Stalin, Putin și provocările memoriei

    22

    Gânditorul polonez Leszek Kołakowski (cunoscut ca filozoful Solidarității) a văzut peisajul postcomunist ca fiind contaminat de o persistentă moștenire leninistă. El le-a dat acestor rămășițe numele de „ruine în mișcare”, referindu-se la avatarurile vechilor elite, la absența clarității morale și la persistența relicvelor ideologice și culturale ale vechiului regim. Prima etapă a revoluțiilor din 1989-1991 a fost dominată de un revigorant simț al libertății redobândite și de convingerea extrem de răspândită că autoritarismul fusese învins în mod ireversibil. Sociologul S. N. Eisenstadt a descris cu mare precizie aceste revoluții drept non-utopice, non-ideologice, non-escatologice. De regulă, erau răbufniri nonviolente de nemulțumire civică împotriva hegemoniei minciunii și a cruntului cinism al birocrațiilor comuniste. Ofensiva protestelor de masă favoriza filozofia dizidentă a libertății, omeniei și demnității.

    Așteptările inițiale au fost mari și foarte puțini au fost aceia capabili să prevadă apariția urâtelor forme de populism, exclusivitate, cinism și intoleranță pe care Vaclav Havel le-a diagnosticat drept coșmarul postcomunist. Bolșevismul părea defunct, iar politologii sărbătoreau triumful revoluțiilor liberale. Această euforie s-a disipat în ultimii ani, lăsând în urma ei un sentiment de disconfort, derută și dezamăgire. Una dintre principalele probleme constă în eșecul acestor societăți (cu precădere în fosta Uniune Sovietică, dar și în România, Bulgaria, chiar Polonia și Republica Cehă) de a se confrunta cu propriul trecut totalitar.

    Pentru aceia care doresc să înțeleagă atât avatarurile politicii rusești post-sovietice, cât și eșecul – aparținând deopotrivă elitelor și societății – de a accepta trecutul bolșevic traumatic, pătrunzătoarea carte a lui David Satter, It Was a Long Time Ago, and It Never Happened Anyway: Russia and the Communist Past (New Haven & London, Yale University Press, 2012)/A fost cândva, demult, și oricum nu s-a întâmplat niciodată: Rusia și trecutul comunist, reprezintă un ghid cât se poate de revelator. Vechi observator al chestiunilor sovietice și post-sovietice, Satter e deopotrivă un jurnalist înzestrat și un cronicar al curentelor intelectuale și politice. Teza sa principală e aceea că un regim politic democratic – în care individul e tratat decent și unde drepturile omului sunt luate în serios – nu poate fi construit pe amnezie, mistificare și minciuni sfruntate. Chestiunea crucială pe care o are în vedere este modul în care rușii înțeleg să proceseze moștenirile staliniste: cum și de ce stafia generalisimului continuă să bântuie memoria colectivă și imaginația publică. Rezultat al unei splendide cercetări și admirabil scrisă, cartea de față oferă neprețuite viniete ale diverselor reacții față de amintirea încă neprocesată a vremurilor totalitare. „Democrația gestionată” a lui Putin, de fapt un autoritarism insidios cu o sumedenie eclectică și îndoielnică de veleități ideologice (etatism, eurasiatism, naționalism), își are rădăcinile tocmai în această perpetuare a negării.

    Format în cultura secretoasă a KGB-ului, „Țarul Vladimir” rămâne profund atașat de austerul fondator al poliției secrete bolșevice (CEKA), Felix Dzerjinski, un aristocrat polonez care a decis să renunțe la visul său inițial de a deveni preot, transformându-se în schimb în leninist fanatic. Capitolul care tratează eforturile continue de a face din acest torționar o vedetă este prin excelență revelatoriu și profund tulburător. În aceeași ordine de idei, Satter subliniază demersurile întreprinse pentru a inculca un sentiment de admirație față de Iuri Andropov – el însuși un înverșunat leninist –, care, în calitatea sa de președinte al KGB-ului în anii ʼ70 și ʼ80, a supervizat persecuția dizidenților sovietici și neutralizarea oricărei forme de opoziție.

    În mod explicabil, regimul Putin găsește în asemenea personaje scabroase exemple de dăruire civică și idealism politic. În același timp, cercetătorii și jurnaliștii independenți care vor să salveze memoria rămân izolați, părând a se angaja în strădanii donquijotești de reperare a adevărului. În acest sens, cartea lui Satter nu este doar un excelent raport al stării îngrijorătoare în care se află memoria și justiția morală în Rusia contemporană, ci și un efort de a-i sprijini pe activiștii societății „Memorial”, care – asaltați din toate direcțiile – refuză să susțină politicile oficiale ale uitării.

