Statutul juridic al Palestinei

    10

    „Give Peace a Chance” este un documentar de 15 minute care prezintă o nouă perspectivă asupra păcii între israelieni şi palestinieni, perspectivă bazată pe descoperirea procesului-verbal al Conferinţei de Pace de la San Remo din aprilie 1920,  document declasificat de curînd.
    Acest document detaliază drepturile legale ale evreilor şi ale palestinienilor în conformitate cu dreptul internaţional. Realizatorii filmului consideră că doar prin revenirea la masa negocierilor, prin respectarea faptelor istorice şi a dreptului internaţional, se poate obține o pace reală între Israel şi palestinieni.
    Documentul a fost publicat de  ‘European Coalition for Israel’, o inițiativă a unor grupuri creștine europene pro-Israel.


    Declarația Balfour din 1917. Este o declarație politică de intenție în numele guvernului britanic, prin care este recunoscută nevoia instituirii unui cămin național al poporului evreu, este recunoscută realitatea legăturilor istorice, religioase și culturale ale poporului evreu cu teritoriul locuit de strămoșii lor, teritoriu care în lumea greco-romană era cunoscut sub numele de Palestina, și este afirmată necesitatea recunoașterii și respectării drepturilor civile și religioase ale comunităților neevreiești de pe teritoriul Palestinei.
    Conferința de Pace de la Paris (1919). Arabii și evreii și-au prezentat pretențiile în fața Consiliului Suprem al Principalelor Puteri Aliate (Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia și Statele Unite). Chestiunea fiind prea complexă pentru o soluție cadrul Conferinței, rezolvarea ei a fost amînată. Un pas înainte a reprezentat includerea în statutul nou înființatei Ligi a Națiunilor a articolului 22 care prevedea înființarea unui sistem de mandate ca foruri tutelare pentru teritoriile vechiului Imperiu Otoman.
    Conferința de la San Remo (18-26 aprilie 1920). A reprezentat o „extensie” a Conferinței de la Paris și avea drept scop principal deliberarea asupra pretențiilor și propunerilor diferitelor părți și adoptarea unor soluții cu valoare juridică asupra unora dintre chestiunile nerezolvate la Paris. Rezultatul, în acord cu articolul 22 al Tratatului, a fost înființarea a trei mandate: unul pentru Siria și Liban (separat mai tîrziu în două mandate), unul pentru Mesopotamia (Irak) și unul pentru Palestina. Mandatul pentru Palestina a fost încredințat Marii Britanii ca o „datorie sacră a civilizaţiei” în ceea ce priveşte „stabilirea în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul evreu”. Aceasta a fost o rezoluţie obligatorie care deținea întreaga forță juridică a dreptului internaţional.
    Mandatul pentru Palestina. S-a constatat că în cazul a două dintre mandate comunitățile indigene aveau capacitatea de a se auto-guverna, așa că Puterile Mandatare s-au limitat la oferirea de asistență pentru înființarea unor instituții guvernamentale. Cazul Palestinei era diferit deoarece urma să devină în cursul mandatului un cămin național pentru poporul evreu, dar majoritatea acestora nu locuiau încă pe acest teritoriu. Mandatul prevedea procedurile și condițiile în care evreii aveau posibilitatea de a se stabili pe acest teritoriu, pregătind astfel condițiile necesare pentru formarea unei națiuni viabile în cadrul teritoriului cunoscut sub numele de Palestina.
    Palestina. Granițele Palestinei, așa cum apar în cererile înaintate către Conferința de la Paris, cuprind teritorii de la vest de de la est de Iordan. Scopul reclamat era „constituirea unui stat autonom”, sub rezerva că „nimic nu va fi întreprins care să prejudicieze în vreun fel drepturile civile sau religioase ale comunităților ne-evreiești stabilite în Palestina”. Mandatul pentru Palestina, aprobat de Consiliul Ligii Națiunilor în iulie 1922, era un tratat internațional și avea, prin urmare, putere juridică.
