      … metodele staliniste de anihilare a oricărei opoziții…

      Pe cine incearca autorul sa convinga si de ce anume incearca sa-l convinga? Intr-un cerc de dreapta, anticomunist?

      Nu trebuie prea multă imaginație pentru a ști ce s-ar fi întâmplat în Grecia dacă, în 1949, comuniștii reușeau să ajungă la putere

      Really? :mrgreen: :mrgreen: :mrgreen: :mrgreen: :mrgreen: :mrgreen:

      O carte recentă (Mărturisiri dintr-o călătorie, Benaki Museum Publications) a provocat un enorm scandal în Grecia, a răscolit amintiri mult timp refulate, istorii ascunse sub șapte peceți. Născută în 1920, autoarea sa, Elli Pappas, a încetat din viață în 2009. A fost, cum se spunea în mediile comuniste, tovarășa de viață a unuia dintre cei mai celebrați martiri ai stângii elene și internationale, militantul comunist Nikos Beloyannis, executat, sub acuzația de trădare de patrie, în martie 1952. Picasso l-a nemurit în faimosul portret al omului cu garoafa, Iannis Ritsos a compus un poem devenit legendar, un sat din Ungaria în care locuiau refugiați greci i-a purtat numele, asemeni unei străzi centrale din București. În “Times Literary Supplement” (TLS) din 29 aprilie 2011, jurnalista Maria Margaronis publica o recenzie-eseu despre cartea postumă a celei care a fost de facto văduva lui Beloyannis, o declarație zguduitoare de ruptură cu familia politică a comunismului grec și cu cei pe care Elli Pappas i-a considerat uzurpatorii memoriei celui împușcat acum aproape șase decenii.

      (Asta e partea cu personajele pe care autorul le imbirliga intr-atit incit uiti si cite urechi ai.)

      Dar nu ma intereseaza domnule autor al articolului, nici cartea, nici restul. Sinteti in stare sa realizati asta? I-just-don’t-care. I don’t care about Elli Papas, Maria Margarina, Iannis Ritzos, si, da, nici de Oriana Fallaci.

      Ce faceti dvs aici, de fapt? Chestiile astea sint obisnuit sa le citesc in articolele de promotie ale cartilor nou aparute. Articole de promotie scrise dupa tipicul lui New York Times Book Review sau The New York Book Review Of Books. (A, da, vad ca va referiti la Times Literary Supplement. Nici o problema, il pun si pe el pe lista). Carti alese pe sprinceana pentru a fi anume promovate.

      Apar mii de carti pe zi. Si sute din ele trateaza subiecte de dreapta. Si ce dreapta! De ce trebuie sa dau peste o promotie a unei carti despre comunistii din Grecia (si prin ce-au trecut ei, saracii…) pe un site de dreapta?

      Unde naiba sint cartile de dreapta? Unde sint recenziile dumneavoastra la cartile de dreapta. Astea m-ar interesa. Sincer!

    2. La persoana a treia, stimabile.

      1. Autorul nu scrie pentru Roadrunner, iar Roadrunner nu este obligat nici sa ii citeasca articolele, nici sa i le comenteze.
      2. Textele anticomuniste au rostul lor si nu exista nici un motiv pentru a-ti da ochii peste cap in fata unui articol care condamna sau analizeaza comunismul. Nemultumitii sunt invitati sa isi piarda vremea pe Critic Atac sau in cercurile anarhiste.
      3. Este greu de inteles de ce acelasi Roadrunner incearca sa ii ironizeze pe altii cand nici macar nu este in stare sa citeasca un text. De ex., „rani deschise si tenebre” se refera la conflictul civil din Grecia, nu la probleme sufletesti ale membrilor Partidului Comunist Grec.
      4. Nu intereseaza pe nimeni ce nu il preocupa pe Roadrunner.

    3. Cartea pe care o discut a zguduit intelectualitatea din Grecia, a provocat reactii furibunde din partea KKE si a stangii radicale in genere. Beloyannis a fost unul dintre principalele mituri comuniste in anii Razboiului Rece. Echivalentul lui Ernesto „Che” Guevara in anii ’70 si ’80. Strada Atena din Bucuresti s-a numit, vreme de decenii, Nikos Beloyannis. Istoriile PCR si PCG s-au intersectat adeseori. Intamplator, Maria Margaronis este o jurnalista de stanga, dar nu comunista (este colaboratoare a revistei „The Nation”).