    Pentru Satter, Rusia e o țară „care nu a fost dispusă să se confrunte cu întregul adevăr despre comunism”. După tentativele neconcludente întreprinse sub Boris Elțîn de a se organiza un proces al Partidului Comunist, lucrurile au evoluat într-o altă direcție: mitologiile epocii sovietice au fost restabilite, aceia care continuă să insiste asupra atrocităților trecutului fiind tot mai puternic marginalizați. Nu e de mirare, așadar, faptul că Viaceslav Nikonov – comentator politic având strânse legături cu administrația Putin și nepot al lui Viaceslav Molotov, ministru al afacerilor externe pe vremea lui Stalin – afirmă fățiș: „Pe oameni nu îi interesează trecutul. Orice încercare de a răscoli trecutul nu evocă decât iritare”. Rămâne de văzut cine sunt cei ce repudiază această confruntare cu trecutul și care le sunt motivațiile. Cum se poate explica faptul că, la două decenii după prăbușirea URSS, nu a existat nicio manifestare de căință din partea statului pentru milioanele de oameni nevinovați uciși de către regimul sovietic?

    Sunt de acord cu afirmația lui Satter conform căreia niciun stat de drept, nicio democrație funcțională și credibilă nu poate exista dacă nelegiuirile trecutului rămân ignorate sau sunt sistematic banalizate. Apelând la tot felul de raționalizări, rușii au ocolit orice confruntare cu trecutul odios. Rezultatul acestei deprimante situații este că moralitatea Rusiei e asaltată de cinism și de un dispreț larg răspândit față de valorile cultivate de către dizidenți: omenie, demnitate, memorie. Statul rus nu vede niciun motiv pentru care ar trebui să cultive etosul antitotalitar. Biserica Ortodoxă – cu a sa istorie de martiraj, dar și de complicitate – încearcă să-și anexeze memoria victimelor la propria imagine primenită: aceea de neînduplecată rezistență împotriva comunismului.

    Unul dintre cele mai bune capitole ale cărții lui Satter tratează tentațiile comunismului – un subiect persistent, care constituie în continuare un mister. Nu sunt convins că spre sfârșitul anilor ʼ70 bolșevismul mai era încă un proiect mesianic electrizant. De fapt, era mai degrabă o dogmă decrepită și goală de conținut. Visul originar al revoluției mondiale fusese abandonat în favoarea unui expansionism imperial mai tradițional. Cu toate acestea, vreme de decenii, comunismul a jucat rolul unei religii seculare, propunând principalele repere, busola morală, pentru generații întregi. Veritabilul său amoralism era învăluit în proclamații retorice de egalitate și fraternitate. Era o prefăcătorie, dar o prefăcătorie revigorantă. Acest ciment cvasietic este acum regretat de mulți dintre cei care preferă să-și amintească victoria asupra Germaniei naziste mai degrabă decât ororile Gulagului. În comparație cu experiențele justiției politice din Europa Centrală și de Est, Rusia s-a eschivat practic de la propria vindecare morală. Fără îndoială că motivele acestui eșec se află în strânsă legătură cu debilitatea voinței politice. Putin și-a mărturisit admirația pentru Aleksandr Soljenițîn, însă manualele de istorie susținute de stat și publicate cu binecuvântarea lui au reprezentat vădite tentative de a trece cu vederea teroarea în masă a anilor ʼ30. Pentru ca Rusia să poată deveni o comunitate democratică autentică, ea va trebui să abordeze în cele din urmă chestiunile atât de percutant investigate în volumul de față.

    De fapt, acum câțiva ani Putin a deplâns prăbușirea URSS ca fiind „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea”. Pentru el și pentru foștii săi camarazi de la KGB, pluralismul rămâne marele vrăjmaș. În acest sens, Putin e mai degrabă moștenitorul lui Stalin decât al lui Elțîn. Ideologia sa nu are prea mult de-a face cu mitologiile bolșevice, însă mentalitatea lui rămâne una autoritară și potrivnică drepturilor individuale. Viziunea sa asupra lumii e conspirativă, sectară, militaristă și exclusivă, o prelungire a cosmologiei politice maniheiste a lui Lenin.

    Traducere: Monica Got

    Originalul în engleză: Stalin, Putin, and the Challenges of Memory
    30 septembrie 2013

    Print Friendly, PDF & Email

    22 COMENTARII

    1. Popa Laiu nu a citit acest articol. Nici fanii lui Putin din diverse medii „apărătoare ale valorilor creștine” sau legionaroizii de cele mai felurite obediențe.
      E bine ca aceștia să citească numai ce le zice Dughin, și să se țină departe de texte ca cel de mai sus, pt că ar putea să le trezească vreo rămășiță de onestitate intelectuală, vreo urmă de simț moral, poate chiar și de partiotism (românesc), cine știe?!
      Și atunci ar putea să apară drame psihologice, frământări șl interogații duhovnicești. Cine știe, secta putinistă ar putea să piardă membri, care s-ar deprograma accidental, permițându-și să facă o sinapsă simplă, sub forma următoarei constatări, evidente:

      Putin, ocrotitorul creștinătății, mai cu seamă al ortodoxiei, se trage din cea mai jegoasă vână a URSS, KGB-ul, cea mai sinistră structură satanistă din istoria omenirii. Și, ce să vezi? E mândru de asta. Și dacă are vreun regret, e doar acela că URSS a trebuit să-și schimbe firma, prea se făcuse de rahat. URSS, care a omorât creștini cu zecile de miloane, care a distrus fizic tot ce aveau mai bun și mai sfânt națiunile pe care le-a subjugat, care a răspândit subversiunea, putregaiul moral și terorismul în lumea întreagă, URSS-ul e patria lui Putin și a tuturor cre(ș)tinilor care îl consideră tătucul lor.

