„Istoria este doar un coșmar efemer”- Ciprian Vălcan în dialog cu Olavo de Carvalho

    1

    Sursa: Revista Orizont Nr. 8, August 2013

    Olavo de Carvalho (născut în 29 aprilie 1947) este cel mai important filosof brazilian al momentului. Cunoscut pentru luările sale de poziție iconoclaste și ironia-i devastatoare, opera lui cuprinde peste 20 de volume. […]

    Sunteți de acord cu cei care afirmă că filozofia trece printr-un moment de criză care ar anunța sfârșitul său iminent? Sau considerați mai degrabă că este vorba de o nouă metamorfoză care se înscrie în șirul de transformări nesfârșite de care a avut parte filozofia de-a lungul istoriei sale?

    – Cei care prezic, deplâng sau sărbătoresc sfârșitul filozofiei au despre ea o concepție destul de stereotipală, în care ea se prezintă drept o dezvoltare istorică lineară care începe cu Descartes și culminează cu Nietzsche, Heidegger și Wittgenstein. Aceasta este filozofia șablon a universităților occidentale, iar cei care o practică au un oarecare motiv de a simți că ea ar fi ajuns la sfârșit. Această traiectorie lineară duce, de fapt, la o fundătură după care pot apărea doar lucruri care nu mai au nimic de-a face cu ceea ce se numea, în mod tradițional, filosofie.

    Odată paralizată, filosofia intră în autodescompunere, iar cadavrul naște formații bizare care amestecă, în cantități egale, sofisticare și barbarism. Cu toate acestea, pe marginile acestui drum bătătorit, au fost lăsate de-a lungul veacurilor mai multe semințe care încă n-au germinat. E îndeajuns să lățim orizontul istoric a ceea ce înțelegem ca filozofie pentru a observa faptul că poate urmează partea ei cea mai bună. Ar fi o nebunie să credem că posibilitățile deschise de Leibniz, Schelling, Louis Lavelle, Xavier Zubiri, Eugen Hosenstock-Huessy, Bernard Lonergan sau de Eric Voegelin s-ar fi epuizat sau urmează să se epuizeze în curând. Cei care anunță sfârșitul filosofiei au tot dreptul de a o face, dar nu și dreptul de-a crede ca asta se aplică altor filozofii în afară de propria lor filozofie.

    Mă gândesc, de pildă, la filosoful brazilian Mario Ferreira dos Santos, a cărui operă monumentală îi deschide filozofiei orizonturi extrem de vaste, ignorate în totalitate de filozofia universitară. Iar redescoperirea mai mult sau mai puțin recentă a filozofiei grecești ca stil de viață (vezi cărțile lui Pierre Hadot, Juliusz Domanski și Andre-Jean Voelke) deschide perspective care pur și simplu depășesc limitele auto-impuse de filozofia universitară curentă. Asta fără să vorbim despre epuizarea modelelor științifice în vigoare și accelerata schimbare a obiceiurilor și a legilor în toate națiile Occidentului – nici nu menționez năvălirea islamică – care pun probleme care cer, cu cea mai mare urgență, un efort de înțelegere filosofică. Cei care vor să ceară demiterea filozofiei se duc târziu. Însă celor care doresc să stăruie nu le va lipsi de muncit în următoarele secole.

    Credeți că ne aflăm sub amenințarea barbariei, că fundamentele culturii noastre riscă să fie distruse, sau putem să sperăm în continuare în forța eliberatoare a spiritului?

    – Barbaria nu mai este o amenințare: ea este situația care ne înconjoară și care ne oprimă peste tot. Niciodată, ca astăzi, n-au fost ocultarea și prefacerea reguli obligatorii atât în politică, cât și în dezbaterile publice. Experiența comună ne învață că într-o familie atunci când se ivește o ambianță de ostilitate, de criză și de neîncredere reciprocă, asta se întâmplă întotdeauna din cauză că cineva a ascuns ceva foarte important și îi obligă pe ceilalți să trăiască sub imperiul falsității insustenabile. Închipuiți-vă, așadar, nații întregi în care datele fundamentale ale situației sunt ocultate de mass-media, iar discuțiile publice, în loc să clarifice ceva, devin cea mai pură divagare, diversionism și manipulare mascată. Efectul produs în mințile oamenilor este devastator. În puțini ani, ei își pierd capacitatea de a face cele mai elementare distincții și, î”n aceeași măsură, încep să arate semne ale unei nevroze isterice, nemaicrezând în ceea ce văd și simt, ci în ceea ce aud și își închipuie (vezi Political Ponerology a psihiatrului polonez Andrzej Lobaczewski).

