Mihail Neamţu: Criza patriotismului

    0

    Mai întâi, pericolul exaltării. Declamînd o retorică infantilă, pigmentată cu stridențe sentimentale, există astăzi politicieni, formatori de opinie și jurnaliști TV dornici să ne întrețină complexul de superioritate. O iluzie. Se vorbește despre România „ca leagăn al civilizațiilor”. „Spațiul carpato-danubiano-pontic” e descris drept marea răscruce unde toate darurile lumii s-au revărsat, pentru a fi apoi râvnite de neamurile vecine. Într-o formă sau alta, descoperim atavismele mai vechiului „excepționalism românesc”, caracterizat prin referinţa obsesivă la origini şi trimiterea la o ipotetică vârstă de aur. Suntem nu doar unici, ci și inegalabili; avem un farmec fatal, nu doar un chip simpatic. Din acest motiv, Caragiale ne-a acordat întreaga sa atenţie sarcastică.

    Sub raport istoric, această derivă narcisistă a avut în secolul XX cel puţin două manifestări: mai întâi, epoca naţionalismelor interbelice. În diferitele sale variante (hard – cu toate excesele discursului eugenic, ori soft – cu ataşamentul faţă de neam), naţionalismul interbelic a relansat tema neo-romantică a legăturii strânse cu glia, venerînd săculețul cu pământ și visul către o Românie Mare, strălucind „ca soarele sfânt de pe cer”. Când un tânăr cu inteligența și scepticismul metafizic etalate de Emil Cioran își dorea pentru ţara lui natală „destinul cultural al Franţei şi populaţia Chinei,” o întreagă generaţie se pronunţa de fapt în favoarea organicismului etnicist.

    Patria nu însemna o comunitate de valori şi naţiunea nu era rezultatul unui joc asociativ de interese comune. Într-o ţară cu grad redus de alfabetizare, patriotismul constituţional se excludea de la sine. Legătura de sânge avea prioritate, încurajând definirea sinelui individual sau colectiv prin termeni exclusivişti: eul era, în sens profund, opusul atributelor celuilalt. Alteritatea nu se definea dialectic, asumînd deci premisa de consubstanţialitate a naturii umane, ci opozitiv, distribuind accente polemice pe relaţia orizontală eu-tu (noi-voi). Patria nu exista în virtutea unui viitor comun, ancorat într-un orizont participativ, ci se revendica printr-un acces la o anume genealogie.

    Ca atare, naţionalismele interbelice au putut emana seducţia bolnavă a rasismului biologizant („superioritatea rasei ariene”), magnetismul prejudecăţii antisemite („protocoalele înţelepţilor Sionului”), forţa stereotipiilor tribale (tensiunile între maghiari şi români, dar și suspiciunea între moldoveni și ardeleni) ori seducţia războiului cultural (stilul nomad al unor ţigani versus viaţa comunităţilor urbane). Toate aceste subcurente ale xenofobiei au putut fi înghiţite, treptat, de aspiratorul colectivismului fascist. Chiar şi atunci când au evitat capcana determinismului istoric, au existat ideologi ai românismului dornici să-şi prezinte ţara natală drept ax ombilical al geografiei simbolice europene. E imposibil de salvat ceva din posteritatea acestui moment de febră generalizată.

    A doua ispită a exaltării ne vine din perioada naţional-comunismului târziu. Nicolae Ceaușescu a dorit să câștige un capital crescând de simpatie prin flatarea rudimentară a sentimentului de mândrie națională. Paranoia cuplului dictatorial le-a cerut românilor să-şi croiască un destin de proporţii planetare: de aici, construcția megalitică din centrul Bucureştiului; partitura falsă a politicii externe; manifestări onctuoase precum „Cântarea României” sau evenimente-supapă de tip „Cenaclul Flacăra”; cultivarea unui „tezaur folcloric” îndoielnic, obligat să promoveze iubirea dintre popor şi al său brav Conducător; politicile abuzive de natalism, ş.a.m.d.

    Cum pot fi evitate aceste capcane ale trecutului? Cum să rezişti tentaţiei megalomaniei, fără a cădea în extrema opusă a dezgustului, în paradoxul urii de sine, în voluptatea stranie a masochismului, în mrejele scepticismului sau ispita fatalismului? În ce fel se înfăţişează un discurs patriotic, la capătul unei lungi tranziţii dinspre comunism către democraţie? Cum ne-au afectat cele două extenuante decenii de tranziție care, cel puţin pentru unii, au cântărit cât două veacuri de singurătate?

