Mihai Neamtu: PNL, Crin Antonescu si deriva liberala

    0

    Analiza preluata de pe blogul lui Mihai Neamtu

    Înjumatatirea numarului de agentii guvernamentale — veritabile capuse bugetivore — si-a gasit un adversar neasteptat: PNL. Partidul care-si clameaza vocatia reformista a depus o neasteptata sesizare la Curtea Constitutionala împotriva Legii de restructurare a agentiilor din subordinea Guvernului. Sa ne gândim putin la gloria traditiei liberale românesti: unde-i veti putea recunoaste, astazi, chipul si nobletea? Din 1990 încoace, un partid istoric dezamageste sistematic asteptarile noii generatii. Vector al modernizarii în perioada interbelica, PNL a ajuns astazi scutul stagnarii. De ce oare?

    Ideile liberalismului clasic sunt bine-cunoscute, frecvent combatute, dar pretutindeni respectate: dreptul sacru la proprietate, reducerea taxelor, limitarea actiunii Statului, încurajarea pietei libere, investitia în creativitate (la antipozii exceselor protectionist-sindicaliste), respectul dat persoanei si initiativei individuale, refuzul abstractiilor colectiviste, s.a.m.d. Când aderam la aceste valori devenim aproape spontan adepti ai meritocratiei în plan social, al libertatii sub aspect economic si al transparentei în exercitiul guvernarii. Anticomunismul si rezerva pronuntata fata de politicile stângii nu pot fi decât ingrediente naturale ale unui liberal autentic.

    Facând aceste constatari, se cuvine asadar sa ne întrebam cum oare PNL defileaza linistit, de atâtia ani, alaturi de partidul dominat înca de geniul machiavelic al unui Ion Iliescu? Cum se explica vecinatatea senina între un Crin Antonescu si „conservatorul Felix”? Dar carierismul obraznic al unui Bogdan Olteanu, egalat poate doar de „micul Titulescu”?

    Esecuri post-1989

    Pentru a raspunde acestor întrebari, vom face un apel selectiv la memorie. Nu e cazul sa vorbim aici despre meritele prezentei liberale din Parlamentul post-decembrist. Într-un climat sufocant, printre coledzi inepti sau agramati, numerosi liberali au stiut sa faca o figura respectabila. Cei grupati formal sau informal în jurul profesorului Valeriu Stoica, bunaoara, au excelat în colaborarea cu mediile academice si culturale, stimulând reflectia filozofica a unor tineri universitari prin initiative de tipul „Institutul de Studii Liberale”, cautând apoi sa ancoreze centru-dreapta româneasca într-o miscare de idei cu reverberatii internationale. Proiecte legislative salutare (între care faimosul „2% pentru cultura”) au dus patriei un aer proaspat. Înca din anii 90, însa, gândirea inovatoare si principiala au fost contracarate de aparitia unui sub-curent al liberalismului tulbure, gata oricând sa coboare stacheta standardelor morale si sa compromita idealul puritatii doctrinare.

    În anii însângerati de mineriade, multi au sperat ca liberalii sa devina vârful de lance al luptei anticomuniste, razbunînd astfel suferinta marilor barbati de stat morti în temnitele comuniste (e.g., Constantin I. C. Bratianu, mort la Sighet în 1950). Or, spre deosebire de taranistii atipicului Ion Ratiu, liberalii condusi de Radu Câmpeanu afisau reflexe suprinzatoare de acomodare cu directia lui Ion Iliescu. Sub regimul Constantinescu, ideea unei „Comisii prezidentiale pentru Condamnarea Dictaturii” fie n-a aparut, fie n-a prizat unde trebuia. Cronicarii epocii îsi amintesc totodata onctuozitatea lui Dinu Patriciu, care pleda în fata asceticului Corneliu Coposu pentru iesirea din opozitie si colaborarea cu FDSN (ulterior, PDSR).

    La rubrica „esecuri”, istoricii tranzitiei vor include pesemne si numarul mare al fostilor informatori sau ofiteri ai Securitatii din PNL: Mircea Ionescu-Quintus, Dan Amedeo Lazarescu, academicianul Balaceanu-Stolnici, Daniel Daianu, Alexandru Paleologu, Stefan-Augustin Doinas, Mona Musca, s.a. (Suspiciuni au planat si asupra lui Radu Câmpeanu). Gradele de culpabilitate difera enorm între aceste persoane, dar evidenta impuritatii ramâne, uneori chiar tragic, incontestabila.

