Maduro pregătește Miliția Bolivariană pentru război împotriva Americii, Braziliei și Columbiei

    9

    Pe 17 decembrie, la puțin timp după plecarea din Venezuela a bombardierelor rusești capabile să poarte încărcături nucleare, președintele Maduro a ținut un discurs amenințător la adresa Americii, Braziliei și Columbiei, în față unor unități din Miliția Națională Bolivariană, corp auxiliar al armatei compus din voluntari, format în 2008 de Hugo Chavez. Prilejul a fost dat de ceremoniile pentru comemorarea lui Simon Bolivar, la 188 de ani de la moartea acestuia. Maduro a spus în discurs că, la ordinul lui, corpul de voluntari, ajuns să numere aproximativ 400.000 de membri în luna aprilie a acestui an, ar număra acum 1.600.000. Fără îndoială că numărul acesta este o exagerare ridicolă, dar nu e exagerat e faptul că, așa cum a declarat de asemeni președintele comunist, toți voluntarii miliției bolivariane vor putea fi înarmați și gata de luptă împotriva celor care vor ataca Venezuela. „Vom înarma Miliția Bolivariană până în dinți. O forță invadatoare imperialistă poate intră în parte din țară noastră, dar imperialiștii trebuie să știe că nu vor pleca de aici in viață… Ne vom apară țară de imperialiști, oligarhi și trădători, fie ei din Bogota ori Brasilia” a mai spus Maduro in acel discurs.
    https://www.pscp.tv/w/1kvJpElqDOOxE

    Imediat după ce bombardierele nucleare rusești au ajuns în țara latinoamericană, a devenit clar că America nu va putea lasă să fie repetată criza din 1962, din Cuba, și că va acționa rapid cu mijloace eficiente să elimine noua amenințare. La presiunea americanilor rușii nu au rezistat și și-au retras rapid bombardierele, dar chiar și în condițiile astea s-a înțeles clar că stăpânirea comunistă din Venezuela poate face orice, inclusiv nuclearizarea țării și astfel a Americii Latine, pentru a-și păstra puterea și a amenința țările din regiune. Acum Maduro încearcă să își întărească rapid forțele militare după ce America și țările din jur ale Venezuelei au înțeles că nu prea au de ales și trebuie obligatoriu să gășeasca soluții, dintre care cea militară nu e exclusă, pentru a elimina amenințarea agresivului regim comunist. Armele armatei Venezuelei pot veni din Rusia, dar numărul militarilor buni de luptă ai acestei țări e mic comparativ cu cel al forțelor armate ale Braziliei și Columbiei, iar granița care trebuie apărată măsoară o distanță imensă, întinsă pe tot estul și sudul țării conduse de comuniști. În consecință Maduro încearcă să suplinească numărul militarilor lipsă crescând rapid numărul voluntarilor din Miliția Bolivariana, dar și să mai servească discursuri de îmbărbătare unei armate și populații demoralizate, cărora le lipsesc multe din cele de baza, necesare unui trăi măcar modest, lucru care ar putea și ar trebui să îi facă pe mulți să se întoarcă împotriva regimului comunist dacă ar vedea armatele americană, braziliană și columbiană în țara lor.

    ACP

    Print Friendly, PDF & Email

    9 COMENTARII

    1. Poporul Venezuelei trăiește o tragedie la care este coautor !!! Cam ca peste tot unde s-a exportat/importat sistemul mafiei-de-stat denumit comunism…

      Tragedia lumii „mai civilizate” este că are dificultăți tot mai mari în a înțelege spectacolul politic și uman care i se oferă (deja de ani de zile în cazul venezuelean) – tocmai pentru a se reorienta ideologic și cultural !! Dacă nu o va face, va repeta atâtea eșecuri geo-politice, despre care cărțile serioase de istorie scriu de sute de ani….