    2. Putin: Dispariţia URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut

      Într-o întrunire pe care a avut-o la Kremlin cu veterani de război și pensionari, premierul rus Vladimir Putin și-a exprimat regretul pentru destrămarea URSS,informează Mediafax.

      După propriile declarații, URSS era ”marea Rusie” iar dispația uniunii a fost ”cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut”.

      Mihail Gorbaciov a renunțat la putere pe 21 decembrie 1991, cu o zi înainte de semnarea unei noi uniuni, prevăzută cu Belarus şi Kazahstan.

      ”Nu am avut în istoria ţării decât două momente la fel de grave, când puterea supremă a renunţat la prerogativele sale şi la responsabilitatea a ceea ce se întâmpla în ţară: ţarul – a plecat şi imediat au început aceste evenimente oribile, sângeroase – şi 1991″, a continuat Putin.

      Putin s-a referit astfel la momentul martie 1917 când Ţarul Nicolae al II-lea a abdicat în preajma Revoluţiei bolşevice şi a războiului civil, respectiv la pasul făcut de Gorbaciov în 1991.

      Un mare crestin.

      Vasili Grossman despre Marea Foamete din Ucraina 1932-1933 (1)
      Vasili Grossman despre Marea Foamete din Ucraina 1932-1933 (2)

      Multe-s de regretat la URSS.

    3. Vlad, păi dacă ar fi să încercăm o enumerare, câte sunt de regretat la URSS, n-ar încăpea aici.
      Dar totuși, cu riscul de a lăsa foarte multe pe afară, vreau să pomenesc și eu câteva chestii pe care le-ar putea regreta în mod deosebit cre(ș)tinii care vor să fie ocrotiți de Putin:

      – Legalizarea avortului de către Lenin, în 1920, premieră mondială absolută.
      – Tot Lenin, fondatorul URSS, a inaugurat o revoluție sexuală cât se poate de cuprinzătoare. Familia burgheză a fost dinamitată, divorțul s-a simplificat într-atât încât devenise o formalitate instantanee, mai la îndemână decât cumpăratul unui bilet de tren.
      – URSS a fost prima țară în care a devenit legală homosexualitatea. Atât de progresist și vizionar a fost Lenin în această chestiune, încât activiștii LGBT din ziua de azi îl consideră un model de urmat. (Iar Putin consideră URSS un model de urmat, iar cre(ș)tinii de care vorbim, indignați de avansul agendei LGBT, consideră că Putin e un model de urmat și îi cer ocrotire.)
      – Pe măsură ce URSS se consolida, preoții, călugării și creștinii mireni erau omorâți în masă, bisericile batjocorite, religia interzisă și prigonită cu cruzime satanică. Iar propaganda ateistă omniprezentă a distrus credința și morala creștină a acelor milioane de oameni pe care nu i-a omorât.
      – În seria de măsuri „pro-family” a URSS s-a înscris fenomenul extrem de răspândit al turnătoriei rudelor de toate gradele: părinți turnați de copii, soți turnați de soții, și invers, și pe diagonală, și în toate felurile. Amintim, pt cine uitase, că turnătoria nu rămânea fără urmări, cel turnat ateriza, de regulă, în lagăr (cu mici variații – unii erau omorâți pe loc, alții ajungeau la pușcărie, nu în lagăr, alții se făceau ei înșiși turnători și supraviețuiau nenorocind terți, etc).
      – În paralel, URSS a exportat în Occident, sub diverse ambalaje, subversiunea ideologică, marxismul cultural. Un exemplu istoric este Mattachin Society, prima organizație gay-rights din istoria omenirii, apărută „spontan” în SUA în anii 50 și formată în proporție de peste 90% din membri ai Partidului Comunist American.
      – Cine a citit Whittaker Chambers știe că, în anii 30 în SUA, comuniștii – pe atunci direct conduși de sovietici – practicau avortul cu cea mai mare dezinvoltură, fenomenul fiind mai degrabă o regulă decât o excepție printre membrii sectei; mai mult, Partidul era cel care hotăra când și cine putea face excepție de la regulă și aduce pe lume un copil. Restul societății americane considera avortul o monstruozitate, și nu s-ar fi putut produce legalizarea acestuia pe căi cinstite nici în anii 60 (de a trebuit ca militanții pro-avort să recurgă la înșelătoria Roe vs. Wade).

      am enumerat mai sus doar câteva dintre meritele istorice ale URSS, URSS de care Putin e atât de mândru

      Găsesc totuși că e ceva neomenesc de absurd să faci caz de martirii care au fost uciși de URSS și metastazele sale din alte țări, să te urci pe mormintele acestor morți și să pretinzi că le cinstești memoria, dar să preamărești în același timp pe cei care au nerușinarea de a se reclama pe față drept urmași ai URSS – și chiar se trag din structurile de putere ale URSS, și chiar gândesc exact ca ele, și chiar acționează ca ele.
      Nu-mi vine să cred că poate cineva să fie chiar atât de prost. Departe de mine să neg importanța prostiei în explicația acestui fenomen, dar aici e vorba de o profundă imoralitate, de incapacitatea elementară de a distinge binele de rău. Situația e atât de simplă și de evidentă – pt că Putin nu are nici cea mai mică jenă, iar continuitatea dintre URSS și el nu e un secret, e proclamată la megafoane și împânzește internetul – încât nimeni nu poate invoca dificultatea de a discerne, nu se poate ascunde după prezumția de prostie.

