Problema sinuciderii. Un răspuns de la G.K. Chesterton

    52

    Revista 22 a publicat în nr. 1063 (20 iulie – 26 iulie 2010) un articol al scriitoarei şi jurnalistei Arei Şeptilici cu titlul „Ipocrizia Prea Sfinţiilor lor”. În contextul morţii prin suicid al cântăreţei Mădălina Manole (Dumnezeu să o ierte!), Ara Şeptilici se alătură celor care condamnă atitudinea Bisericii Ortodoxe Române faţă de sinucigaşi şi sinucidere, făcând însă dovada unei reale neînţelegeri a creştinismului. Pornind de la depresia de care suferea Mădălinei Manole, Şeptilici argumentează împotriva diferenţierii între sinucigaşi şi restul societăţii: depresia este o boală ce poate fi tratată cu mai mult sau mai puţin succes; unii depresivi comit gestul disperat de a-şi lua viaţa; sinucigaşii sunt victime şi nu trebuie învinovăţiţi pentru fapta lor prin interzicerea accesului la slujba de înmormântare.

    Am extras câteva fragmente din articolul apărut în 22.

    Oamenii se duc cu sutele de mii la biserică, e locul unde vor să găsească linişte şi sfat. Şi ce află? De multe ori află că vor fi afurisiţi şi vor arde în focul veşnic pentru cu totul şi cu totul alte lucruri decât cele scrise clar în cele 10 porunci. E drept, ale lui Moise, dar pe care Sfânta Biserică Apostolicească şi le-a însuşit întru totul.

    Acolo scrie să nu preacurveşti. Acum, nuanţa asta cu „prea“ îmi scapă, aşa că o s-o iau ad-literam. Adică să nu curveşti prea mult. Nimeni nu ştie ce înseamnă, în acest caz, prea mult sau prea puţin. Şi, totuşi, cei care preacurvesc sunt acceptaţi, morţi, în sfânta biserică ca să li se citească slujba de înmormântare. Mai zice „să nu furi“, dar nu cunosc niciun hoţ căruia să i se fi refuzat ultima slujbă în biserică. Mai zice „să nu minţi“ şi, pentru asta, Biserica ar trebui să refuze inclusiv să-şi slujească prelaţii la moarte.

    Zice să nu ucizi, dar cunosc oameni care au ucis, soldaţi şi militari, care sunt îngropaţi cu un sobor de preoţi şi cu onoruri militare. Aşadar, Biserica interpretează Scriptura cum vrea ea. Să nu ucizi nu se pune la cei care iau viaţa altora, dar e un păcat de neiertat pentru cel care nu a luat viaţa nimănui, decât pe a sa.

    Dacă este adevărat că depresia nu trebuie tratată cu uşurinţă şi că cei care suferă de ea trebuie să beneficieze de întreg sprijinul semenilor, la fel de adevărat este că nu poţi anula natura sinuciderii, un gest extrem care nu poate fi tratat cu uşurinţă şi care nu suferă comparaţie cu încălcarea celor 10 porunci. Există un raţionament pentru această atitudine faţă de sinucigaş şi poate că la prima vedere ne pare lipsit de omenie, dar are rostul lui: crima este odioasă, dar sinuciderea este o crimă faţă de sine şi faţă de toţi ceilalţi. Nimic nu este mai rău decât să renunţi la propria viaţă şi dacă nu reuşim să pricepem, asta nu datorează creştinismului, ci nouă: am pierdut ceva esenţia şi suntem lipsiţi de ustensilele care ne-ar ajuta.

    Simion Stâlpnicul a stat înţepenit acolo, pe stâlp, din proprie voinţă, până a murit. Era, clar, un psihopat care s-a sinucis. Mai încet, dar sigur şi cu metodă. Evident, strigând înţelepciuni teologice, nu ca Mădălina Manole care şi-a strigat iubiri eretice prin toată ţara. Şi, totuşi, Biserica l-a făcut sfânt.

    Sf. Simion Stâlpnicul nu a fost, aşa cum susţine Ara Şeptilici, „un psihopat care s-a sinucis, mai încet, dar sigur şi cu metodă”. Această afirmaţie trădează o neînţelegere totală a ascetismului creştin, cu atât mai mult a asceţilor orientali din rândul cărora făcea partea Simion Stâlpnicul. Asceţii nu erau nebuni în căutare de un mod aparte de a muri şi nici nu se rupeau de lume, aşa cum fac de altfel sinucigaşii în momentul în care îşi curmă viaţa, de parcă nu ar exista nimic pentru care să merite să traieşti: îşi dedicau viaţa lui Dumnezeu, nu şi-o luau.

    De ce umblă Sfântul Aşezământ cu mai multe ocale? Sau aşa a făcut întotdeauna? De ce, în loc să-ţi dea măcar indicii, ca în jocurile de copii, despre drumul tău, aşa cum pretinde că o poate face, te pune să te izbeşti de o mie de ori cu capul de podea ca să te ispăşeşti de păcate, de ce preotul nu stă de vorbă cu tine ca şi cum ar fi cel mai înţelept prieten al tău? Pentru că, de cele mai multe ori, preotul e un simplu slujbaş, ca un miliţian să zicem, şi, pe deasupra, în afară că a învăţat să îngâne nişte rugăciuni pe de rost, alte lecturi nu are. El are doar o dogmă care nu mai are nicio legătură cu azi. O dogmă în care a încremenit, fiindcă aşa îi e mai uşor.

    Scriptura nu este interpretată după ureche numai pentru că Biserica săvârşeşte slujbe pentru cei care încalcă poruncile pe care Dumnezeu le-a dat lui Moise şi poporului evreu, neoferindu-le sinucigaşilor acelaşi tratament. Indiciile există în Biblie şi în celelalte cărţi care fac parte din tradiţia Bisericii, nu este rolul preotului să inoveze în domeniu.

    Omul care comite gestul extrem de a-şi lua propria viaţă este de compătimit şi nu e nimic necreştinesc în a te ruga pentru sufletul lui, dar mila faţă de el nu trebuie să orbească: creştinismul nu se poate nega pe sine, luând apărarea sinuciderii. Suicidul nu numai că încalcă porunca a şasea, dar dovedeşte dispreţ faţă de viaţă în general şi faţă de oamenii din apropierea sinucigaşului în mod deosebit. Criminalul se mai poate căi pentru faptele sale, dar sinucigaşul nu – cade pradă deznădejdii, refuză orice îndreptare şi îşi pecetluieşte definitiv soarta, nemaiavând cum să repare ceva din ce a făcut.

    Am scris această lungă introducere pentru a semnala câteva aspecte ale incapacităţii noastre de a ne mai înţelege propria religie şi pentru a face trecerea la fragmentul despre sinucidere din Ortodoxia lui G.K. Chesterton. L-am pregătit în speranţa că poate astfel mai recuperăm ceva din creştinism.