    Sectoare întregi ale societății au ”început să ia poziție față de unele cuvinte încărcate de valoare afectivă – pozitivă sau negativă – care în mod riguros nu corespund la nimic din realitate. Vedeți, spre exemplu, ferocitatea cu care oamenii, în ziua de astăzi, apără sau atacă o chestiune numită „căsătorie gay”. Căsătoria gay este o instituție juridică care începe cu definiția drepturilor și a datoriilor conjugale. Căsătoria civilă este o relație sexuală reglementată. Această reglementare se bazează integral pe o diferențiere de roluri sexuale care, în căsătoria tradițională, este condiționată de diferențe anatomo-fiziologice naturale și evidente. Dacă aceste diferențe dispar, nu mai este posibilă nicio definiție de datorii conjugale, ceea ce înseamna că această „căsătorie gay” este doar un simbol legitimatoriu, și nu expresia unei relații juridice definite.

    În plus, „gay” este un cuvânt elastic care cuprinde o infinitate de relații erotice foarte diferite între ele și care, pentru a fi stabilizate într-un contract matrimonial, ar trebui identificate și definite una câte una pentru a corespunde la o varietate de datorii conjugale radical diferite. De exemplu, datoriile conjugale ale unui „cuplu” constituit de doi bărbați care țin la masculinitatea lor nu pot fi aceleași cu ale unui cuplu compus dintrun bărbat și un transsexual operat. Oare legea va lua în considerare aceste distincții, intrând în unele amănunte fără sfârșit care vor reduce dreptul de familie la un catalog de preferințe subiective – fără să menționeze posibilitatea ca rolurile, și în consecină și datoriile reciproce, să se schimbe în mijlocul drumului printr-o simplă hotărâre a cuplului – sau va consimți să devină simple etichete promoționale fără niciun fond juridic substantiv?

    Acestea sunt cele mai fundamentale întrebări pe care ideea unei „căsătorii gay” le va ridica în practică. Nu le văd discutate nicăieri, ceea ce înseamnă că dezbaterile publice în această privință nu sunt decât o dispută ridicolă de prezumții emoționale – în sfârșit, o întreagă nebunie. Acesta este practic modelul tuturor discuțiilor publice în ziua de astăzi. Acest lucru semnalează o coborâre formidabilă a nivelului intelectual și a simțului de răspundere al păturilor care opinează, al „elitelor” intelectuale și politice. Problemele devin din ce în ce mai complexe și amenințătoare, iar inteligența care discută și legiferează în această privință devine din ce în ce mai puerilă și iresponsabilă. Dacă asta nu este barbarie, oare ce o fi?

    Și, pentru a înrăutăți lucrurile și mai mult, guvernele iau hotărâri din ce în ce mai riscante care rămân necunoscute publicului deoarece mass-media slugarnică, în loc să le cerceteze și să le difuzeze, le acoperă pentru a ocroti reputația guvernanților. Asta a devenit deja o regulă generală. Ce fel de sănătate sau echilibru mai poate exista într-o asemenea situație?

    Între timp, libertatea spiritului rămâne intactă în principiu, dar se reduce în fiecare zi numărul celor care doresc s-o exerseze sau chiar al celor care știu despre existența ei. Experiența dovedește faptul că individul uman poate să-și păstreze libertatea interioară chiar și în cele mai potrivnice circumstanțe. N-am nevoie să-i semnalez publicului românesc exemplul Jurnalului Fericirii al lui Nicolae Steinhardt, al memoriilor pastorului Wurmbrand, sau al eroismului spiritual al lui Petre Țuțea. Dar dacă indivizi ca ei vor fi capabili să împrăștie prin societate o influență benefică și îmbietoare, sau dacă vocile lor vor putea fi auzite în mijlocul strigătelor și prostiei generale, doar Dumnezeu știe. Nouă nu ne rămâne decât să perseverăm îndîrjiți în exersarea libertății noastre, chiar dacă asta o să ne coste închisoarea sau moartea, și să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să trezească în inimile celorlalți iubirea pentru cel mai valoros dintre bunurile umane.

    Am putea să ne închipuim istoria spiritului ca pe o succesiune între perioade dominate de obsesia pentru sistem, pentru completitudine, pentru întreg, și perioade seduse de fragmentar, de aluziv, de eliptic?