    4. @ 1,2,3

      Asa e, aveti dreptate, e deja un truism caracterul criminal al URSS, KGB, al comunismului in general.
      Ce nu pot eu sa pricep (retoric vorbind) este de ce in anumite zone intelectuale din Romania singurii anticomunisti onorabili, frecventabili, care pot fi citati, venerati, analizati, sunt comunistii raspopiti. Adica asa numitii „revizionisti marxisti”, care au descoperit ei ca stalinismul e inuman si au scotocit ei prin rezervele intelectuale ale marxismului gasind noi abordari umane.
      Kolakowski e doar unul dintre aceste personaje, care a fost comunist iar apoi denuntand PMUP a fost toata viata un marxist. Faptul ca ar fi fost ideologul Solidaritatii nu este niciun paradox. Studiati miscarile de protest din Polonia, din 1956, 1970, 1980 si veti vedea ca acolo domina revizionismul marxist, socialismul cu fata umana. In cadrul Solidaritatii valorile crestine si nationalismul polonez s-au impus mai tarziu.

    5. @4 pista laszlo

      Ar fi o explicație pentru care

      in anumite zone intelectuale din Romania singurii anticomunisti onorabili, frecventabili, care pot fi citati, venerati, analizati, sunt comunistii raspopiti.

      Aceea că în mai toate zonele intelectuale din România, informațiile despre istoria recentă a Poloniei, inclusiv cea a ideilor, trec prin traduceri, agenții de presă internaționale, scrieri ale analiștilor mainstream, toți occidentali. Chiar dacă s-au tradus și la noi, din polonă în română – direct – câteva cărți, ele au fost alese tot după criteriul notorietății internaționale a autorului. Și, așa după cum știm cu toții, mass media mainstream și marile case de editură din Occident, ca și viața intelectuală în general, sunt profund afectate de hegemonia marxist-gramscistă. Ele au manifestat o predilecție evidentă pentru marxiști, atât timp cât s-a putut. Atunci când realitatea socialistă din Polonia a devenit mult prea discordantă față de iluziile susnumiților occidentali, aceștia, nemaiputând susține mitul inițial al perfecțiunii socialismului, au trecut la promovat marxiști deziluzionați de varianta hard și doritori de perestroici și de variante soft de socialism, cu față umană, etc.

      De aceea, nu numai în România, ci și peste tot în lume, se crede că Adam Michnik, comunist deziluzionat, a fost mai important pentru Solidaritatea decât Antoni Macierewicz. Și nu e așa. Nici pe departe.
      Macierewicz, care nu a fost niciodată comunist, ci a aparținut întotdeauna curentului catolic și patriotic polonez, este fondatorul KOR (1976). Fără KOR, nu am vorbi acum nici de Solidaritatea, pt că nu ar fi fost posibilă.
      Macierewicz însă, fiind un om care nu ținea la orgoliul exclusivității, a considerat că este bine să întindă mâna unui grup de comuniști deziluzionați, în frunte cu Jacek Kuron, tocmai deoarece aceștia erau mai cunoscuți peste hotare și ar fi putut asigura mișcării o mai mare vizibilitate în Occident decât putea spera să obțină Macierewicz. Nu e cazul aici să intrăm în detalii, dar a fost un gest de noblețe și de sacrificiu din partea lui Macierewicz, care avea motive destule să nu-i dea bună-ziua lui Kuron, cu atât mai puțin să-i propună să lucreze împreună. Iar Michnik a intrat în KOR mult mai tâtrziu.

      După 1989, Michnik și grupul din jurul lui, înarmați cu organul de presă Gazeta Wyborcza, au revenit alături de comuniști, de care divorțaseră timp de vreo 20 de ani – dragostea dintâi a prevalat față de neînțelegerile intervenite după 1968. Și, alături de comuniști, s-au concentrat asupra ponegririi curentului catolic-național. Macierewicz, Naimski, frații Kaczynski și toți cei care aparțineau curentului catolic-patriotic, până și Anna Walentynowicz, au ajuns să fie bălăcăriți în ultimul hal în GW, și considerați ultranuștiumaice, ba chiar fasciști pe plan internațional.