      Cand veti citi TLS, daca veti citi, pentru ca vad ca aveti de-acum patternul respingerii format, veti avea ocazia sa cititi si recenzii semnate de mine. La fel, in publicatii academice precum „International Affairs” care apare la Londra sub egida lui Royal Institute of International Affairs (Chatham House). De pilda, in nr 1 pe 2012, o recenzie la cartea profesorului Jan-Werner Muller de la Princeton, „Contesting Democracy: Political Ideas in the Twentieth Century Europe” (Yale UP, 2011). In numarul urmator, veti putea citi recenzia mea la doua carti excelente pe tema cultului lui Stalin (autorii sunt Jan Plamper si David Brandnberger). Nu va plac texte de Oriana Fallaci, de Roger Scruton, de Olavo de Carvalho, nema problema. Puteti citi pe site-urile mentionate de Vlad M. articole de si interviuri cu Immanuel Wallerstein, Alex Callinicos, Slavoj Zizek, Antonio Negri, G. M. Tamas, grupul „Voina” etc Intr-adevar, nu aveti nici cea mai mica obligatie sa suferiti intelectual si moral citind textele mele si/sau acest blog.

      Articolul la care reactionati atat de iritat a aparut intial pe Hotnews/Contributors. a fost publicat, in versiune revazuta si adaugita in lunarul de cultura „Orizont” care apare la Timisoara. „In linie dreapta” l-a preluat cu acordul meu. Multumesc pe aceasta cale. Oricum, cand aveti vreme si minim interes:

      http://www.contributors.ro/cultura/in-memoriam-irving-louis-horowitz-un-mare-intelectual-un-spirit-liber-si-curajos/

    4. Pe 6 mai 2012 vor avea loc alegeri parlamentare in Grecia, prilej pentru Partidul Comunist sa propuna urmatoarele:

      – rasturnarea oranduirii capitaliste;
      – abolirea somajului;
      – planificarea centralizata sub control muncitoresc;
      – iesirea din Uniunea Europeana;
      – „socializarea monopolurilor”;
      abolirea unilaterala a datoriilor.

      Comunistii au inscris 424 de candidati, atat din randurile membrilor KKE, dar si din diverse structuri sociale, organizatii ale fermierilor, sindicalisti, activisti anti-razboi, organizatii de femei etc

      Aflati pe locul trei in preferintele electoratului de stanga dupa PASOK (17.8%) si Syriza (9.8 %), comunistii sunt urmati de Democratic Left (8.6%) si de Partidul Verzilor cu 3.1%. Partidul de dreapta Noua Democratie are 22.3% din sondajul realizat de agentia Marc pentru televiziunea Alpha.

    5. #2 @vlad m.

      Autorul nu scrie pentru Roadrunner, iar Roadrunner nu este obligat nici sa ii citeasca articolele, nici sa i le comenteze.

      Nu sint obligat, dar le citesc! :mrgreen:

      Daca nu vrei sa ai comentarii, inchide blogul si publica pe cine vrei tu.

      Hey, orice publicatie, pina si cele mai respectabile, s-au deschis la comentarii! Asta-i trend-ul!

      Uite, de-aia-mi place mie internetul. Inainte vreme, microfonul era in numai in mina artistului de pe scena. Daca fluiera cineva, nu-l auzea nimeni.

      Acum, cu internetul, se pot auzi si fluieraturile din public, nu numai aplauzele. Daca vrei numai aplauze, faci ca-n comediile alea stupide made in Hollywood unde pun risetele inainte ca protagonistul sa-si zice replica.

      Vrei asta? nici o problema, be my guest!

    6. @roadrunner
      Bravo, domnule, mi-ai plăcut! Le-ai spus-o de la obraz ăstora de umblă cu cioara revizionismului marxist vopsită în culori de dreapta.
      Şi mai adaug şi eu ceva. Dacă nenea Tismăneanu tot face atâtea trimiteri bibliografice şi, MAI ALES, la poveştile pe care i le spuneau neamurile atunci când copilărea – ca orice beizadea „de dreapta” – î primăverii, să-i dau şi eu o carte, că tot a pomenit de Pătrăşcanu şi de soţia sa: Lavinia Betea, Moartea unui lider comunist. Aceea este ântr-adevăr carte de istorie. Ceea ce pălăvrăgeşte neicusorul sunt doar… pălăvrăgeli.

    7. Comentatul pe In Linie Dreapta este un privilegiu, Roadrunner, nu un drept. Magarului de mai sus i se retrage acest drept. Cat despre dilemele tale existentiale, ca libertarian ar trebui sa stii ca esti liber sa faci dupa cum doresti, fara a da vina pe unul sau pe altul. Daca nu intelegi, si continui sa ai atitudinea asta, ti se retrage si tie. De altfel, tu insuti ai spus candva:

      Cind e vorba de siteul meu, n-am mama, n-am tata, n-am patrie adorata!