    – Nu sunt un credincios convins al vreunei teorii ciclice a istoriei. Forma pe care ni se pare că o distingem în aceste cicluri nu este un dat obiectiv. Ea ține de scara cu care măsurăm panorama istorică. Dacă apropiem sau îndepărtăm un pic lentila cu care cercetăm faptele, marile cicluri ori se dizolvă în subcicluri mai mici, ori se integrează în cicluri mai mari. Și, între aceste mai multe niveluri, direcțiile pe care ciclurile par să le ia câteodată se contrazic. Ceea ce pare a fi un început, este, câteodată, un sfârșit, iar ceea ce pare a fi mort sau muribund, este, câteodată, sămânța multor renașteri. Înțeleg că orice încercare de a distinge un curs unitar și coerent al istoriei umane este menită eșecului, pentru că este absurd să încercăm să găsim un „sens” al istoriei în interiorul istoriei însăși: sensul oricărui fapt este întotdeauna ceva care îl transcende, care se află dincolo de el.

    Nu putem vorbi despre un sens al istoriei decât la scara eternității, ceva pe care nici măcar conceptul curent de „meta-istorie” nu îl cuprinde în mod potrivit. Chiar și să spui că Judecata de Apoi o să ne arate în sfârșit „sensul istoriei” este o frază ambiguă, deoarece ceea ce este pe rol la tribunalul lui Dumnezeu nu este istoria pământeană, ci destinul etern al sufletelor; în comparație cu durata eternă a unui singur suflet, întreaga istorie va fi redusă la un fragment insignifiant. În sf‰ârșit, căutarea sensului istoriei, după părerea mea, n-are niciun sens. Luând în considerare că această teorie ciclică se bazează, în ultimă analiză, pe un sfârșit sau pe un țel subînțeles, iar țelul nu încape la scara istoriei, nu pot să înțeleg ciclurile decât ca pe niște iluzii în iluzii.

    Istoria poate arăta înlănțuiri reale între acțiuni umane, dar este ceva absolut utopic să presupui că le poate și articula pe toate într-o viziune cuprinzătoare și de aici să deduci un „sens”. Sensul vieții este eternitatea, în care istoria este doar un coșmar efemer.

    Trăim oare într-o epocă a fragmentului? Sau visăm în continuare la metanarațiunile a căror moarte a fost deja anunțată de corifeii postmodernismului?

    – Am răspuns deja într-un fel la aceasta la prima întrebare. Cei care trăiesc în orizontul încuiat al filosofiei universitare pot avea sentimentul că epoca „metanarațiunilor” s-a terminat și că trăim în epoca fragmentului. Astfel ei nu fac însă decât să-și descrie propria situație. Metanarațiunile al căror sfîrșit îl deplîng sau îl sărbătoresc sunt cele care au fost inventate în interiorul evoluției lineare a filozofiei pe care ei înșiși o întruchipează. Nu cred, totuși, că o evoluție a lucrurilor din cadrul universitar poate infirma sau poate valida metanarațiunea metanarațiunilor, adică Escatologia creștină. Dacă vom conștientiza îngustimea mentală, și câteodată inepția completă, pe care marii eroi ai filozofiei universitare au arătat-o atunci când au avut de a face cu datele spiritualității creștine, vom putea înțelege că ei au foarte puține de spus despre acest subiect.

    Dezbaterea dintre adepții și adversarii postmodernismului este departe de a putea cuprinde acest subiect cu amplitudinea spirituală pe care el o cere. Observăm, de exemplu, că cele mai mari evenimente spirituale ale secolului XX au fost aparițiile din Fatima, miracolele părintelui Pio din Pietrelcina și revelațiile de la Garabandal. Filozofii universitari n-au nici cea mai mică idee despre asta, nici n-au arătat cel mai mic interes de a cunoaște aceste lucruri. Aceste evenimente au o importanță extraordinară din punctul de vedere al Escatologiei, mult mai mare decât orice idee sau doctrină creată la catedra universitară. Dacă dorim să ne gândim serios la însăși noțiunea de „metanarațiune”, cum putem oare ignora atât de ostentativ unele fapte care depășesc chiar granița dintre timp și eternitate?

    Care este rolul filosofiei în cultura contemporană? Mai joacă ea un rol important în dezbaterile publice?