      Dacă ne referim la realitatea istorică și nu la iluzia creată de stânga internațională, vedem că mai toată mișcarea poloneză de opoziție față de comunism a fost covârșitor dominată de curentul catolic-patriotic.
      Opoziția nu a început în 1956. Ea a început imediat după război, sub forma luptelor de partizani, care au durat foarte mulți ani. Nu cred că trebuie să mai spunem că partizanii erau catolici și patrioți, nu comuniști scârbiți.
      Doar în 1968 se poate spune că protestele au fost mai ales la nivel de intelectuali și de studenți – printre acei intelectuali, s-au numărat, într-adevăr mulți comuniști deziluzionați (de faptul că tocmai fuseseră dați afară din PMUP și își pierduseră o serie de privilegii).
      În 1956 și 1970, 1980 mișcările au fost mai ales muncitorești.
      În 1980, datorită faptului că exsita KOR, mișcările muncitorești s-au coordonat cu protestele intelectualilor, fapt ce a permis marile succese ale Solidarității.
      Muncitorii polonezi erau mult mai influențați de Biserică decât de propaganda comunistă.
      Biserica Catolică, sub conducerea Cardinalului Wyszynski, a fost mult mai importantă în rezistența anticomunistă decât Kuron, Michnik și tot grupul de comuniști deziluzionați. Comuniștii deziluzionați au fost un grup de intelectuali, dar majoritatea covârșitoare a membrilor Solidarității erau catolici, patrioți și rusofobi, nu marxiști gorbaciovizanți. Pentru ei, un Ioan Paul al II-lea era infinit mai important decât un Michnik.
      Cine e interesat de detalii, poate reciti articolul despre Solidaritatea al lui Bronislaw Wildstein – și el membru al KOR:
      http://inliniedreapta.net/dereferinta/reflectand-la-solidaritatea-i/
      http://inliniedreapta.net/dereferinta/reflectand-la-solidaritatea-ii

      (Wildstein, deși nu a fost niciodată comunist, s-a simțit inițial mai apropiat de Kuron decât de Macierewicz; nu poate fi bănuit de părtinire atunci când dă mărturie despre cum a fost cu istoria KOR în realitate.)

      Tot Wildstein a scris un articol despre Kolakowski foarte important, pe care mi-am propus să-l traduc și să-l pun pe ILD, dar n-am apucat încă. Exact despre evoluția lui LK de la marxism la perspectiva religioasă. Wildstein explică acolo cum etapa „revizionistă” a lui Kolakowski a fost, de fapt, foarte scurtă, foarte repede depășită; din păcate, lumea occidentală preferă să vorbească de ea, pt că îi este greu să înghită până la capăt drumul parcurs de LK.

    6. – URSS a fost prima țară în care a devenit legală homosexualitatea. Atât de progresist și vizionar a fost Lenin în această chestiune, încât activiștii LGBT din ziua de azi îl consideră un model de urmat. (Iar Putin consideră URSS un model de urmat, iar cre(ș)tinii de care vorbim, indignați de avansul agendei LGBT, consideră că Putin e un model de urmat și îi cer ocrotire.)

      Serios, Anca, tu chiar vorbesti serios?Mi se pare ciudat, dat fiind ca Ceausescu o interzisese; ai cumva, te rog frumos, vreun link la asta? Multumesc anticipat.

    7. Liv, iată câteva mostre:

      Lenin legalized same sex relations in the Soviet Union as part of the Soviet revolution.
      http://syzygyastro.hubpages.com/hub/Civilization-Theocracy-Revolution-and-Gay-History

      Bolsheviks were first to
      legalize right to choose
      http://www.themilitant.com/2011/7529/752958.html

      The Communist International

      The Russian Revolution and the Emancipation of Women
      http://www.icl-fi.org/english/esp/59/emancipation.html
      „The Bolsheviks also abolished all laws against homosexual acts and other consensual sexual activity. The Bolshevik position was explained in a pamphlet by Grigorii Batkis, director of the Moscow Institute of Social Hygiene, The Sexual Revolution in Russia (1923)”

      Lenin on the Women’s Question
      Clara Zetkin
      http://www.marxists.org/archive/zetkin/1920/lenin/zetkin1.htm

      PS. Stalin a revocat o mare parte din aceste măsuri revoluționare, deoarece se pregătea de război, și dezmățul în care se angajase societatea sovietică nu se mai potrivea cu planurile sale – sper că nu-și închipuie nimeni că Stalin a fost cuprins de pudoare și a pus capăt petrecerii pt că era un moralist în sensul inspirat de Decalog. În schimb, URSS a exportat aceste chestii și le-a sprijinit dezvoltarea în Lumea Liberă, pt a submina Occidentul.
      De asemenea, avortul a fost când legal, când ilegal în comunism. Când a fost ilegal, a fost pt că respectivul geniu conducător voia soldați mai mulți, nu pt că era animat de respectul pentru ființa umană, adică pt pruncii nenăscuți.

    8. @ 5 Anca Cernea. Frumos text, si da, ai dreptate, bunaoara de Antoni Macierewicz acum aud, dar de Kuron, Michnik si ceilalti am fost bombardat pe toate canalele.