    La polul opus fuduliei, nu e greu să observi smogul depresiei colective care apasă peste sufletul acestei naţiuni. Ne tratăm prin şarje de pesimism cronic, umor negru şi auto-flagelare. Trăim momente de luciditate abia sfâşiate de cîteva unduiri ale speranţei. Cum să renaști tema patriotismului, vor spune unii, când vedem care este starea de spirit a naţiunii? A ajuns să fie chic să-ţi înjuri neamul. Gazetele găsesc că e de bon ton să constaţi zilnic declinul. La această maladie trebuie răspuns printr-o relansare a patriotismului luminat, lipsit de excese gongorice şi ponderat de optimismului celui care-şi vede viaţa ghidată de lucrarea Proniei.

    Cei care ridiculizează tema naţională se vor putea întemeia, eventual, pe statistică. Cifrele de astăzi ne spun că viitorul acestei naţiuni trece deja printr-o curbă demografică. În 2050, vom fi mai puţini (16 milioane de cetăţeni, dintre care doar 12 de etnie română) şi mai îmbătrâniţi (cu peste 40% de oameni peste 65 de ani). Piramida vârstelor se inversează. Dificultatea demografică reflectă o criză economică, dar ea ne interoghează în termenii lui Maiorescu: „rezistă oare celula românească”? Răspunsul ar putea fi relansarea unor politici care să recunoască rolul familiei monogame, lărgirea bazei de angajare a populației în munca activă, cultura pro-vita a comunităților religioase, demnitatea vieţii umane de la concepţie până la naştere.

    În sfârşit, o ultimă obiecție împotriva discursului patriotic ar putea veni din sentimentul descurajator al celor care analizează declinul civilizaţiei euro-atlantice în faţa ascensiunii Chinei şi a altor puteri asiatice. Pe plan european, constatăm o recrudescență a xenofobiei în țări precum Italia („Liga Nordului”) sau Ungaria („Jobbik”); recent, în Germania, eșecul integrării multiculturale a unei mari părți din populaţia asiatică și africană a relansat discuţia despre patriotism. Totul revine la problema politică şi chestiunea constituţională: ce înţelegere acordăm cetăţeniei la început de secol XX? Cum vor supravieţui vechile state-naţiune în contextul pierderii omogenităţii etnice şi a dispariţiei bazei de minim consens cultural (pus în discuţie de Islamul radical)? În plus, vor spune individualiştii de persuasiune libertariană, globalizarea economiei libere și intrarea a peste două miliarde de oameni în piața forței de muncă (India, China, Brazilia, etc) spulberă orice barieră protecționistă. Este naţiunea doar o ficţiune pioasă care, în secolul XXI, va trebui să dispară? Capitalele statelor europene simt tot mai acut faptul că politicile dictate de la Bruxelles contează din ce în ce mai mult, îngropînd astfel iniţiativele locale. Politicienii de la Bruxelles, pe de altă parte, simt că turbulenţele financiare din Wall Street şi Hong Kong le influenţează mai mult viaţa decât decizia comisarilor europeni. Pe lângă explozia migrației în masă şi dincolo de marea competiție globală (care descurajează autohtonismul și parohialismul economic), avem o criză structurală a subsidiarităţii. Înaintea comunităţilor naţionale, comunităţile locale se află sub semnul întrebării.

    Iată doar câteva dileme care pun în discuţie conştiinţa apartenenţei noastre la ceva mai larg (şi poate mai adânc) decât noi înşine: patria. Cum poate fi gândită construcția politică şi economică a patriotismului; în ce fel putem articula tema culturii naţionale (atâta timp cât avem institute precum Goethe, Cervantes, ICR, etc). În ce fel concret putem sabota delirul adolescentin, dar și pesimismul cronic? Care valori trebuie contrapuse nihilismului – această religie a neputinţei, acest cult al sfârşelii, această indispoziție sufletească? Cum poate fi gândit, dintr-o perspectivă creştin-democrată, renaşterea proiectului naţional?

    Beţia cu simboluri, cuvinte şi sloganuri sterpe din anii naţional-comunismului dinastic al regimului Ceauşescu („o combinaţie de Caragiale şi Stalin”, cum profeţea Bellu Zilber) a provocat un legitim recul.