    2. Dorin, nu e așa. Poporul Venezuelei nu este coautorul nenorocirii pe care o suferă. E profund nedrept să-i învinuim pe cetățenii Venezuelei pentru „succesele în alegeri” ale lui Maduro – nu există alegeri în Venezuela, totul e o fraudă, reale sunt numai tancurile de pe stradă, chezășia acelor „succese”.
      Din păcate, în lume nu circulă informațiile despre eroismul rezistenței acestor oameni, despre protestele lor masive, întâmpinate de aparatul represiv comunist cu gloanțe, despre nenumărații opozanți politici ai regimului, care au fost asasinați până acum, sau care sunt chinuiți prin pușcării chiar în clipa când vorbim. Luptele și jertfele lor ar trebui cunoscute și respectate de tot mapamondul, trebuie să-i admirăm și să ne rugăm pentru ei cu lacrimi în ochi.
      Informații există pe net, dar trebuie să știi unde să le cauți.

      Mă gândesc mereu că în Venezuela acum se repetă anii 50 de la noi. Mă gândesc la tatăl meu, care se afla în acei ani în pușcărie.

    3. Anca –
      Or fi informații multe pe net, nu prea am timp pentru căutare…

      Mă refeream, exact după cum spui la final despre anii *50 , că, pentru a avea succes (temporar), sistemul introdus în Venezuela cu banii furați din industria petrolieră se sprijină pe o consistentă parte a populației – oportuniști, lichele, cozi de topor !!!

      Și am tot timpul în minte ce spunea Elisabeta Rizea despre majoritatea consătenilor ei, despre cum o tratau, mai ales după întoarcerea din închisori….

    4. Dorin,

      Nu e ok să judecăm așa.
      Sfinții, martirii și eroii, pe de o parte, precum și lichelele, trădătorii, oportuniștii, de cealaltă, sunt, în toate societățile, cf. curbei lui Gauss.
      Nu sunt sigură că experiența Elisabetei Rizea cu consătenii ei se poate extrapola la nivelul unei nații, cu atât mai puțin la nivelul tuturor națiilor năpădite de comunism.

      Cf. Raportului Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, s-a evaluat numărul celor arestați, deportați, asasinați, răpiți, închiși cu sau fără condamnare, la 2 milioane. Adică 1/8 din populația României, care, la acea vreme era de 16 milioane.
      Morții ar fi peste 200 000. Asta e numai ce s-a putiut documenta. Cred că putem presupune, fără a greși prea mult, că victimele au fost mult mai numeroase.
      Aceste cifre atestă faptul că societatea românească s-a opus masiv comunismului.

      Nu stăm rău deloc, nici în comparație cu alte nații.

      Faptul că această parte eroică și măreață, în tragedia ei, este trecută sub covor de istoriografia de tip Lucian Boia, „pedagogia rușinii”, cum îi spun polonezii, nu justifică ignorarea ei de către noi, cei care știm să prețuim aceste lucruri, și considerăm că România este reprezentată de Maniu și Mihalache, nu de Vișinescu.

      Motivul pentru care elitele morale românești exterminate în anii 50 nu s-au regenerat, ca în Polonia, constituie altă discuție (în Polonia, această regenerare a fost posibilă datorită Bisericii Catolice).

      Rezistența anticomunistă dimn Cuba și Venezuela este impresionantă dppdv al curajului și al spiritului de sacrificiu, dar chiar și numeric. Nu e cu nimic mai prejos decât cea din România anilor 50. Aproape că aș compara-o cu cea din Polonia – ceea ce diferă este faptul că în Cuba, ierarhia catolică e colaboraționistă, și nu reprezintă un refugiu pentru opoziție, iar cea din Venezuela, deși colaboraționistă chiar nu este, nu are însă anvergura culturala a Bisericii Poloneze – de aici și dificultatea de a se articula, la nivel intelectual și programatic, o opoziție politică adecvată. Dar asta nu e vina poporului…

      Din păcate, nu pot să nu zic asta, dacă nu ai timp să cauți informații despre rezistența societății împotriva comunismului din Venezuela, nu faci bine că te grăbești să-i clasifici pe acei oameni drept co-autori ai ciumei roșii.

      Crede-mă, eu chiar știu ce vorbesc. Urmăresc asta de ani de zile.