    Drapelul lumii de G.K. Chesterton

    Sub umbra tot mai întinsă a lui Ibsen, s-a născut controversa dacă nu cumva ar fi un lucru foarte bun să-ţi curmi singur viaţa. Unii moderni serioşi ne-au învăţat că nu trebuie nici măcar să spunem „bietul om” despre unul care şi-a zburat creierii, dat fiind că era o persoană demnă de invidiat şi nu şi i-a zburat decât în virtutea inteligenţei lor excepţionale. William Archer a sugerat chiar că în epoca de aur vor exista automate care să te ajute să te omori în schimbul unui bănuţ. În toată această chestiune m-am surprins ca fiind cu desăvârşire ostil multora dintre cei care se autointitulau liberali şi umanişti. Nu numai că sinuciderea este un păcat, ci este păcatul suprem. Este răul ultim şi absolut, refuzul de a depune jurământul de credinţă faţă de viaţă. Omul care omoară un om omoară un om. Omul care se omoară pe el însuşi omoară toţi oamenii; în ceea ce-l priveşte, spulberă lumea. Fapta lui este mai rea (simbolic vorbind) decât orice viol sau atentat cu bombă, întrucât distruge toate clădirile, insultă toate femeile. Hoţul este satisfăcut când pune mâna pe diamante; cel care se sinucide nu e însă mulţumit. În aceasta constă nelegiuirea sa. Nu poate fi mituit, nici chiar cu nestematele incandescente ale Cetăţii Cereşti. Hoţul aduce omagiu lucrului pe care îl fură, chiar dacă nu şi proprietarului său. Sinucigaşul insultă însă toate lururile de pe lume nefurându-le. Pângăreşte fiecare floare prin faptul că refuză să trăiască de dragul ei. Nu există nici o creatură, oricât de mică, în cosmos pentru care moartea lui să nu fie o jignire. Atunci când un om se spânzură de un copac, frunzele s-ar putea să cadă de supărare, iar paăsările s-ar putea să zboare de acolo mânioase: căci tuturor li s-a adus un afront personal. Desigur, poţi găsi nişte scuze jalnice şi afective pentru această faptă. La fel poţi găsi adesea scuze şi pentru viol, iar pentru atentatele cu bombă, aproape întotdeauna. Dar, dacă e să lămurim conceptele şi înţelesul inteligent al lucrurilor, există mai mult adevăr raţional şi filozofic în înmormântarea ta la răscruce de drumuri şi în trasul prin ţeapă decât în automatul pentru sinucidere al domnului Archer. Există un tâlc în înhumarea separată a sinucigaşului. Nelegiuirea acestui om diferă de toate celelalte nelegiuri – prin ea toate celelalte devin posibile.

    Cam în aceeaşi perioadă am citit o solemnă necuviinţă scrisă de un liber-cugetător oarecare: spunea că sinucigaşul nu se poate compara decât cu martirul. Falsitatea vădită a acestui lucru m-a ajutat să-mi lămuresc problema. Este evident că sinucigaşul este opusul martirului. Martirul ţine atât de mult la ceva din afara sa, încât nu mai ţine seama de propria viaţă. Sinucigaşul ţine atât de puţin la orice altceva în afară de sine, încât nu vrea să mai vadă nimic. Primul îşi doreşte să se înceapă ceva; celălalt – ca totul să se sfârşească. Altfel spus, martirul este nobil tocmai pentru că (oricât ar renunţa el la lume sau ar blestema întreaga omenire) mărturiseşte această legătură ultimă cu viaţa; îşi pune inima în ceva din afara sa şi moare pentru ca altceva să poată supravieţui. Sinucigaşul este lipsit de nobleţe fiindcă nu are o asemenea legătură cu existenţa: este un simplu distrugător; spiritual vorbind, el distruge universul. Mi-am adus apoi aminte de ţeapă şi de răscrucea de drumuri, ca şi de bizarul fapt că lumea creştină a dat dovadă de o atare asprime neobişnuită faţă de sinucigaş. Lumea creştină l-a încurajat fără reţineri pe martir. Creştinismul istoric a fost acuzat, nu cu totul fără temei, că a împins martiriul şi ascetismul pe culmi dezolante şi pesimiste. Primii martiri creştini vorbeau despre moarte cu o fericire înfiorătoare. Huleau frumoasele îndatoriri ale trupului: dinspre mormânt, din depărtarea, le adia un parfum ca de flori. Mulţi au părut să vadă în toate acestea însăşi poezia pesimismului. Mai e însă şi ţeapa de la răscrucea de drumuri, mărturie despre concepţia creştinismului cu privire la pesimist. [1]

    Aceasta a fost prima dintr-un lung şir de enigme cu care creştinismul a intrat în discuţie. Şi o dată cu ea a păşit în scenă o ciudăţenie pe care trebuie să o accentuez, ca fiind o trăsătură caracteristică tuturor ideilor creştine, dar care şi-a făcut fără doar şi poate apariţia o dată cu aceasta tratată aici. Atitudinea creştină faţă de martir şi de sinucigaş nu coincidea cu aceea atât de des declarată de moravurile moderne. Nu era o chestiune de grad. Nu susţinea că trebuie să tragem undeva o linie: sinucigaşul întru credinţă s-ar fi încadra în limite, iar cel întru mâhnire – dincolo de limite. Sentimentul creştin era, evident, nu doar că sinucigaşul ducea prea departe martirajul. Sentimentul creştin era cu vehemenţă de partea primului şi împotriva celuilalt; aceste două lucruri, care păreau atât de asemănătoare, aveau locuri opuse, unul la capătul raiului, celălalt la capătul iadului. Un om se lepăda de propria viaţă; era perceput ca fiind atât de bun, încât oasele-i uscate puteau vindeca cetăţile năpăstuite de molimă. Altul se lepăda de propria viaţă; era văzut ca fiind atât de rău, încât oasele-i le-ar fi pângărit pe cele ale semenilor.

    [1] Iniţial, sinucigaşii nu erau înmormântaţi în acelaşi cimitir cu restul oamenilor. În urmă cu mai multe secole erau îngropaţi , asemenea criminalilor, la intersecţia drumurilor şi li se înfigea în piept o ţeapă. Probabil că rolul ţepei trebuie să fi fost acela de a împiedica revenirea lor ca strigoi (n.r.).

    Print Friendly, PDF & Email

    52 COMENTARII

    1. ca tot veni vorba si ma simt putin vizat, urmarind niste linkuri puse de costin a unui blog, am dat peste zergu.
      acum, mi se pare tare ciudat sa ma injure toate taberele 🙂
      si nu stiu de ce – dar am ramas cu impresia, citindu’l pe zergu, ca ma cam confundati.
      la un moment dat am fost tentat sa il invit pe zergu aici, pentru ca din punctul meu de vedere cu el trebuie sa discutati ce aveti de discutat, nu cu mine, eu nu sunt reformator, nu vreau si nici nu am vrut niciodata sa impun nimic, nimanui.
      traiesc cu impresia ca exista multa confuzie.
      dr pepper nu este zergu si nici manelele nu inseamna consumerism.

    2. Pângăreşte fiecare floare prin faptul că refuză să trăiască de dragul ei. Nu există nici o creatură, oricât de mică, în cosmos pentru care moartea lui să nu fie o jignire. Atunci când un om se spânzură de un copac, frunzele s-ar putea să cadă de supărare, iar paăsările s-ar putea să zboare de acolo mânioase: căci tuturor li s-a adus un afront personal. Desigur, poţi găsi nişte scuze jalnice şi afective pentru această faptă.

      Si totusi, contrar opiniei autorului, copacii nu se supara cand cineva se spanzura de crengile lor, nu se usuca, nu le cad frunzele, o fi din cauza ca nu le pasa?!
      Pe baza carui algoritm a calculat G.K. Chesterton ca e mai grav sa te sinucizi decat sa ucizi? Oare cati oameni trebuie sa ucizi pentru a egala pacatul sinuciderii? 1? 10? 100? 1000?