    8. Prea mult te străduiești să-ți aurești lanțurile.
      Toate aceste ocări împotriva stîngii grecești, și fără să vină niciodată vorba de dictatura coloneilor !
      Să rectificăm puțin minciunile lui Vladimir Tismăneanu :
      unu) armata comunistă, ELAS, pierde războiul civil atunci cînd Tito se aliază cu Occidentul și sistează ajutorul militar pentru armata comunistă greacă.
      doi) între 1967 și 1974 Grecia e condusă de dictatura coloneilor, care n-a fost răsturnată decît din întîmplare. A fost o dictatură oribilă, care a distrus puțina democrație și societatea civilă greacă.
      În aceeași perioadă, în Spania conducea dictatorul Franco, iar în Portugalia, Salazar.
      Nu, Europa de vest nu era o mare a democrației și prosperității în epocă.

    9. Tovarase Ungureanu,
      unu) in ocari va specializati voi, comunistii de pe Critic Atac;
      doi) Grecia coloneilor, Spania lui Franco si Portugalia lui Salazar nu se compara cu URSS sau cu tarile ajunse sub comunism; oricat de putin va convine voua, bolsevicilor trendy, si oricate porcarii ar fi facut, erau mai libere decat tarile intrate in minunatul imperiu stalinist al democratiilor populare. Marele lor pacat este, desigur, anticomunismul visceral. Daca erau comunisti, le-ati fi facut statuie, oricate crime ar fi comis. Dar n-au fost comunisti si ii vanau pe tovarasi, iar acum sunt denuntati. Drept urmare, ii atacati de fiecare data cand puteti. Tare curajosi mai sunteti, roscatilor.

    10. Tovarase Dan Ungureanu, bineinteles ca aveti dreptate; in epoca de care vorbiti „democratia” si „prosperitatea” faceau ravagii in Europa de Est.
      Iata un exemplu de prosperitate comunista in tara cea mai dezvoltata a lagarului, URSS; ni-l da tovarasul G.I. Voronov- min.adj. al agriculturii sovietice (este vorba de raportarile false privind productia agricola – va suna cunoscut , nu?-) : ” In cele din urma s-a pus problema celor implicati direct in acesta afacere – nu ma feresc sa-i spun escrocherie la nivel de stat, pentru ca numai in regiunea Riazan 15 secretari de comitete raionale au fost distinsi cu titlu de Erou al Muncii Socialiste! Pe cand activam in Biroul CC al PCUS din RSFS Rusa, i-am adresat acesta intrebare lui N.S. Hrusciov- trebuie adica, sa facem ceva, sa sanctionam pe cineva, PENTRU CA NU EXISTA CARNE? El zice: sa ne mai gandim…”. Si cu asta basta” ( Pensionarii Puterii- G.V Ivanova, Ed. Polirom 1998)
      Iata cum se rezolva tov. Ungureanu, dar dvs. va mai amintiti, nu?, lipsa carnii de pe mesele clasei muncitoare: SA NE MAI GANDIM!
      Cat despre democratia Europei de Est, ea era in toate tarile la fel, tovarasul Molotov( nu vi-l mai prezint, ca-l stiti) spunea – intr-un interviu acordat cu putin timp inainte de a muri – ” L-am aparat si-l apar pe Stalin, inclusiv in actiunile sale teroriste, fiindca sint convins ca FARA TEROARE n-am fi putut face fata situatiei..”
      In doar doi ani de „democratie” comunista, in URSS, au fost executati prin impuscare( nu-i mai pun la socoteala pe cei morti in lagarele de exterminare in acest interval de timp) 1.7 milioane de oameni. Cati spuneti ca au impuscat coloneii greci, Salazar si Franco, in dictaturile lor „oribile”?
      Nu am scris asta ca sa va conving, nu! Stiu cat de tampiti pot fi comunisti, asa ca nu mai incerc de mult sa fac lucrul acesta. Soljenitin are, in Arhipelagul Gulag, un capitol intreg dedicat comunistilor ajunsi in lagarele de concentrare sovietice si care, seara tarziu, intinsi pe zagonki( patul de scanduri) citeau din terfeloagele lui Stalin si dadeau vina pentru situatia lor, pe spionii americani care-l dezinformasera pe TATUC!

    11. Dl Dan Ungureanu ori este gresit informat, ori comite deliberat o frauda istorica. Ii amintesc doar ca jurnalista Maria Margaronis scrie constant pentru „The Nation”, nu pentru „Commentary” ori „The Spectator”. In ce ma priveste, m-am ocupat si ma ocup intens de istoria PC din Grecia, ca si a altor partide comuniste. Cel mai nelinistitor mi se pare insa faptul ca dl Ungureanu reia calomniile la adresa lui Tito prin aceasta vesiune deliberat trunchiata a adevarului istoric. Tito nu a tradat pe nimeni, a luptat pentru supravietuire atunci cand Kremlinul si pionii sai se pregatea sa-l anihileze (politic, economic, militar si fizic).