    5. Anca, mulțumesc pentru răspuns !
      Cu toate astea, ca să nu mă mai refer la cei latino-americani, nu-mi dă pace involuția din sânul populației noastre: există acea parte de care ziceam (oportuniști, etc) care totuși au dat mereu tonul la electorale și, oroare, există partea aialaltă, care ar fi trebuit să întoarcă soarta țării (prin vot, prin prezență activă…) dar care ne trimite pupici (și euro) din „cruda” străinătate…

      În rest, rămâne, inclusiv pentru frații latino, cum a zis Arsenie Boca !!

    6. Dorin,

      Înțeleg ce spui. Dar uite, tatăl meu a făcut 17 ani de închisoare. Din 1947 până în 1964. A trecut prin tot felul de orori. Și avea știință de orori și mai mari, pățite de alții. Bunicul meu matern a făcut și el 10 ani de închisoare și 5 de Bărăgan. A trecut și el prin tot felul de orori. Ambii au stat câțiva ani și la Vișinescu, la Rm. Sărat – că de aceea l-am pomenit mai sus.
      De când îmi amintesc eu, în casă se vorbea despre aceste lucruri, mai toți membrii și prietenii familiei fiind foști deținuți.
      NICIODATĂ nu i-am auzit pe bătrânii țărăniști spunând ceva rău de poporul român ca atare. Nu identificau niciodată poporul cu partea din el care s-a dedat la compromisuri și trădări.
      Dimpotrivă, ei se identificau cu poporul.

      În ziua de azi, se poartă Lucian Boia (să vedem acum dacă mai ține), Jens Schmitt, 22, contributors, hotnews, g4. E încă la modă un clișeu din care intelectualii nu sunt capabili să iasă, deși de mult timp realitatea îl contrazice – și, de fapt, nu l-a confirmat decât o singură dată, la 20 mai 1990: Ideea că poporul e prost și intelectualii sunt deștepți, dar „n-ai cu cine, dom-ne”.

      Așa cum a calculat Alexa Ionescu, iar noi am citat adesea aceste date pe ILD – dacă iei și analizezi toate rezultatele alegerilor prezidențiale și parlamentare de după 20 mai 1990 (fără acestea), rezultă că electoratul obișnuit al ciumei roșii nu depășește 1/3 din populația cu drept de vot. Marile victorii împotriva ciumei roșii s-au obținut atunci când celelalte 2/3 s-au mobilizat la urne. Ciuma roșie a câștigat atunci când cele 2/3 necomuniste s-au scârbit de lipsa unei alternative reale, și nu s-au dus la vot.

      De aici, noi, ILD, deducem că problema nu e poporul. Problema sunt elitele. Politicienii, mai ales. Dar și telectualii. Care privesc nația de sus și, în loc să o slujească, o judecă, în loc să-i propună o alternativă pe care să o poată accepta (nu să o oblige să aleagă între PSD și marxismul cultural de tip Cioloș) se plâng că poporul nu îi merită.

      Revenind la reprezentativitatea eroilor vs. cea a cozilor de topor pt. nație, ar mai fi de spus următoarele:
      Este absolut normal, așa se obișnuiește în toate civilizațiile, ca memoria diferitelor societăți să păstreze și să expună ca modele acei indivizi și acele atitudini care s-au remarcat prin noblețe, curaj, spirit de jertfă, eroism, altruism, înțelepciune, loialitate.
      Cu toate că, e clar că astfel de comportamente nu catracterizează chiar pe toți membrii acelei societăți.
      Dar deși în orice societate și în orice timp au existat și lichele, nu le găsim comemorate în calendarele de sfinți, nu se scriu despre ele capitole în manualele de școală, nici nu li se fac monumente, nici nu li se dedică statui sau opere literare.

      Așa e și în famile, ne amintim și povestim de lucrurile frumoase, înălțătoare, sau măcar amuzante, nu mai vorbim de certurile sau de păcatele rudelor și ale strămoșilor – deși nu prea se poate să nu fi fost și d-astea în istoria oricărei familii.