      Dar nu ma refeream strict la cazul polonez, Kolakowski e doar un exemplu. In Romania sunt apreciati ca mari anticomunisti si democrati toti raspopitii, de la Agnes Heller la mai stiu eu cine, e o cohorta intreaga. Unul din motive (nu unicul) cred ca e urmatorul: „Eu am fost sincer si cand am fost comunist si cand m-am facut democrat ca uite, la fel si Agnes Heller sau Andre Glucksmann”. Basca faptul ca toti sunt cam inruditi la propriu, adica sunt din acelasi neam.

      In orice caz, comunistii aia din Polonia au fost niste canalii. Daca prin SUA sau mai stiu eu undin Vest, omul poate ca era dus cu pluta si se facea comunist de salon (cu exceptia agentilor KGB care erau 80-90% din membri, in frunte cu presedintele PC American Earl Browder) in Polonia a fost inadmisibil sa fii comunist, niste cozi de topor. A fost un razboi de exterminare intre rusi si polonezi. Se stie cine erau Armata Kraiowa si cine Armata Liudowa si cum rusii au stat vreo sase luni la portile Varsoviei sa astepte ca nemtii sa extermine patriotii polonezi ca sa nu-i mai aiba ei pe cap dupa razboi. Cand Kolakowski si alte canalii s-au facut comunisti (chipurile din idealism) ministrul Apararii din R.P. Polona era Maresalul sovietic Konstantin Rokosovski, care inabusea in sange rascoalele muncitoresti din Polonia.

    9. Lăsați, doamna doctor, că se ocupă comilitonul dvs. Putin de reglarea problemei cu homosexualii. Sau de cea cu femeile. Repară el răul făcut de nerușinatul ăla de Lenin. Chiar, cum va simțiți știind că, ideologic, lucrurile care vă despart de alde Putin sunt mai puține decât cele care vă apropie?

    10. @pista lazlo, spre rusinea mea, nu stiu cine e Agnes Heller si nici nu caut acum pe google.

      spui ca” in Polonia a fost inadmisibil sa fii comunist”. la fel de inadmisibil a fost sa fii comunist in orice colt al lumii in orice moment dupa 1917, din punctul meu de vedere. cand Whittaker Chambers avea simpatii comuniste, parca a si intrat in partidul comunist american, fusesera deja omorati cateva zeci milioane de oameni, iar faptul ca a devenit unul dintre cei mai importanti autori anticomunisti din istorie il face, totusi, mai relevant, pentru „posteritate”, ca anticomunist, decat ca comunist. nu ii anuleaza nimic din meritul de a-l fi influentat decisiv pe Ronald Reagan – care, apropo, si el a fost simpatizat al comunismului in tinerete – dar care a fost unul dintre personajele cele mai decisive in caderea URSS.
      la fel, faptul ca au fost comunisti la un moment dat in viata lor, oricat ar fi acest lucru de inacceptabil, nu diminueaza cu nimic importanta acestor oameni in intelegerea comunismului asa cum o avem noi (adica si tu) acum si/sau caderea comunismului.

      eu, daca are vreo relevanta, sunt anticomunist de cand ma stiu. imi amintesc destul de clar cat de mult il detestam pe ceausescu si comunismul pe la 7 ani. si nu m-am nascut intr-o familie de oameni care au facut inchisoare, ci intr-o familie medie de muncitori. de atunci nu am gasit nici un motiv sa imi schimb parerea cu un grad despre comunism si despre crimele comise in numele lui. la fel, din cate cunosc, marea majoritate a celor care scriu pe ILD au fost anticomunisti din primul moment. Nu imi amintesc nici ca HR Patapievici sa fi fost vreun minut simpatizant al comunismului, sau A. Plesu, sau G. Liiceanu. asta nu ma impiedica sa apreciez textele lui Kolakovski, nici cartile si articolele lui Vladimir Timaneanu, nici articolele lui Bronislaw Wildstein (care, la fel, nu a simpatizat niciodata cu comunismul). Nu imi amitesc nici ca Ion Ratiu sa fi simpatizat vreodata cu comunismul, sau Corneliu Coposu. Exista zeci, sute de alte nume importante de autori care scriu/au scris impotriva comunismului fara sa fi fost vreodata simpatizanti ai comunismului.

      Vorbesti despre „canalia de Kolakovski” — incerc sa inteleg cum e? Odata comunist, totdeauna comunist? Daca esti comunist in tinerete si ajungi sa iti dedici viata anticomunismului (LK etc), uneori chiar sa faci cativa ani de inchisoare pentru asta, ramai canalie? Dar daca esti in tinerete anticomunist si ajungi in viata adulta sa scrii texte comuniste (Mircea Platon, printre altii) sau sa faci aliante cu comunistii (nu cred ca e nevoie sa iti dau nume conteporane din Romania), cum ramai in istorie? Canalie sau nobil anticomunist? Dar daca esti anticomunist in numele altei ideologii criminale? ar trebui sa ii ignoram pe toti, definitiv?

      mi se pare total nepotrivit sa il numesti le LK, acum si pentru eternitate, canalie.

      iar acuzatia ca in tinerete a simpatizat cu comunismul ii este adusa azi lui Vladimir Tismaneanu de cine? de Mircea Platon, de vuvuzelele lui Voiculescu, de fosta securitate si de personaje gen Roncea, care ca „anticomunist” simpatizeaza cu… cu cine?