    Nu vom comenta aici nici „profunzimea” altor manifestari din epoca: alegerea lamentabilului Crin Halaicu ca primar al Capitalei; avântul luat de mediocrul Viorel Catarama; acuzatia de plagiat adresata lui Horia Rusu si Dinu Patriciu dupa aparitia cartii „Liberalismul românesc”, s.a.m.d. Toate aceste întâmplari sau revelatii succesive, dar si apropierea unor membri marcanti PNL de mediile corupte din PDSR/PSD, au contabilizat prima deceptie majora a liberalismului românesc post-1989.

    Eclipsa Tariceanu

    Alegerea lui Traian Basescu ca presedinte al României a dat sansa liberalilor ca, în decembrie 2004, sa-si propulseze cel dintâi premier pe o scena europeana. Era momentul în care PNL putea sa-si dea masura, scotînd la iveala un noian de talente. Ce a urmat stie toata lumea. În tandem cu echipa PD, a fost introdusa taxa unica de 16%. Investitiile straine si-au urmat firesc cursul, procentul PIB crescând spectaculos. Recoltarile la buget s-au îmbunatatit si, deci, calitatea vietii românului de rând s-a ameliorat simtitor. „Miracolul” acesta n-a durat însa decât doi ani si jumatate, pâna la furtuna globala a crizei financiare. Astazi, suntem aproape de contemplarea dezastrului. De ce?

    Pentru ca subcurentul liberalismului tulbure din PNL si-a spus cuvântul. În patru ani de mandat, Popescu-Tariceanu a înmultit copios numarul agentiilor guvernamentale râvnite de-o numeroasa clientela. Ceasurile Rolex, calatoriile în strainatate, masina cu sofer la scara – iata câteva privilegii poftite de partizanii acestei guvernari cheltuitoare. Gonflarea aparatului birocratic, salariile scandaloase la stat, inechitatea sistemului de pensii si, mai ales, achizitiile publice arbitrare au adâncit drenajul din visteria tarii. Au fost, asadar, „revizitate” mai toate caracteristicele erei „Bombo-Congo”.

    Între comenzile de laptop pentru scolile rurale si afacerea Sterling la Marea Neagra, proiectele de interes national au fost îngropate. Sutele de kilometri de autostrada promise de ministrul Orban ramân si astazi o promisiune. În locul prudentei calme, am vazut frenezia risipei. Calculul pe termen lung a cedat extazului consumist si orbirii populiste. Deficitul bugetar s-a accentuat iar recompensele electorale s-au întetit, spre satisfactia socialistilor. Aceste manevre („de milioane”) au consolidat gruparea Tariceanu-Patriciu, numerosi liberali „recalcitranti” fiind exclusi din partid pentru „delict de opinie”. În toamna lui 2006, PNL a suferit apoi o vizibila hemoragie prin plecarea gruparii Stolojan-Stoica si nasterea subsecventa a „Platformei liberale” (integrata ulterior în PD).

    În sfârsit, tradarea valorilor dreptei s-a desavârsit spre finele mandatului Tariceanu, când diverse nulitati sub raport profesional au inundat ministere-cheie. În primavara lui 2005, liderul PNL de atunci practicase deja traficul de influenta în justitie, de dragul unui prieten. Pentru ca sa-i iasa, pesemne, alte combinatii au fost îndepartati treptat oameni ca Μοnica Macovei, Ionut Popescu, Teodor Baconschi sau Mihai-Razvan Ungureanu. În fond, se pregateau pe tusa „somitati” de anvergura unui Cristian Adomnitei (chemat la Educatie) sau Tudor Chiuariu (responsabil pentru Justitie)… De la flagrantul grosier obtinut în cazul „Remes-Caltabos” pâna la „subtirile” vizite la parchet ale lui Szolt Nagy si Codrut Seres (acuzati de spionaj), guvernul Tariceanu a tras dupa sine tinicheaua incompetentei.