    3. Zergu e cel mai distrus.
      Pentru ca sa „egalezi” pacatul sinuciderii trebuie sa ucizi toti oamenii.

    4. Scrie chiar mai sus ca a vorbit din punct de vedere simbolic si se referea la egoismul sinucigasului, a aceluia care nu se mai gandeste decat la el si ignora orice altceva, de parca intreaga existenta s-ar reduce la sine; la nivel de simbol, omul care se sinucide omoara nu un om, nu 10, nu 100, nu 1000, ci pe toti.

    5. Ete fas… doar pentru ca tie ti se pare asa nu inseamna ca asa si e. E treaba ta daca nu te vei gandi niciodata la sinucidere… dar nu ii poti rapi dreptul de a muri unui om care nu mai are pentru ce trai. Poti sa nu fii de acord cu gestul lui dar e inuman sa-i arati dispret.

    6. Doar pentru ca tie ti se pare asa nu inseamna ca asa si e. E treaba ta daca nu te vei gandi niciodata la sinucidere… dar” nu il poti transforma in victima pentru simplul fapt ca nu a ajuns la concluzia ca nu mai are pentru ce trai. Cu adevarat inuman este nu sa condamni sinuciderea, ci sa ii faci apologia. Cat despre dispret, mai mult dispret ca in „ete fas” nu gasesc in articolul de pe blog.

      Nu am spus ca sinucigasul trebuie dispretuit, dar nici nu am sustinut ca trebuie transformat in victima sau in erou; este victima propriilor sale decizii si, nu de putine ori, egoismul lui face foarte mult rau celor din jur. Nu cumva vrei sa ii dam o medalie?

    7. Ba da, sinucigasul trebuie dispretuit!
      Trebuie condamnat, spalat pe jos cu el si toata familia lui si facut in cele mai josnice moduri posibile!
      Cine poate fi atat de prost incat sa aiba compasiune… pentru un mort?
      La ce folos asa ceva? Nu v-a durut sa aveti compasiune cat era in viata, sa il ajutati sa nu se omoare, iar acum va dati mari eroi ca aveti compasiune cu mortul!?
      Ateistii sunt cei mai fatarnici si ticalosi!

    8. Evident că nu-i poti răpi dreptul nimănui să facă orice. Libertatea e cel mai mare dar dat omului si Dumnezeu ti-l respectă, indiferent ce faci.

      Si ti-l respectă atât de mult, până la capăt, încât tot singur te lasă si în fata consecintelor. Acuma… restul tine de convingerile personale, dacă mai e ceva „dincolo”, sau nu si ce fel de consecinte suportăm acolo.

      Există o literatură extrem de bogată referitoare la efectele nefaste ale sinuciderii în toate religiile lumii, nu numai în crestinism.

    9. Cu adevarat inuman este nu sa condamni sinuciderea, ci sa ii faci apologia. Cat despre dispret, mai mult dispret ca in “ete fas” nu gasesc in articolul de pe blog.

      Nu e vorba de apologia sinuciderii, sinuciderea este un gest regretabil dar uneori este singurul gest onorabil pe care un ol il mai poate face. Sunt cazuri si cazuri, nu trebuie sa pui la gramada pe cel care se arunca de la balcon ca nu-l mai vrea gagica-sa cu cel care aflat intr-o faza terminala a unei boli incurabile ce vrea sa puna capat suferui si familiei lui.

      Nu am spus ca sinucigasul trebuie dispretuit, dar nici nu am sustinut ca trebuie transformat in victima sau in erou;

      Oare ce atitudine poti sa ai pentru unul care se face vinovat de o crima mai mare decat toti criminalii lumii la un loc? eu pentru criminali am dispret, pentru unul mai rau dacat criminalii nu pot decat sa am un dispret si mai mare.

      este victima propriilor sale decizii si, nu de putine ori, egoismul lui face foarte mult rau celor din jur. Nu cumva vrei sa ii dam o medalie?

      Si soldatii morti in lupta, si politistii cazuti la datorie sunt victime ale propriilor decizii si totusi au parte de respectul nostru dupa moarte.
      Un sofer care goneste cu 200/h prin Romania si se infige in stalpii patriei este la fel de sinucigas un bolnav de cancer ce isi pune streangul de gat. Macar al doilea moare dintr-un gest de vointa nu de inconstienta… Si totusi primul va intra in biserica, al doilea nu, nu ca ar mai conta pentru el, dar pentru cei ramasi conteaza.

    10. uneori este singurul gest onorabil pe care un ol il mai poate face

      Nu inteleg cum vi s-a nazarit sa inoportunati asemenea termeni elogiatori cu acte de tot rahatul!!
      Daca respectivul nu a facut nimic „onorabil” toata viata lui, atunci la ce folos sa faca gestul „onorabil” al sinuciderii??

      Si totusi primul va intra in biserica, al doilea nu

      Si ce-i asa mare lucru ca nu intra in Biserica?
      Daca toata viata lui n-a dat pe la Biserica, la ce folos sa ii faca slujba de inhumare??
      Se intelege, ca si mai sus (daca ar fi trait onorabil, atunci nu ar mai fi ajuns sa se sinucida), ca, daca mergea la Biserica, nu mai ajungea sa se sinucida.

    11. Nu e vorba de apologia sinuciderii, sinuciderea este un gest regretabil dar uneori este singurul gest onorabil pe care un ol il mai poate face. Sunt cazuri si cazuri, nu trebuie sa pui la gramada pe cel care se arunca de la balcon ca nu-l mai vrea gagica-sa cu cel care aflat intr-o faza terminala a unei boli incurabile ce vrea sa puna capat suferui si familiei lui.

      eu_unul, nu stiu ce poate fi atat de onorabil in a-ti scurta suferinta, ca sa nu iti mai spun ca de aici pana la eutanasie, alta nebunie, este doar un pas.

      Oare ce atitudine poti sa ai pentru unul care se face vinovat de o crima mai mare decat toti criminalii lumii la un loc? eu pentru criminali am dispret, pentru unul mai rau dacat criminalii nu pot decat sa am un dispret si mai mare.

      Fie, singura problema e ca risti sa te lasi invins de dispret si, implicit, de mandrie, ceea ce inseamna ca nu ai facut mare lucru.

      Si soldatii morti in lupta, si politistii cazuti la datorie sunt victime ale propriilor decizii si totusi au parte de respectul nostru dupa moarte.
      Un sofer care goneste cu 200/h prin Romania si se infige in stalpii patriei este la fel de sinucigas un bolnav de cancer ce isi pune streangul de gat. Macar al doilea moare dintr-un gest de vointa nu de inconstienta… Si totusi primul va intra in biserica, al doilea nu, nu ca ar mai conta pentru el, dar pentru cei ramasi conteaza.

      Cei cazuti la datorie mor, de regula, pentru cineva sau ceva, ceea ce nu este valabil in cazul suicidului, iar inconstientul moare din prostie, nu din dorinta de a muri. Diferenta este foarte mare.

    12. Adi

      Daca toata viata lui n-a dat pe la Biserica, la ce folos sa ii faca slujba de inhumare??