      Istoria „Armatei Democratice din Grecia” (care, ii amintesc d-lui Ungureanu, nu este confundabila cu ELAS, formatiunea militara din prima faza a Razboiului Civil, 1944-1945), si a celei de-a doua faze a Razboiului Civil (1946-1949) este legata nemijlocit de rolul lui Iosip Broz Tito ca principal spirjinitor al guerillelor comuniste conduse de generalul Markos Vafiadis. Consensul istoricilor acelei etape a Razboiului Rece este ca radicalizarea comunistilor greci a fost mai degraba determinata de Tito decat de Stalin.

      In iunie 1948, conferinta de la Bucuresti a Cominformului (Biroul Informativ al partidelor comuniste si muncitoresti, infiintat, din ordinul lui Stalin, in octombrie 1947) facea publica, printr-o Rezolutie foarte dura, schisma dintre Moscova si satelitii ei, pe de o parte, si PC din Iugoslavia, pe de alta parte. In 1949, Biroul Informativ (care intre timp isi mutase sediul de la Belgrad la Bucuresti) publica a doua rezolutie care ducea la excomunicarea irevocabila a celui numit „Iuda-Tito”, noul Trotki. PC din Grecia (KKE), desi nu era membru al Cominformului, era evident subordonat Kremlinului.

      In clipa in care Tito era denuntat ca „asasin si spion”, comunistii greci se raliaza complet liniei cominformiste si participa, pe teritoriul Iugoslaviei, unde aveau baze militare, la actiuni impotriva conducerii anto-staliniste de la Belgrad. Markos insusi este epurat de catre factiunea moscovita condusa de Nikos Zahariadis sub acuzatia de „titoism”. Tito nu are alta solutie decat sa inchida granita cu Grecia si sa le ceata comunistilor greci aflati in Iugoslavia sa paraseasca de urgenta tara. Lucrurile aceste pot fi lesne verificate citind, de pilda, cartea clasica a lui Andre Fontaine, „Histoire de la guerre froide”, „Armed Truce” de Hugh Thomas ori „A Dictionaryof the 20th Century Communism” coordonat de Silvio Pons si Robert Service.

      Unul dintre apropiatii lui Tito, fostul conducator de partizani Svetozar Vukmanovici-Tempo, a publicat o lucrare foarte importanta despre lectiile Razboiului Civil din Grecia. Daca dl Ungureanu este interesat de acest subiect, il indemn sa-l trateze cu seriozitate, sa citeasca lucrarile unor Dominque Eudes, John Iatrides si Nikos Marantzidis.

      Care este legatura dintre textul meu si dictatura coloneilor, numai dl Ungureanu o poate sti 🙂 Eu ma ocup de fabricarea legendei Beloyannis (un lider comunist executat in 1952), de memoriile vaduvei sale, o carte sfasietoare despre despartirea de iluzia comunista, de ceea ce putem catastrofa comunismului elen. Coloneii au ajuns la putere, prin lovitura de stat, in aprilie 1967. Legenda „pumnalului pe la spate” infipt de Tito in ADG a fost lansata in a doua rezolutie a Cominformului pe bara Raportului prezentat atunci, la Budapesta, de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

    12. D-le Tismaneanu nu mai pierdeti timpul cu toti idiotii comunisti , nimic nu-i poate convinge de raul pe care l-au facut acolo unde s -au instalat . Cat despre cei din Grecia un nou guvern al coloneilor ar fi mana cereasca . Numai asa ar putea iesi din rahatul in care se balacesc .

    13. Salut misu! Sa stii ca uneori mi se pare tare copilareasca insistenta europenilor in a-i convinge pe greci ca le este mai bine inn spatiul euro, ca trebuie sa faca reforme, ca trebuie sa inceapa sa-si plateasca taxele etc. Grecii mai promit ceva, mai semneaza un document care-i scapa de o parte deloc neglijabila din datorie, apoi cand ti-e lumea mai draga, schimba placa. Declara ca vor sa iasa, ca vor sa renegocieze, vor alte termene, vor respect din partea tuturor si mai ales, vor bani. Functionarii de la stat – si sunt cei mai multi – primesc in continuare 14 salarii pe an. Ieri, duminica, au fost alegeri, astazi a fost zi libera la stat ca prea s-au stresat bietii de ei sa arunce o hartie in urna de votare.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here