    În rezumat, guvernarea liberala 2004-2008 a initiat dispretul pentru convergentele doctrinare si a canonizat politica circumstantiala, îndreptata obsesiv împotriva unui singur om: Traian Basescu (demis în aprilie 2007 si cu votul PNL).

    „Primadonna” Antonescu

    Previzibilul esec din alegerile anului 2008 a coincis cu iesirea la rampa a domnului Crin Antonescu — istoricul ascuns în Niculitei-Tulcea, dar remarcat la Bucuresti prin absenteism parlamentar si verbiaj mediatic. În locul unei evaluari critice a performantei din perioada 2004-2008, noul lider PNL a escaladat isteria anti-Basescu. Navigând printre sofisme eclatante si ironii badaranesti, presedintele Antonescu n-a propus macar o singura solutie concreta la planul anti-criza. Vorbeste mereu, priveste afectat si ne adoarme cu fraze lungi, solemne. Cunostintele sale de economie sunt la pas cu interesul scazut acordat României profunde. Dintr-un vast raport sociologic privind riscurile demografice ale tarii, dl. Antonescu a retinut doar tema „sex si droguri”. Rezervorul de comparatii al sefului PNL include, parmi d’autres, analogia Mussolini-Basescu si descrierea profesorului Emil Boc ca „mecanic de locomotiva” în stare de ebrietate. Aceasta este performanta cognitiva si ebulitiunea literara în care nu putini carturari au recunoscut fibra unui adevarat intelectual – la care altii au adaugat carisma unui veritabil Obama de Balcani.

    Rezumând asadar involutia liberalismului autohton, descoperim acest dublu pret al tradarii doctrinei:

    (1) respingerea proiectului de reformare a statului prin descentralizarea administrativa, unicameralism, stimulul pietei private, vot uninominal, diminuarea risipei banului public, primenirea educatiei, cultura memoriei, etc. PNL n-a facut nicio „contra-oferta” la diagnoza Comisiilor prezidentiale în chestiunea Constitutiei, a lustratiei, a starii de sanatate, a demografiei sau a patrimoniului cultural. Vidul ideatic a fost compensat numai de intensitatea atacurilor ad personam.

    (2) acceptarea unei relatii utilitarist-promiscue cu socialistii. Daca în 2004, Traian Basescu vedea în apropierea de PC „solutia imorala,” justificata numai de imperativul unor reforme restante, Crin Antonescu vine cinci ani mai târziu si bate palma atât cu Dan Voiculescu, cât si cu Viorel Hrebenciuc. Daca Popescu-Tariceanu mima o vaga distanta fata de coalitia PSD-PC, dl. Antonescu n-o mai ascunde de nimeni, preferând negocierile deschise cu socialistii în locul unui dialog minimal cu reprezentantii celuilalt partid de centru-dreapta (PDL).

    Concluzii

    Pentru orice ins de convingere autentic liberala, metamorfoza PNL e naucitoare. A fost perfect normala distantarea de stilistica actualului sef de stat. Lansarea unui candidat propriu la prezidentiale se impunea aproape obligatoriu. Neguvernarea alaturi de PDL putea fi o optiune legitima, chiar daca stranie. Sugestiei „Klaus Johannis” nu i-a lipsit ingeniozitatea (desi altii au mirosit viclenia).

    În schimb, apriorismul basescofob, militant si totalitar, vireaza astazi într-un extremism anti-liberal. Cum altfel sa califici respingerea de plano, într-un moment decisiv pentru România, a dialogului cu un finantist de reputatie internationala (premierul desemnat Lucian Croitoru)? În ce termeni sa explici anularea dreptului la libertatea de constiinta care revine fiecarui parlamentar în parte, dar obligat în ultimele luni sa se supuna unei comenzi centraliste si santajelor ordinare? Dar absenta unei alternative reale pentru intervalul 2010-2014?

    Nu ne forteaza oare toate aceste regresii la citirea simbolismului crinului drept floare tombala? Si nu e oare trist ca, în istoria liberalismului românesc, albeata ultimului „lilium candidum” rimeaza, totusi, cu „mortua est”?

    Mihail NEAMTU

    Print Friendly, PDF & Email

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here