      Acelasi rationament ar putea fi aplicat si celor care mor fara a frecventa lacasele de cult si totusi nu se intampla asa. Stii de ce, nu? Un crestin rau nu este un ne-crestin, ci o oaie ratacita. De aceea zic, nu are nici un rost sa raspunzi exagerarilor cu alte exagerari. Sinucigasului nu i se face slujba, dezaprobi si cu asta basta, ce rost are sa te inflamezi? Inca ceva, ma indoiesc ca ar fi necrestinesc sa te rogi pentru iertarea pacatelor lui.

    13. In sfarsit m-a bagat cineva in seama 🙂
      Continuarea era: „Si, in fond, ce e mare lucru sa ii faca slujba de inmormantare in Biserica?”
      Mare rahat! Mai bine nu mai inventau toate ceremonialurile astea stupide, care mai mult dau apa la moara ateistilor sa critice incompetenta clericilor si biogotismul-snobismul credinciosilor…

    14. Foarte bine ca te rogi sa i se ierte pacatele! O poti face linistit acasa… nu trebuie neaparat sa se stranga gloata sa isi faca toti cruci sincronizat.
      In fond… te rogi sa i se ierte pacatele sau savarsesti ceremonialul? Ceremonialul are cel mult valoare mediatica… sa vada lumea cat de „crestin” esti si cat „venerezi memoria…”
      Exact ca la tampiti… nu te-a preocupat cat a fost viu sa il iubesti ca pe tine insuti… aproape la fel de multa ipocrizie pe asemnea „crestini” ca si pe ateisti!
      Ca sa te rogi trebuie sa savarsesti o… transfigurare (poate nu cel mai fericit termen), sa intri in transa, sa comunici cu Dumnezeu… nu sa repeti niste „mantre” crestine de genul vesnica pomenire…

    15. eu_unul, nu stiu ce poate fi atat de onorabil in a-ti scurta suferinta, ca sa nu iti mai spun ca de aici pana la eutanasie, alta nebunie, este doar un pas

      Ce este onorabil in a trai in suferinta? Incearca sa fii un pic empatic cu un om care chiar a suferit precum Chantal Sebire.

      Fie, singura problema e ca risti sa te lasi invins de dispret si, implicit, de mandrie, ceea ce inseamna ca nu ai facut mare lucru.

      Pana la urma care e atitudinea corecta fata de un om care a facut o crima mai grava decat toti criminalii lumii la un loc?

      Cei cazuti la datorie mor, de regula, pentru cineva sau ceva, ceea ce nu este valabil in cazul suicidului, iar inconstientul moare din prostie, nu din dorinta de a muri. Diferenta este foarte mare.

      Diferenta sta in nivelul de constientizare a mortii. In fiecare secunda murim cate putin, numai ca nu constientizam asta.
      ———————-
      @adi
      Nu e important pentru mort daca intra in biserica sau nu, el e mort, nu simte, dar familia se va simtii nedreptatita. Nu este pedepsit mortul ci vii, nici macar nu ajuta ca masura preventiva, sinucigasului nu-i pasa daca va avea parte de slujba sau nu, nici amenintarea cu Iadul etern nu-l face sa renunte la gandul sinucigas.

    16. desigur ati inteles ce vrea sa spuna chesterton, insa tentatia sofistica e mai mare; nici biserica, nici chesterton nu condamna si nici nu pedepsesc sinucigasii; altcineva este singurul indreptatit sa o faca;

      chesterton ii critica pe predicatorii curmarii suferintelor de tot soiul prin sinucidere si incearca sa sugereze proportiile acestui dezastru absolut pe plan personal; iar biserica, asa cum bine ati observat, tine slujbele si face inmormintarile pentru cei vii, nu pentru cei morti; pe cei vii vrea sa ii determine sa nu faca acest pas si pentru asta se foloseste de simbolismul dur al excluderii; iar asta nu impiedica cu nimic compasiunea pentru sinucigas, ciuda de a nu fi facut ceva pentru a-l impiedica sau pentru a-i usura suferinta

      pe de alta parte, urmind calea sofistica, mai degraba medicina moderna ar fi de blamat; din pricina medicinii oamenii traiesc mai mult astfel incit au parte de mai multa suferinta, au ocazia sa aiba cancer, iar cancerul dureaza mai mult;

      aducerea in discutie a cazurilor extreme nu ajuta; doctorii si familiile celor in suferinta au dileme groaznice si iau uneori in privat diferite hotariri care ramin intre ei si cel de sus; insa asa ceva nu se institutionalizeaza pentru ca sint zone in care mintea se cam blocheaza, iar granitele pentru astfel de gesturi nu se pot trasa

    17. Flecăreala despre sfîrşitul asumat îmi repugnă aproape in acelaşi grad ca şi disertaţiile despre divinitatea personală ce e musai să fie echivalată cu principiul existenţial al întregii umanităţi. Nu-mi place să vorbesc despre dumnezeu şi mi-e jenă să analizez cu un aer pedant gestul autodistructiv al altuia, străin de mine, e ca şi cînd aş invada, ca stafie, pe ascuns, budoarul unei femei doar pentru a mă reîntrupa într-un barman versat de cîrciumă şi a avea ce povesti ulterior curioşilor muşterii – ce culoare aveau şosetele doamnei şi cîte orgasme a obţinut in urma contactelor cu realitatea sa concupiscentă, dar solitară. Sinuciderea este o masturbare a sinelui dacă e să credem in nemurirea sufletului, aşadar o chestiune intimă, refulată de majoritatea oamenilor dar practicată de aceeaşi majoritate, cu toţii ne ucidem, mai mult sau mai puţin regulat, copchii nenăscuţi şi poftele vintrale, dar nu facem un capăt de ţară din malahia ancestrală, nu refuzăm să dăm mîna cu toţi onaniştii ce ne iers in cale, ba chiar practicăm senin gesturile colocviale ce implică bătutul palmelor şi burţilor. de multe ori sinuciderea este ratată, dar egomaniacul obţine totuşi o oarecare satisfacţie din moment ce următoarea tentativă se petrece in general la un interval îndelungat de timp, rari fiind acei rătăciţi ce persistă şi continuă actul violent pînă la completa anihilare, de fapt cei mai mulţi se complac cu autoflagelarea ilustrată public ca tentativă de sinucidere din nevoia de a aţîţa compasiunea celorlalţi.

      Am scris adineauri că nu-mi place să vorbesc despre sinucidere şi probabil că deja zîmbiţi in sinea dumneavoastră, căci, iată, am scris deja un lung paragraf introductiv…numai că eu nu o să scriu despre sinucigaşi ci despre bătrîneţe, şi pentru că totul a început cu o poezie duioasă pe post de argument o să încerc să relatez întocmai păţania unui unchiaş, Bazil Bopescu pe numele lui de scenă.