    11. pista laszlo

      frumos text

      Îmi pare rău că nu pot spune la fel despre @8. Deși ți-am apreciat multe comentarii de la alte articole.

      Dacă neamul e un argument, mă văd nevoită să aduc precizarea că Agnes Heller și Andre Glucksmann sunt din același neam cu Domnul Nostru Isus Hristos.

      Iar cuvântul „canalie” nu are ce căuta alături de numele lui Kolakowski, nici dpdv moral, nici intelectual.
      Dpdv moral, tâlharul de pe cruce e acum sfânt în calendar. Deși, probabil, a lăsat în urmă văduve disperate și orfani fără apărare, jaf, distrugere și suferință cât se poate de crudă. Dar a fost iertat, pt că s-a schimbat, în mod profund și sincer. Așa încât azi, deși toată viața minus câteva minute și-a petrecut-o făcând crime cu mâna lui, nu doar aprobându-le și justificându-le la alții, nu-l numim „canalie”, ci Sf. Dismas.
      Dpdv intelectual, ca să poți să-l judeci pe Kolakowski, ar trebui mai întâi să demonstrezi ce nu e ok în cărțile lui. Scriind alte cărți, pe măsură Principalelor Curente ale Marxismului și semnându-le cu numele și cu răspunderea proprie.

      Unul dintre lucrurile mai puțin știute despre lupta partizanilor polonezi este și faptul că printre aceștia s-au numărat mulți luptători de origine evreiască – patrioți polonezi, anticomuniști, care au dat dovadă de un curaj eroic.
      În vremurile mai recente, uite, chiar Bronislaw Wildstein mi se pare un exemplu cât se poate de elocvent de patriot polonez anticomunist, unul dintre cei mai demni de admirație luptători ai Solidarității, și el de origine evreiască. Btw, Wildstein, un distins intelectual și un om foarte puțin înclinat spre a justifica sau trece cu vederea compromisurile făcute de diverse personaje celebre cu regimul comunist, vorbește cu respect despre Kolakowski.

    12. Arabela

      Lăsați, doamna doctor, că se ocupă comilitonul dvs. Putin de reglarea problemei cu homosexualii. Sau de cea cu femeile. Repară el răul făcut de nerușinatul ăla de Lenin. Chiar, cum va simțiți știind că, ideologic, lucrurile care vă despart de alde Putin sunt mai puține decât cele care vă apropie?

      😆 Toar’sa Arabela, eu inteleg ca feministele sunt limitate, dar parca-mi vine greu a crede ca sunt chiar atat de limitate, incat sa sustina ca un comentariu precum acesta poate fi scris de cineva care are puncte in comun cu tov. Putin.

      Vladimir Vladimirovici Putin este un kaghebist de moda veche. Este anti-homosexuali pentru ca e un dur. A dat niste chestii pentru a incuraja, chipurile, nasterile (atat il duce capul si pe el, un biet etatist) numai pentru ca vede ca Rusia moare de la un an la altul. Daca nu poti sesiza diferenta intre:
      1. a fi impotriva homosexualitatii pentru ca este anormala si a fi impotriva homosexualitatii pentru ca esti boss, respectiv
      2. a fi impotriva avortului pentru ca ucide o viata si a fi impotriva avortului pentru ca altfel risti ca in curand sa nu mai poti face politica de mare putere,
      atunci te-am nimerit: esti o feminista de duzina si cam atat.

      Ce-i drept, greseala asta o fac si altii care se pretind crestini si de dreapta. Singura diferenta intre tine si ei este nuanta: tu zici ca Putin e rau pentru ca e impotriva homosexualitatii si are politici pro-nataliste, ei il lauda pe kaghebistul infect intocmai pentru ca e impotriva homosexualitatii si are politici pro-nataliste. Si tu gresesti, si ei gresesc. Singurul care iese bine din afacerea asta e Tarul de la Kremnlin. Normal, este un maestru manipulator.

    13. @15 Vlad M.
      Pe mine m-a fascinat logica Arabelei. De fapt, răspunsul pe care îl merita, în sistemul ei, ar fi fost ceva așa:
      „Ce-ai doamna Arabela cu homosexualii și cu femeile? Ce ți-au făcut de nu poți să-i suferi? Ce-ți place așa de tare la Putin?”
      Și dialogul ar fi continuat, dacă Arabela nu cădea în oala cu spam.

    14. Coperta cel putin e extraordinara: titlul e memorabil, iar privirea plina de ura a craniului care se scufunda simbolizeaza foarte bine comunismul.