    – Obișnuiesc să definesc filozofia ca „unitatea cunoașterii în unitatea conștiinței și vice-versa”. Iau foarte în serios distincția pe care Vladimir Soloviev a stabilit-o între formele de cunoaștere colective, cum ar fi religia sau știința, și efortul clar individual, care este filozofia. Asta înseamnă, de la bun început, că valoarea unei filozofii trebuie măsurată după întinderea cognitivă și luminarea intrinsecă pe care ea le acoperă, așa cum se transmite dintr-o conștiință în alta, și nu după rolul pe care ea ar putea să-l joace în dezbaterile publice. Acest rol este determinat de factori extra-filozofici, care sunt de natură culturală, sociologică și politică – chiar și prin intervenția mass-mediei -, iar filozoful, chiar dacă depune vreun efort pentru ca ideile sale să devină accesibile unui public mai mare, nu-și poate asuma nicio răspundere pentru rolul pe care societatea, din afară, îl propune sau îl neagă. Trebuie observat, de exemplu, că filozofia lui Aristotel a jucat un rol istoric determinant abia șaisprezece secole după moartea lui.

    Filozofii necunoscute și obscure, care nu joacă niciun rol în dezbaterile publice din zilele noastre, pot conține sămînța unor mari renașteri viitoare. De aceea, filozoful nu trebuie să-și facă griji în legătură cu rolul jucat de el în dezbaterile publice ale epocii sale. De obicei, lucrurile cele mai bune dintr-o anume epocă câștigă importanță publică abia după ce epoca respectivă a murit deja sau a fost uitată.

    Credeți că putem î”nțelege cultura occidentală contemporană pornind de la intuițiile filozofiei lui Nietzsche?

    – În mod evident, nu. Nietzsche a avut câteva intuiții strălucitoare, dar fragmentare și de obicei ambigue. Impactul operei sale este mai puțin unul generat de o doctrină filosofică, ci mai degrabă al unui complex de simboluri poetice în care fiecare dintre ele își asumă un sens oarecare. Ceea ce putem obține de la Nietzsche, în cel mai bun caz, este ceea ce se poate obține dintr-o mare operă poetică: nu soluția relevantă, din punct de vedere intelectual, a unei probleme, ci un fel de stimulare hormonală sau vitaminică, ce trezește în noi, prin afinitate sau prin contrast, intuiții noi. După părerea mea, Nietzsche a fost mai ales un poet, o antenă care a captat vibrațiile epocii și care a prevestit câteva desfășurări posibile din epoca următoare. Este prea mult, însă, să recunoaștem în el o structură conceptuală explicativă.

    Ați introdus filozofia lui Noica în Brazilia. Cum ați ajuns să-i cunoașteti opera și de ce vi s-a părut ea importantă?

    – Am cunoscut opera lui Noica, așa cum am cunoscut opera mai multor autori români, cu ocazia perioadelor, de durate diferite, pe care le-am petrecut la București. Cred că prima persoană care mi-a vorbit despre el a fost ambasadorul brazilian în România, Jeronimo Moscardo, om de o cultura literară care depășește cu mult media colegilor săi de carieră. Cunoștințele mele de limba română erau și sunt în continuare foarte puține, astfel încât am putut penetra un pic în universul gândirii românești doar datorită ajutorului generos și pacient al unor prieteni precum Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Diana Nedelcu, Anca Cernea și alții, care mi-au tradus și mi-au explicat multe lucruri de o valoare neprețuită. Ceea ce mi-am însușit de la gândirea lui Noica a fost mai ales imensa ei valoare pedagogică, care transpare nu numai în lucrările sale, ci și în impresionantele relatări ale discipolilor care, zi de zi, i-au urmat învățăturile, datorîndu-i formarea lor.

    Dacă este adevărat că „după roadele lor îi veți cunoaște” [N.T.: Evanghelia după Matei 7:16-20], Noica a fost și este o putere pedagogică de o valoare de neprețuit. [N.T.: Datorită entuziasmului și demersurilor lui Olavo de Carvalho, s-a publicat în Brazilia, de către editura Record în 1999, traducerea în portugheza a volumului Șase maladii ale spiritului contemporan, republicat în 2011 într-o ediție de buzunar].

    Traducere din limba portugheză
    FERNANDO KLABIN
    Sursa: Revista Orizont Nr. 8, August 2013

    Print Friendly, PDF & Email
    Cititi si

    1 COMENTARIU

    1. Niciodată, ca astăzi, n-au fost ocultarea și prefacerea reguli obligatorii atâ‰t î”n politică, câ‰t și î”n dezbaterile publice.
      Cat si in viata zilnica, as zice.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here