    Grandomania filetistă a fost abil manipulată înainte şi după 1989: mai întâi, prin teoria despre „patriotismul Securităţi” iar mai apoi prin gesticulaţia penibilă sau precară a organizaţiilor de tip „Vatra Românească”. Între Burebista şi „voievodul” din Scorniceşti, contemplarea gloriei străbune a indus sentimentul de falsitate, dezgust şi oboseală. După ani de coercitivă denaţionalizare, sub efectul invaziei sovietice, moneda patriotismului s-a devalorizat. Politicile unui Stat hiper-centralizat erau, în fapt, anti-naţionale: comunismul a distrus crema şcolii, elita profesională, ierarhiile axiologice. Ce-a mai rămas de celebrat a fost puţin mai mult decât „patriotismul sarmalei” (H.-R. Patapievici).

    Recent, laureata Nobel Herta Mueller ne-a reamintit cum, în anii 1980, „copiii erau obligaţi să cînte imnul naţional, iar imnul era tot mai lung. Cu cît era ţara mai prăpădită, se mai adăuga cîte o strofă.” Degradarea socială, deşi îndeobşte tragică, producea și comicul de situaţie.

    Dacă naţional-comunismul a propus apoteoza unei fictive „Istorii Naţionale”, post-modernismul ne-a aruncat în mrejele unui fals sentiment de eliberare. Milioane de tineri trăiesc astăzi iluzia cetăţeniei globale, aparţinînd mai curând unor reţele de socializare online, mai degrabă decât unei comunităţi locale bine-definite. Studenţi incapabili să numească numele celor patru regi ai României sunt, totuşi, experţi în tehnici digitale şi emigrări în Second Life.

    Naţional-comunismul a mitologizat trecutul pentru a ascunde mizeria vieţii cotidiene; postmodernitatea cultivă amnezia pentru a da sentimentul reuşitei, al progresului, al emancipării. Nimic cu adevărat universal în lupta tribală dintre vedetele cosmopolite. Lepădarea de „balastul” memoriei este doar un ecou cognitiv al hedonismului practicat la scară largă. Nici partidele politice nu mai ţin la evocarea unei galerii de precursori. Tot mai mulţi concetăţeni uită că realităţi importante din viața lor privată au devenit posibile doar în virtutea unui eveniment politic major (e.g., căderea Zidului Berlinului). Nesocotirea acestor fapte încurajează un comportament bipolar. Ieri, ne socoteam buricul pământului. Astăzi, ne ignorăm eroii autentici, ruşinîndu-ne în fața tuturor de ţară moștenită. Pentru că prezentul ne dezamăgeşte, găsim un motiv în plus să ignorăm trecutul. Cum putem scăpa atât de grandomania colectivă, cât şi de sentimentul cumplit al inutilităţii – senzația de jenă care îi face pe mulţi să spună: „România? O ţară frumoasă, păcat că este locuită…”

    Și totuși: nimeni cu mintea întreagă nu va accepta că România poate fi ridiculizată în enunţul simplist al unor artişti ca Borat & co. Ironiile găunoase şi stereotipurile rasiste nu conduc la trezirea conştiinţei. Există semne că pentru mulți contează recuperarea memoriei istorice; sunt inițiative care spun că spiritul public nu e captat de presa stridențelor vulgare[1]. România nu se reduce la parcul auto al unui primar-playboy, după cum America profundă e mult mai mult decât bârfa narcomanilor din Las Vegas. Memoria Bucureştiului nu va dăinui prin manele, după cum Academia Română nu va mai fi girată de foşti securişti sau actuali speculanţi de terenuri. Descoperind toate aceste lucruri, vom refuza să trecem atât de repede de la extaz la insultă.
    [1] Hegel avea pesemne alt tip de jurnalism în minte atunci când a spus că rugăciunea omului modern este lectura ziarului de dimineaţă („Das Zeitungslesen des Morgens ist eine Art von realistischem Morgensegen“ — frază care apare în G.W.F. Hegel, „Aphorismen aus der Jenenser Zeit,” no. 31, Dokumente zu Hegels Entwiklung, Frommann, Stuttgart, 1974, p. 360). Nietzsche a preluat tema („Eine Zeitung an Stelle der tägliche Gebete“, „Nachlass”, Werke in Drei Bänden, vol. III, ed. Karl Schlechta, Hanser Verlag, München, 1956, p. 430), făcând însă şi această mărturisire în Aforisme. Scrisori, selecţie, traducere şi prefaţă de Amelia Pavel, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 234: „Eu, omul incult, care nu citeşte ziare”. Îi datorez lui Michael Platt (Texas) referinţa mai puţin cunoscută la scrierile lui Nietzsche.

    Mihail Neamtu

    Fc-d.ro

    Print Friendly, PDF & Email

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here