      Moda asta de la noi cu criticatul poporului are – chiar dacă majoritatea celor care o practică nu își dau seama de asta – un pedigree marxist cultural.
      Nu-l bănuiesc pe Lucian Boia că a studiat pe bune operele frankfurtienilor și teoria critică, și s-a hotărât să scrie în spiritul acestora. Nu cred că neapărat asta l-a motivat să demaște, să denunțe și să discrediteze tot ceea ce era considerat reper în istoria noastră.
      El pare mai curând un tip orientat în Zeitgeist, care înțelege ce se așteaptă de la un istoric din Europa de Est, dacă e să ia premii de la Herrenvolk.
      Și nu e de mirare de la un tip care nu a sclipit prin vreun act de opoziție eroică pe vremea dinainte (ca să nu mă refer la recentele dezvăluiri, până nu e clar ce și cum), să scrie într-o cheie cinică, în care „toți am fost la fel”, „așa e nația noastră, nevertebrată”, „așa e gena”.
      De aceea nu găsim în operele lui Boia vreo atenție deosebită pentru ceea ce s-a întâmplat în munți, în închisori, pentru acea Românie care nu a făcut compromisuri și nu s-a murdărit.

      Dar noi, aici, pe ILD, n-avem de ce să urmăm această cale. Nu ne trebuie nici sprijinul de la vreun Știftung, nici nu avem compromisuri personale de justificat din trecut.

      Noi putem să ne mândrim fără complexe cu eroii noștri, dintr-o istorie care e cât se poate de adevărată. Și avem tot dreptul să-i considerăm nereprezentativi pe lași, pe șmecheri și pe cozile de topor.

      PS
      Cum a zis Arsenie Boca?

    7. Da, eu știam despre tot ce spui mai sus, și ceea ce spun nici nu vreau să mă pună pe același palier cu boia sau marxiștii culturali. Pentru că eu nu vorbesc despre valori statice, despre componentele normale ale unei populații, ci despre reacția majorității românilor la provocările de după 1990:
      – la nici un vot „partea bună ” n-a reușit să se impună…
      – plecarea cu milioanele departe de țară nu exprimă totuși un grad înalt de patriotism, cu toate argumentele lui C. Apetrei…

      – dat afară din PNȚCD prin fax de către idiotul de ciorbea, urmăresc cu stupoare cum nimeni de la București nu reușește să-l dea la o parte pe imposibilul de pavelescu !
      – așa cum nu e adevărat că tot poporul e privit ca fiind de vină în cestiune, nici toți intelectualii nu sunt atât de mărginiți să nu vadă adevărul ! Cei de la „22”, hotnews, etc. nu sunt reprezentativi pentru oamenii cu pregătire din țara asta, doar că au acces la mass-media mai vizibilă și poate au o misiune de sabotaj, că așa se explică cel mai logic toate derapajele societății, cam în toate domeniile și cam pe stilul rusesc…

      A. Boca spunea că dacă poporul român va continua cu avorturile și îndepărtarea de Dumnezeu va cam dispărea de pe scena europeană… Și de-asta sunt disperat când văd că partea cea mai activă a acestui popor a plecat deja în alte țări, cu copii cu tot, și o statistică recentă zice că plecarea continuă cu 9 PERSOANE PE FIECARE ORĂ CE TRECE…
      Eu spun sus și tare că nu e vina integrală a conducătorilor inepți !!

    8. Dorin, ai dreptate cu citatul din Arsenie Boca.

      Nu înțeleg însă la ce te referi când zici „la nici un vot „partea bună ” n-a reușit să se impună…”

      În sens strict, nu a existat o „parte bună”, fiindcă nimic din realitatea pământească nu e perfect.
      Au fost, totuși, situații în care una dintre părți, fără să fie sfântă și desăvârșită întru neprihănire, era, vizibil, mult, muult mai bună decât cealaltă variantă. Așa s-a întâmplat în 1996, 2004, 2009. Chiar și în 2014. Nu era totuna PNȚ sau Iliescu, nu era totuna Năstase sau Băsescu, nu era totuna Iohannis sau Ponta.

      Pe scurt, românii se mobilizează la vot, dacă au ce vota. Adică, dacă văd măcar o diferență între variantele prezentate.

      Alcătuirea variantei „de partea bună”, scrierea programului și desemnarea unor candidați credibili, adecvați promisiunii, nu ține de omul de rând. E sarcina „clasei vorbitoare”. Dacă o să tot dăm vina pe popor, nu vom ieși niciodată din acest cerc vicios.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here