      În seara aceea rece bunică-mea urma să moară dar încă nu aveam niciun semn că agonia i-ar fi fost atît de aproape, eram la spital, unde, de plictiseală pălăvrăgeam in surdină cu Bazil despre pensii şi boli, moşul, fiind liber-întreprinzător agricol, deci falit, murea încet într-o navetă istovitoare dar palpitantă între sat şi oraş şi rîdea că uite cum reface el drumul modernităţii romaneşti cu transhumanţa inversă şi tot tacîmul, ba chiar şi turmele, dar nu de oi, ci de oameni. Mămăiţa gemea din cînd in cînd dar nu părea să aibă dureri prea mari, noi stăteam in prag, că, deh, pacienţii masculi nu aveau voie la fetişcanele de salon ale statului ce organiza baluri mascate pentru muribunzi, însă, o vecină de pat de-a ei ne spărgea liniştea şi şuşoteala cu cîte-un urlet ascuţit ce băga spaima pînă şi-n aprigele surori din frăţia exterminatorilor de pe palierul cardiacilor, şi, uneori, din simfonia decrepitudinii răsărea cîte-un moşneag cu zîmbet larg şi miasmă înfiorătoare ce încerca să-şi poarte fecalele pînă la destinaţia lor obişnuită, ca un poştaş al propriilor rugi către lumea de dincolo, a putreziciunii şi umorilor imunde. Din salonul lui Bazil, in afară lui, singurul cu accese de conştienţă era Jack, adică aşa îl porecliseră, poate de la băutură că avea ficatul distrus, un soi de afinitate cu Bazil al meu că aşa incepuse relaţia lor, de la ficat, in urmă cu aproape 3 ani, da, aţi citit bine, de atîta timp hălăiduiau hăţişurile, poieniţele şi băncuţele judeţenelor, cum le spuneau spitalelor care îi primeau in silă, dar cazul lui Jack era unul special, el putea să-şi plătească medicamentele aşa că nu era nevoit să facă turismul acela nedorit între casă şi lagăr, se ducea acasă de sărbători sau cînd avea chef, oricum toţi prietenii lui erau ori in pîmînt ori saloane învecinate deci n-avea ce face in mahala de capul lui; prefera să se stingă cu colegii de generaţie, şi nicio surpriză că doar urîse toată viaţa singurătatea şi singuraticii, la birou i se dusese buhul de cel mai sociabil şef de serviciu, mergea la crîşmă cu băieţii din subordine şi le răsplătea generos docilitatea de peste zi, toate astea trecuseră acum dar Jack încă avea chef de directive şi gargara cumulativă a funcţiei, el niciu nu resimţea ieşirea din funcţie, şi tare s-a bucurat cînd a dat peste băietul ăla simplu, Bazil, unde mai pui că avea şi el ficatul muci, cu pensia stătea cam prost, dar na, o să facă rabat la faza cu statutul social, dă-o măsa doar am fost comunist pur-sînge in tinereţe, e timpul să-mi reîncarc idealurile in matricea comportamentală, mda, era tare mîndru de sintagmele inventate de el ce-i defineau ştiinţific personalitatea sa marcantă dar neapreciată suficient de contemporani, şi oricum puştiul, Bazil adică, era simpatic, ce mai tura-vura: un mucalit, cu 15 ani mai tînăr dar şubrezit intr-un asemenea hal că prin comparaţie avea numai de cîştigat in faţa fătucilor de la reanimare, nici vorbă să mai arate aşa puriu acum cu Bazil lîngă el, că, deh, Jack era şi fustangiu deşi ajunsese la 86 de ani in toamna aceea devreme cînd frunzele dispăruseră din calea lui atît de jalnic că a simţit nevoia să se interneze înainte de termenul regulamentar pe care şi-l impusese.

      Cînd sosisem, cîndva după prînz, era aşa de înnorat de parcă doliul ar fi plutit ca un veşmînt colectiv in aer şi Bazil glumea că poate scăpăm de Jack sau măcar de John care avea 90 de ani bătuţi pe muchie, un activist de renume, cu o sută de nepoţi şi sumedenie de cunoştinţe suspuse care toată ziulica băteau aleile spitalului, ocupaseră băncuţele, le maltratau şi scuipau seminţe pe care le lingeau noaptea şobolanii veniţi din cîmprile buruienoase din apropiere că spitalul era hăt, la marginea oraşului, în sălbăticie, unde nici vrăbiuţele nu se mai aventurau de peste 2 decenii de cînd se răsturnase primul cazan cu smoală al centrului de tratament şi odihnă a pensionarilor de stat, nici nu ar fi avut de ce, că in grădina Centrului nu găseai decît ciulini şi tufe uscate, iar senectutea locatarilor făcuse vietăţile naturii să inmărmurească la distanţă intr-un nor bizar de umbre şi groază. Jack împlinea in noiembrie 30 de ani de pensionariat plin de realizări, îndeosebi sociale. L-am întrebat pe Bazil dacă nu e oleacă invidios pe vivacitatea şi beneficiile colegului şi mi-a răspuns cu un zîmbet senin că din contr[, îl compătimeşte pentru moartea atît de lentă şi de lungă şi apoi mi-a explicat că, in afară e ficat, Jack era pe dializă de 1 an, că era frecvent conectat la tuburi, că avea probleme cardiace, că avusese o pareză şi d-aia îi rînjea întruna o falcă, că practic nu mai avea nimic viu in el, că nici nu mai vedea bine şi nici urechea nu-i mai mergea, că tot ce era frumos pe pămînt se retrăsese din calea lui lăsînd in urmă doar susurul propriilor cuvîntări deşarte peste toate minunile lumii…mi-a suflat apoi nădejdea lui de a muri iute, fără agonie, de pildă in somn să nu ştie nimic, şi că, dacă nu i-ar fi fost atît de frică de moarte şi iad, ar fi făcut-o el cu mîna lui in ziua nefastă în care îi murise drăguţa, băbuţa lui cu care trăise mai bine de juma de secol, că acum era atît de singur încît îşi auzea gîndurile negre scrijelind obscenităţi pe pereţii bojdeucii, dar le ţinea in frîu totuşi, pe năroadele idei de moarte, nu ştia nici el de ce, poate din speranţa că într-o zi nepotul din America s-o întoarce şi i-o lăsa lui livada bine îngrijită, pe rod încă aşa cum o moştenise la rîndul lui.

      Mai tîrziu, cînd încă nu i se împlinise sorocul bunică-mii, Bazil m-a rugat să nu mai spun nimănui de ce-i trecea prin cap şi uite că l-am înşelat in aşteptări, am povestit destul cît să-l amărăsc in lumea de dincolo dacă o reuşi să se conecteze de acolo la reţea, da, a părăsit şi el scena între timp, nu mult după mamaie, dar, straniu…in acelaşi mod…de la perfuzarea intensă li s-au cangrenat membrele…infecţie generalizată, agonie, moarte. şi nu, nu a murit in somn.

      singura lui uşurare şi delectare cît şi-a trăit sfîrşitul pe catafalcul monumental şi colectiv al muribunzilor etatizaţi a fost un ipod şi jazzul vesel, contemporan pe care i l-am oferit, s-a stins ascultînd Molvaer şi Garage a Trois.

    18. S-o ia dracu pe Chantal Sebire!
      A facut frumusetea de popor francez de jena intregii lumi!
      Uite ce am citit pe pagina respectiva: Sébire refused any treatment at the time of her diagnosis, not wishing to take the risk of the surgery or medications.
      he refused to relieve with morphine due to its side effects, stating, „drugs are chemicals, chemicals are poison, and I won’t make matters worse by poisoning myself.
      Si-a facut-o cu mana ei! Ulterior s-a razgandit si a luat otrava…
      Nu propriu-zis traiul in suferinta este virtuos, ci realizarea de transcende conditia efemera a fizicului… De fapt oamenii o fac zi de zi, cand muncesc spre exemplu: faci un efort ca sa obtii un beneficiu de un ordin mai inalt decat relaxarea sau fuga de efort.
      „Eliberarea de suferinta” este doar o apologie de 2 bani a hedonismului. Singura eliberare eficienta de suferinta a fost indicata si prescrisa de Buddha:)

      Atitudinea corecta fata de un om care a facut o crima (alta decat sinuciderea) mai grava decat toti criminalii lumii la un loc este IERTAREA.
      De fapt, teoretic, dpdv religios, ar trebui sa ierti chiar si acea persoana care comite sinucidere 🙂 Dar evident ca morala contemporana are foarte putin a face cu morala religioasa… prin urmare „sa nu fim atat de dogmatici”:)

      Si aia care mor la datorie sunt tot atat de idioti! Mai ales militarii! Sa ii ia dracu pe toti!
      Daca stai sa te gandesti… oameni care si-au dedicat viata razboiului… „mentinerii pacii” zic ei, dar nu-i asa… daca exista mentinere a pacii in interventiile militare, atunci mai degraba sunt politicienii si liderii militari aceia care o fac!

