Luca, inaudibilul Luca…

    0

    luca pituEste greu să scrii despre Luca Pițu la doar câteva zile după moartea sa. În astfel de momente cvasimelancolice te paște volens-nolens rememorarea peltică și dezlânată, precum și encomionul, excesul de admirație și de lirism. Și n-aș vrea să cad în „lăbuță lirică” sau „ejaculațiuni lirice”, cum m-ar ironiza atroce Căjvăneanul. Dar Luca merită această admirație! Iar rememorările pot recupera cât de cât ceva din această personalitate atât de fascinantă și exotică totodată a spiritualității românești. Este greu să scrii și pentru că diamantul Pițu sclipește singuratic (iată, acum din lumina eternității!) dintr-o multitudine de fațete, care de multe ori dau impresia că avem de-a face cu mai mulți Luca Pițu. Iar peste aceste fețe Magistrul din Cajvana a știut să pună întotdeauna cu discreție legământul tăcerii de anahoret, ca să nu mai vorbim de aparențele carnavalești, de umorul său de sepie, care aruncă înşelător norul ei de cerneală.

    Cred că într-o hermeneutică pițuliană trebuie pornit de la libertatea cugetării lui dezinhibate cu totul. Luca Pițu este pilda cea mai grăitoare a libertății totale a ideilor. Idei-furor, idei luptătoare! Cu ce și cu cine nu s-a luptat „anarho-eseistul”? În vremuri comuniste uniformizatoare s-a încontrat unei lumi anchilozate în fanariotism și prostie, a sfidat împreună cu o mână de emuli o putere intrată în scleroză, a denunțat cu avânt donquijotesc și fără păsare colaboraționismul generalizat, cu un radicalism ironic s-a luptat cu morile de vânt ale turnătoriei, ale compromisurilor de toate felurile.

    De unde această intransigență morală, izbucnind nu rareori iacobin, uneori nedrept în verdict, la țărănușul venit din Cajvana lui bucovineană și ajuns universitar iașiot tobă de carte, dar unul ieșit din tipare, deloc pedant-crohmolit? De unde acest „monstrum eruditionis”, cum i-a zis Ovidiu Nimigean? Doamna Magda Ursache relatează episodul cu Bătrânul ei (regretatul etnolog Petru Ursache), care, întâlnindu-l pe Luca în preajma Bibliotecii Eminescu, îl întreabă: „Ce mai faci, Luca?” „Am mai cosit o bucată”. Și a înșiruit cărțile abia citite. Tocmai de aici, de la această origine țărănească, de la acest cosaș tenace vin toate! Fiindcă în Luca Pițu, spune D-na Ursache, coexistau doi: un țăran și un aristos. Simți în el (nu pot să vorbesc în cazul său la trecut) conduita dreaptă, de țăran rămas cu picioarele pe pământ. Intransigența, încăpățânarea și rigoarea, tenacitatea – toate de acolo vin. A cosit cărți după cărți, a pus la pământ pale de cărți și, totodată, cu disciplina etică cajvaniană, a doborât scaieții și mătrăgunile universecuriste dăunătoare.

    Libertatea ideilor l-a condus, cred, nu numai spre refuzul înregimentării politice, ci și spre o lejeritate a combinării și comparării lor, o lejeritate ludică, pe care nu poți decât să o admiri fascinat în toate cărțile sale. Eu așa îl văd – un sihastru al ideilor, aflat nu în afund de codri, ci printre noi. Trebuie doar să-i sesizăm prezența din mijlocul prostiei și imposturii gureșe. Cu glasul său „gâjâit, de ascet” (Cristina Hermeziu), cu erudiția lui zăpăcitoare, „neomenească” (Dan Alexe), Luca ar fi putut aduna mulțimile. Dacă ar fi acceptat să apară la televiziuni, faima i s-ar fi dus pe Dâmbovița și până în Cajvana natală. În era impostorilor, marca înregistrată Pițu s-ar fi putut impune, prin prospețimea ideilor, prin limbajul luxuriant, prin demascările virulente ori excesele sexualizante, marelui public. Dar nu! Nu-l cunosc decât puțini. Refuzul clasicizării scrisului său, onestitatea lui nerentabilă comercial și sinucigașă social, cum spune unul din bunii săi prieteni, Bedros Horasangian, poate că țin de mult clamata, mult dorita și aburoasa „Românie profundă”, menită să ne revigoreze. Iar Luca ne revigorează. Înaintevăzător (și deci oarecum pesimist), „incapac” și „luptaci” în același timp (două invenții lexicale ale sale) Luca rămâne cu „priviri dezabuzate catre viitorul cafeniu al omenirii globalizate, ale carei salve manelii le ascultă cu urechea sa dextră, singura aptă să capteze tot inaudibilul epocal… și încă ceva pe deasupra.”

    … Și a tot cosit, a tot cosit cărți, a tăiat scaieți și mătrăgună, postată după postată, până ce, vai, a venit Moartea cu coasa. Prea devreme! Dar omul cu nume de apostol, un credincios profund pentru cine nu știe, se poate duce molcom, ca orice țăran la locul lui, la dreapta Tatălui. Și-a făcut datoria printre semenii săi, iar semințele aruncate de el germinează.

    Print Friendly, PDF & Email

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here