    15. Spre deosebire de mulţi anticomunişti deveniţi după 1989 după cunoscutul slogan, valabil de-a lungul şi de-a latul istoriei, puţini am fost, mulţi am rămas, domnul Vladimir Tismăneanu a luat o poziţie fermă încă în plin avânt al ideologiei totalitare. Că a reuşit acest lucru şi datorită relaţiilor din lumea privilegiată de atunci, vina principală fiind aceea că s-a născut într-o familie ea însăşi privilegiată de sistem, nu are importanţă atâta timp cât aceleaşi relaţii îi puteau oferi aici sau aiurea posibilitâţi care nu-s la îndemâna oricui. Cu atât mai mult e de stimat. Dacă tot ne stă în ”bicisnica hire” să îi judecăm pe alţii, măcar să fim sinceri şi cu noi înşine: Câţi nu am fi dorit să ne ivim pe lume într-o familie care să ne ofere posibilităţile de care s-a bucurat domnia sa. Spun asta deoarece am observat în viaţa de toate zilele destul de mulţi ”anti” în a căror judecată în loc să prevaleze norme ale principiului binelui, atât cât ne stă în putinţă, prevalează frustrări generate doar de invidie. Sau le simt prezenţa disimulată în bune intenţii La fel de adevărat este că încă de atunci se putea vedea că sistemul va eşua într-o catastrofă, astfel că gestul nu a fost decât acela de a sări în altă barcă, însă, pe de o parte, riscurile pe care şi le-a asumat erau la fel de mari, iar pe de altă parte ar fi putut foarte bine să nu se implice atât în denunţarea ororilor, cu atât mai mult cu cât provine din cercurile sus puse ale sistemului. Ceea ce este important la conturarea imaginii acestui intelectual este chiar contribuţia sa enormă la denunţarea ideologiilor totalitare. Or acest lucru este cu atât mai bine articulat cu cât este făcut, şi, deloc de neglijat, cu sinceritate, de cineva care a cunoscut-o din interior. Dacă nici acest lucru nu e de ajuns, atunci nu ştiu ce ne mai poate mulţumi.

    16. Doru,
      Vladimir Tismăneanu a renunțat la lumea privilegiată în care s-a născut, și a părăsit-o, atunci când a înțeles că e construită pe minciună. A făcut-o asumându-și riscuri și rupturi dureroase de cei dragi. În sistemul comunist, succesul lui ar fi fost garantat fără emoții, dar el a preferat să se despartă de minciuna totalitară și să o ia de la zero, în Lumea Liberă. Cariera sa universitară strălucită din Statele Unite nu s-a datorat Partidului, ci exclusiv meritelor lui. Ca să nu mai vorbim de faptul că în Occident criticii marxismului nu sunt deloc bine văzuți, și nu constituie un avantaj politic faptul că denunți crimele comunismului, așa cum o face Prof. Tismăneanu.
      Cea mai directă și evidentă dovadă a faptului că ceea ce face Vladimir Tismăneanu contează și are o mare valoare morală și intelectuală, este aceea că establishmentul securisto-comunist îl atacă în mod obsesiv, de ani de zile, în cele mai dezgustătoare feluri.
      De aceea, cu atât mai mult, merită respectul și recunoștința noastră.

    17. Daca Vladimir Tismaneanu ar fi ramas credincios ideilor de stanga, azi javrele securisto-comuniste care il injura ar vorbi in cei mai ditirambici termeni despre – academicianul, profesor universitar doctor, Vladimir Tismaneanu.
      Cu cat spumega astia mai mult contra cuiva, cu atat mai mult putem fi siguri ca cel atacat e mai OM.

    18. Anca şi Bogdan. Sunt absolut de acord cu dumneavoastră. Am încercat să aduc în discuţie ceea ce i se reproşează chiar şi de către persoane ale căror vederi sunt anticomuniste. ”În Romania sunt apreciaţi ca mari anticomunişti şi democraţi toţi răspopiţii, de la Agnes Heller la mai ştiu eu cine, e o cohortă întreagă. ” apare în comentariul ”pista laszlo” ale cărui intervenţii le urmăresc cu interes, de altfel. Or tocmai aceştia, printre care şi domnul Profesor Tismăneanu care, chiar dacă nu e numit, i se intrevede clar profilul în această ”cohortă”, sunt, în ochii mei, în mare stimă, tocmai pentru că puteau foarte bine să se bucure în continuare de acele privilegii pe care le aveau prin jocul destinului. Or faptul că le-au refuzat, în numele omeniei, după cum se vede de la distanţă, le arată cu atât mai mult calitatea. Câţi dintre noi, dacă ni s-ar fi întâmplat să ne naştem şi să fim educaţi în aceste cercuri, am fi făcut-o? Cu siguranţă nu atâţia câţi acum ne proclamâm anticomunişti. Intransigenţa trebuie şi ea cumpănită cumva, mai ales că, în viaţa de toate zilele, am văzut-o deseori la oameni care încearcă ei înşişi să ascundă ceva. Pe de o parte, pe de altă parte ei, ”tovarăşii de drum”, atât aşteaptă – şi au răbdarea vicleană a omului cu mintea odihnită – să ne spună că suntem ca şi ei. Am reformulat, oarecum, pentru a nu lăsa loc interpretărilor. Iar de perversitatea atacurilor venite din partea înflăcăraţilor tovarăşi nu pot spune decât că nu mă aştept să aud din gura şacalilor arii din opere. Cu stimă.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here