      In fiecare secunda murim cate putin
      Iarasi ultrahedonism de 2 bani! Amestecat in mod original cu pesimism:) Desigur, pe masura ce imbatranesti, avansezi si in cunoastere si intelepciune…eventual transcendenta; daca faci pasi mari in acest sens, devine neglijabil faptul ca mori cate putin in fiecare secunda!

    19. Si nu pot sa fiu de acord nici cu ideea de „masturbare a sinelui”. Trebuie tinut cont de faptul ca masturbarea este o practica extrem de sanatoasa fizic si mental:)

    20. Pai,e cam inutil sa-ti mai dai cu parerea,asa ca intre baieti ,la o bere,cand euNUKE, in loc sa posteze un simplu comentariu,asa cum ar trebui sa „fie legal”, face LITERATURA DE CALITATE,lucru ce poate naste insa , nu numai frustrari,complexe de inferioritate sau resentimente ci si ADMIRATIE.

    21. EXPRESIONISM SCATOLOGIC,care merita sa-l colectionezi,dar sa te fereasca Cel de Sus,sa-l si traiesti:…din simfonia decrepitudinii rasarea cate-un mosneag cu zambet larg si miasma infioratoare ce incerca sa-si poarte fecalele pana la destinatia lor obisnuita, ca un postas al propriilor rugi catre lumea de dincolo,a putreziciunii si umorilor imunde”
      Pasaj zguduitor si memorabil,care mi-a adus aminte,nu stiu de ce,de desenele lui GEORG GROSZ.

    22. Adi, ne spui ca sinucigasul este dezgustator pentru ca mai apoi sa trantesti ca militarii sunt idioti, Buddha rulz, impreuna cu masturbarea (foarte sanatoasa, mai ales in epoca ejacularii precoce si a pornografiei), si hai sa nu fim dogmatici. Nu stiu de ce esti atat de suparat pe hedonisti, doar esti unul de-al lor.

    23. Si, chiar daca as fi fost hedonist sau n-as fi fost suparat pe hedonisti, asta insemna ca militarii nu sunt idioti sau ca Buddha nu avea dreptate sau ca masturbarea nu e sanatoasa sau ca sinucigasul e dezgustator? 🙂
      Nu mi se pare ejacularea precoce o problema. Si nici pornografia nu ar trebui sa fie. Problema este obsedatii si hedonistii si ateistii si sinucigasii!

    24. Nu mi se pare ejacularea precoce o problema. Si nici pornografia nu ar trebui sa fie. Problema este obsedatii si hedonistii si ateistii si sinucigasii!

      Ei… lasa, ca o sa vezi si tu ca ejacularea precoce e o problema…. cand o sa faci sex 😆

      Sincer, chiar nu vad care e problema ta ca vrea X sau Y sa-si puna streangul de gat. Nu cred ca sinuciderea lui te-ar afecta mai tare decat daca ai afla ca respectivul a coltul calcat de tramvai.

    25. Ba da, ma afecteaza, ca da apa la moara ateistilor, pe care am boala de moarte!!
      Chiar daca as fi de acord in principiu cu ateistii asupra unor chestiuni politice (nu-mi vine acum un exemplu in cap), daca ar fi propus, as vota impotriva… doar ca sa moara ateistii de ciuda!!

    26. De fapt, ejacularea precoce e chiar un lucru bun… ce sa mai risipesti atata timp cu copulatia doar pt ca sa ai orgasm?!
      Mai bine dai 1 laba, apoi te bagi la rugaciune, meditatie si yoga, ca sa iti salvezi sufletul!

    27. De fapt, ejacularea precoce e chiar un lucru bun… ce sa mai risipesti atata timp cu copulatia doar pt ca sa ai orgasm?!
      Mai bine dai 1 laba, apoi te bagi la rugaciune, meditatie si yoga, ca sa iti salvezi sufletul!

      mai bine îți aplici singur o palmă, decât să te pui să faci teologie pe marginea Treimii, după cum am văzut că faci ignar pe blogul tău. ocupă-ți timpul și cu ceva lecturi de dogmatică, dacă te interesează subiectul, nu doar cu lucrul manual.
      tună, fulgeră și vă adună, nu?

      ți-a rămas poluția de comentariu doar ca o carte de vizită

    28. chiar așa, ce are sexualitatea, dimensiunea cea mai intimă a trupului uman, cu Creștinismul? ești pur și simplu strivit (depășit mi se pare prea puțin spus) de vastitatea și profunzimile teologiei creștine. de ce te înhami singur la ce nu poți duce?

    29. O fi sexualitatea dimensiunea cea mai intimă a trupului uman, dar omul nu se rezuma la trupul sau si activitatea sa intelectula ar fi chiar ideal sa nu se plafoneze la coordonarea trupului 🙂
      Si, iar… ce legatura are praxologia… sa zic asa… cu dogmatica crestina?!

    30. cred că-ți poate răspunde orice micuț de clasă primară, care este raportul de demnitate dintre trupul și sufletul uman și Creatorul lor. ajută la ceva și orele de religie.

      văd că te încumeți să teologhisești asupra perihorezei treimice, fără nicio mustrare de conștiință. ce dacă n-ai nicio lectură în Dogmatică, doar toată lumea se pricepe la sport, nu? ori e democrație, ori ne bate joc!

      țara asta se umple de teologi pe zi ce trece. ar trebui să fie îmbucurător, dar e după modelul apusean: ce-i în gușă, și-n căpușă. zestrea Tradiției să mai aștepte măcar jumătate de secol, tot după modelul iluminist-protestant. pe urmă ne vom izbi fruntea cu palma și voi striga cu toți: EVRIKA! (”am găsit!”) Părinții primelor secole au spus-o înaintea noastră.
      Să nu trecem, însă, între timp, prin ce a trecut Apusul până la acel Evrika: Inchiziție și război civil între reformatorii religioși.

    31. perihorezei… prima data cand aud termenul:)
      Ma bucura ca apreciezi scrierile mele si talentul meu… as vrea sa pot spune si eu ceva similar de retorica ta.
      Cel putin nu am avut de admirat faptul ca ar avea vreo legatura cu observatiile mele… asa, in general, as putea spune ca posezi o retorica… acustica:)
      Si zici ca credinta ti-a inspirat nationalismul sau nationalismul credinta?:)

    32. ah, te-am rănit cu… ”acustica” mea 😆
      ai vrut să spui ”caustică”, dar na, nu ți-a ieșit de data asta.
      ți-ai putea folosi timpul liber, de care văd că dispui din plin, pentru câteva lecturi esențiale. doar o sugestie.
      sau… poți în continuare să ți-l irosești. nu e decât ireversibil. nimic dramatic

    33. Da…mi-ai spart timpanele!
      Exact acustica am vrut sa zic… in sensul de „de facut galagie”… nicidecum de „ars” (acid).

    34. Ai grija, amice, ca esti la un pas de zbor. Laturile tale au murdarit un fragment din Chesterton, ceea pentru mine e de ajuns pentru a-ti incheia participarea la discutie.

    35. O poveste despre oameni ajunşi la capătul răbdărilor prăjite şi trecuţi cu preşul magic al presei in lumea acelor strîmbi, tălîmbi şi patetici ce au cedat depresiilor suicidare post-moderniste. cică.

      Judecătoarea germană Kirsten Heisig a fost recent sinucisă de autorităţile berlineze interesate direct de rezolvarea convenabilă, eventual amiabilă, a dispariţiei prealabile a acestei feroce oponente a imigraţionismului şi multiculturalismului european. Între timp cadavrul judecătoarei a fost descoperit într-o mirişte şi, pentru că poliţia nu a descoperit nicio altă persoană, vie sau decedată, in proximitatea corpului, Gisela von der Aue, minustrul justiţiei berlineze, a dedus şi a servit presei germane ipoteza şi concluzia sinuciderii, probabil pentru a nu deranja cu suspiciuni futile criticii din rîndul unor anume minorităţi ce protestau de ceva vreme faţă de anchetele desfăşurate de această teribilă luptătoare cu flagelul delincvenţei juvenile din rîndul puradeilor musulmani.
      http://www.monstersandcritics.com/news/europe/news/article_1568315.php/Missing-German-judge-committed-suicide-official-says-Roundup

      Judecătoarea Heisig tocmai isprăvise un volumaş de memorii jurisprudenţiale in care aşternuse ceva poveşti palpitante despre mafiile arabe din germania şi ramificaţiile lor in palestina

      http://www.haaretz.com/news/international/late-berlin-judge-arab-drug-mafia-importing-palestinian-kids-into-germany-1.302860

      o coincidenţă nefericită între momentul morţii şi cel al publicării cărţuliei, şi, desigur, neintenţionată de nimeni, mai ales că justiţiara-scriitoare va fi înmînat cumva manuscrisul editurii herder la o zi după decesul său, post-mortem, care va să zică, după cum ne anunţă cu aplomb fiţuica dedicată marşurilor funebre ale europei unite întru emasculare, pe numele ei tot mai mic – deutschewelle
      http://www.dw-world.de/dw/article/0,,5873452,00.html

      citez, că este de domeniul fantasticului:

      Autoarea volumului, Kirsten Heisig, şi-a luat viaţa cu o zi înainte de a încredinţa manuscrisul editurii Herder. La capătul răbdării nu este un roman ci un jurnal de bord, un testament, un avertisment, este consemnarea la rece, descrierea unor cazuri, a unor delicte şi situaţii din domeniul delincvenţei juvenile, de către o neînfricată judecătoare din Berlin.”

      totuşi, undeva in america, nişte rednecşi conspiraţionişti privesc altfel acest mic incident berlinez:
      http://atlasshrugs2000.typepad.com/atlas_shrugs/2010/07/cover-up-in-death-of-berlin-judge-who-exposed-muslim-drug-mafia-importing-palestinian-kids-into-germ.html

    36. Stie cineva mai multe despre asta? (via Mircea Popescu)

      Romanian central bank accused of racism

      Romania’s central bank has been accused of racism by the Holocaust Museum in Washington over a coin depicting an inter-war Orthodox Church leader who held anti-Semitic views.

      The central bank marked 125 years since the setting up of the Romanian Orthodox Church with five silver coins, the first of which was of Miron Cristea, who led the Church between 1925 and 1939 and headed the Romanian government 1938-39.
      As prime minister, Cristea amended the citizenship law, thereby stripping 225,000 Jews (or 37 percent of the country’s total Jewish population) of their Romanian citizenship.

      „By minting these coins we definitely did not wish to send a racist, xenophobic or anti-Semitic message,” BNR governor Mugur Isarescu said.
      He added the BNR was making „a clear distinction between the patriarch and the prime minister”.
      But he stressed that after receiving a letter of protest from the Holocaust Museum he decided to set up a commission that will „analyze the situation and come up with a solution”.
      „The decision should be made public in a few days’ time,” Isarescu said.
      In a study published in 2004, an international commission of historians said Cristea „demonized the Jews” and called for their deportation.
      The commission also established that some 270,000 Romanian and Ukrainian Jews died between 1940 and 1944, during marshal Ion Antonescu’s pro-Nazi regime, while some 25,000 Gypsies were deported, half of whom died.
      Romania had long denied its participation in Nazi Germany’s Holocaust, triggering criticism from Israel and Jewish organizations.

    37. Sa vedem acum ce zice si Muzeul Luvru din Paris. Sau Muzeul National de Istorie Naturala Grigore Antipa din Bucuresti.

      Eu stiam ca muzeele sunt niste cladiri in care sunt expuse diverse exponate din arta, stiinta, istorie s.a.m.d. N-am auzit pana acum ca un muzeu sa-si dea cu parerea despre ceva.

    38. mugur isarescu a avut o pozitie rezonabila: zice ca va analiza situatia

      ce mi se pare cu adevarat grav este comunicatul patriarhiei:

      […]
      De fapt, unele dintre opiniile negative la adresa patriarhilor Miron Cristea, Justinian Marina, Iustin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu au fost deja respinse de către istorici bine documentaţi, iar altele rămân doar simple speculaţii şi acuzaţii nefondate, abordări mai degrabă ideologice, decât ştiinţifice.
      […]

      http://www.basilica.ro/ro/documente/bcomunicat_de_presa_medaliile_patriarhilor_romaniei_evidentiaza_lumina_nu_umbreleb.html

      avem doua documente oficiale ale statului roman care stabilesc vinovatii clare pentru cei enumerati: raportul asupra holocaustului si cel asupra crimelor comunismului

      ei bine, patriarhia se delimiteaza clar fata de acestea:
      – le degradeaza la nivel de „opinii negative”, dintre care
      – unele sint „deja respinse de către istorici bine documentaţi”, insa nenumiti (restul urmeaza sa fie respinse in cel mai scurt timp?)
      – restul sint „simple speculaţii şi acuzaţii nefondate”, „ideologie”

      adica noi nu; poate altii; iliescu si vadim sint mindri de aceasta punere la punct a ovreiului marxist radu ioanid

    39. pai nu pentru pareri antisemite, ci pentru actiuni concrete in calitate de prim-ministru a fost trecut miron cristea in raportul asupra holocaustului; parerile sale in calitate de patriarh sint trecute doar pentru intregirea imaginii personajului

      pareri antisemite aveau si inca au multi, dar nu sint condamnati in vreun fel pentru ca nu au savirsit vreun abuz sau vreo crima; nu a protestat nimeni cind a fost pus eminescu pe bancnote, nu?

    40. Un caz asemanator:

      Controverse la Berlin, provocate de filmul “Portretul luptatorului la tinerete”

      17 Feb ’10
      Institutul National Elie Wiesel din Bucuresti, care se ocupa cu studierea Holacaustului in Romania, a protestat impotriva includerii filmului romanesc Portretul luptatorului la tinerete in cadrul programului de la Festivalul International de Film de la Berlin 2010.

      Prin intermediul unei scrisori deschise trimise directorului Berlinalei, Dieter Kosslick, si membrilor juriului actualei editii, reprezentantii Institutului Elie Wiesel sustin ca filmului Portretul luptatorului la tinerete, regizat de Constantin Popescu, ar “glorifica” un fost legionar, fascist si anti-semit, motiv pentru care cer incetarea proiectiilor din festival.

      Festivalul International de Film de la Berlin nu s-a confruntat pentru prima data cu astfel de controverse. Anul acesta festivalul isi celebreaza cea de-a 60-a editie.

      Directorul sectiunii Forum – in cadrul careia a fost selectionat filmul lui Constantin Popescu – a respins cererea de a opri proiectiile acestui film. Christoph Terhechte a declarat ca Festivalul de la Berlin “nu crede in cenzura, ci in educatie si conversatie”.

      “Suntem foarte constienti ca Ogoranu este considerat extremist, rasist si antidemocratic, insa, noi nu credem in aceste valori si nici acest film nu o face”, a mai declarat acesta.

      Portretul luptatorului la tinerete, debutul in lungmetraj al scenaristului si regizorului Constantin Popescu, a fost prezentat la Berlin in premiera mondiala sambata dupa-amiaza, 12 februarie.

      Filmul prezinta povestea grupului de partizani condusi de Ion Gavrila Ogoranu care, pana spre finele anilor ’50, au luptat in muntii Fagaras impotriva comunistilor, in general, si a nou-infiintatei Securitati, in particular.

      „Filmul meu vorbeste despre un grup de tineri care au decis sa se ascunda in munti si sa astepte sosirea americanilor pentru ca, impreuna, sa rastoarne regimul comunist. Despre un grup de barbati care, vreme de aproape 10 ani, au rezistat in munti, in totala opozitie cu Puterea, si impotriva carora au fost trimisi – pentru a-i prinde si a-i anihila – un numar impresionant si niciodata egalat de trupe, militieni si membri ai serviciilor secrete”, spune Constantin Popescu.

      Sa fie cumva un tipar („a pattern”)?

      Apropierea in timp a celor doua incidente e doar o coincidenta sau cineva asmute cainii pe noi? Si daca da, de ce?

    41. Corectie. Cele 2 intamplari nu sunt chiar asa de apropiate in timp cum credeam. Povestea cu filmul e din februarie, cea cu Miron Cristea e de acum. Deci la o distanta de 6 luni.

      Totusi ramane intrbarea: Are cineva ceva cu noi si ne cauta nod in papura? Pentru ca acuzatii de felul asta, daca se multiplica, pot sa-ti strice imaginea pe termen lung si sa te plaseze intr-o „axa a raului”, din care nu mai iesi decat cu greu.

    42. treaba sta cam asa: de o parte sunt institutiile si organismele evreiesti care monitorizeaza tot, all over the world, referitor la holocaust si la cei care au avut un rol in aceasta tragedie. de cealata parte suntem noi romanii si al nostru trecut recent in care s-au comis cateva grave greseli. printre acestea, politica antievreiasca interbelica.

      evreii monitorizeaza si amendeaza! scopul nu este de a pedepsi ci de a atrage atentia, de a nu lasa lumea sa uite!
      nu are nimeni nimic cu noi, nu vrea sa ne puna nimeni pe nici o axa a raului, dimpotriva, relatiile economice si militare, de exemplu, romano – israeliene sunt pe un trend ascendent.

    43. Murfi, cred ca e mai complicat de atat. Miron Cristea este singurul dintre patriarhii Romaniei care a facut ceva pentru tara; a jucat un rol important in Unire si greselile ulterioare / pe care nu le neg / nu schimba cu nimic actiunile pro-unioniste. Mai degraba am ceva cu Iustinian Marina, Iustin Moisescu si Teoctist Arapasu, unelte ale Partidului Comunist, personaje folosite de comunisti pentru a face praf tara asta si a tine sub control biserica.

    44. Imperialistu’
      sint de acord cu tine; pe mine m-a scos din pepeni atitudinea patriarhiei care neaga tot fara vreun argument si ii face „ideologi”, prosti neinformati si rau-voitori pe cei care indraznesc sa fie de alta parere, chiar daca acestia au si argumente

      ca sa ramin pe partea religioasa: toti oamenii importanti din biblie sint prezentati cu bune si cu rele; nu sint cenzurate greselile, pacatele lor chiar daca sint stilpi ai credintei; in schimb, patriarhia si unii „patrioti” vor sa auda doar faptele de vitejie ale inaintasilor romani

    45. via abbu

      apropo de emisia de moneda de care vorbeam mai sus si de vizita lui peres in Romania, o reactie de pe un blog romanesc:

      În această după-amiază preşedintele Israelului Shimon Peres, a sosit la Bucuresti, pentru o scurtă vizită oficială. În urmă cu câteva zile, reprezentanţii Asociaţiei Victimelor Mineriadelor din România, împreună cu alte ONG-uri, au organizat un pichet în faţa sediului Ambasadei Israelului din Bucureşti, înmânând totodată reprezentantului ambasadei o scrisoare adresată d-lui Shimon Peres.

      Scopul vizitei presedintelui israelian fiind unul diplomatic, de apropiere între cele două popoare, român şi israelian, solicitarea ONG-urilor dorea clarificarea câtorva aspecte spinoase ale relaţiei istorice româno-israeliene. Dintre acestea aminteam declaraţiile îngrijorătoare ale d-lui Peres referitoare la „cumpărarea” de către Israel a României şi a altor ţări est-europene, solicitările obraznice şi rău-voitoare ale comunităţii evreieşti americane privind recenta emisie numismatică a BNR privind Patriarhii Bisericii Ortodoxe Române, şi nu în ultimul rând, recunoaşterea oficială a responsabilităţii evreieşti în crearea, aducerea şi consolidarea comunismului în România, recunoaştere ce trebuie urmată în mod firesc de condamnarea comunismului ca doctrină politică ce a dus la pierderea vieţii şi bunăstării a milioane de români.

      Vizita preconizată are şi o componentă de politică externă importantă, preşedintele israelian apreciind pozitiv – în recentele declaraţii dinaintea vizitei – implicarea României în procesul de pace din zona Orientului Mijlociu şi lupta dusă împotriva terorismului.

      Aceste declaraţii nasc întrebări fireşti, deoarece Israelul este – istoric vorbind – un stat terorist, ce duce o politică teroristă, xenofobă şi rasistă faţă de arabi, şi în special faţă de poporul palestinian.

      Din această perspectivă, Israelul şi preşedintele său rămân în continuare expresia unui nazism de factură sionistă, ale cărui crime împotriva umanităţii trebuie condamnate cu putere, pentru ca acestea să înceteze şi să nu se mai repete.

      Dezastrul umanitar din Fâşia Gaza, atacarea brutală şi nejustificată a Flotei Libertăţii sunt doar câteva din recentele momente ruşinoase ale poporului evreu.

      Piata din lagarul de concentrare, Gaza


      În final, prezentăm secvenţa în care preşedintele Israelului declară că, „cumpără” România. O fi venit cu bani la el ? Remarcaţi de asemenea declaraţia din final, că evreii „ajung peste tot”. Oare o ajunge şi la memorialul anti-comunist de la Aiud ?

      nu stiu inca care este treaba cu aceasta secventa. stie cineva mai multe?

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here