    Chaim Weizmann, preşedintele nou formatei Organizaţii Sioniste şi, mai tîrziu, primul preşedinte al statului Israel spune: „Această recunoaştere a drepturilor noastre în Palestina este inclusă în tratatul cu Turcia şi a devenit parte din legea internaţională, acesta este cel mai important eveniment politic din întreaga istorie a mişcării noastre şi, poate nu este o exagerare să spunem, din întreaga istorie a poporului nostru de la Exil încoace. Rezoluţia de la San Remo încununează declaraţia britanică (Balfour) prin adoptarea sa ca parte a legii naţiunilor lumii.”
    Trans-Iordania. Obiectivul primar al Mandatului era întemeierea unui cămin pentru poporul evreu pe teritoriul ocupat în trecut de strămoșii acestora. Poporului arab, care deținea suveranitatea într-un număr de state din zonă, îi erau garantate respectarea drepturilor religioase și civile de-a lungul Mandatului și după formarea statului Israel. Mai mult, în 1921, înainte de stabilirea și semnarea Mandatului, Trans-Iordania (Iordania de astăzi) a fost separată în cadrul Palestinei și a fost trecută sub jurisdicție arabă.
    Mandatul pentru Palestina, Art. 25. În teritoriile situate între Iordan şi granița de est a Palestinei așa cum va fi în cele din urmă determinată, Mandatarul are dreptul, cu acordul Consiliului Ligii Naţiunilor, de a amîna sau de a refuza aplicarea unor dispoziţii din prezentul mandat dacă le va considera inaplicabile la condiţiile locale existente şi poate dispune administrarea teritoriilor după cum consideră adecvat pentru aceste condiţii, cu condiţia ca nici o acţiune să nu fie incompatibilă cu dispoziţiile articolelor 15, 16 şi 18.
    Autodeterminarea palestiniană. Astfel, poporul arab a dobîndit dreptul de autodeterminare ca urmare a acestei partiționări preliminare a Palestinei. Prof Yehuda Zvi Blum, fost ambasador la ONU: „Arabii palestinieni au beneficiat de mult de autodeterminare în cadrul unui stat propriu – Statul arabo-palestinian al Iordaniei”. Chiar mai semnificativ, într-o scrisoare datată 17 ianuarie 1921 către secretarul particular al lui Churchill, T.E. Lawrence scria că, în schimbul suveranității arabe în Irak, Trans-Iordania şi Siria, fiul cel mare al Regelui Hussein, Emirul Feisal – cunoscut ca un om de cuvînt – „a fost de acord să renunţe la toate pretenţiile tatălui său în Palestina.” După această partiţie, Churchill – Secretar de Stat pentru Colonii la acea dată – a reafirmat de îndată angajamentul Marii Britanii de a pune în aplicare politicile din Declaraţia Balfour în toate celelalte părţi ale teritoriului de la vest de Rîul Iordan, care intrau sub incidenţa Mandatului pentru Palestina. Acest angajament includea zona Ierusalimului şi, desigur, Orașul Vechi. Churchill: „Este în mod evident just că evreii, care sînt împrăştiați peste tot în lume, ar trebui să aibă un centru şi un cămin naţional în care o parte dintre ei să se poată reuni. Şi unde altundeva ar putea fi acesta, dacă nu în Palestina cu care aceştia, de peste 3000 de ani, au fost atît de strîns, de profund asociați?”
    După 90 de ani. Între timp, pe teritoriul Palestinei s-au înființat două state – Iordania și Israel, au apărut două popoare – poporul iordanian și poporul palestinian și se pregătește declararea unilaterală la ONU a unui nou stat palestinian cu capitala în Ierusalimul de Est. Orice rezolvare echitabilă a conflictului arabo-israelian este îngreunată foarte mult de noianul de metafore și hiperbole, de distorsiuni factuale, de manevre politice și retorică publică utilizate pentru influențarea opiniei publice mondiale.
    Identitatea palestiniană. La San Remo, la momentul semnării Mandatului, teritoriul cunoscut atunci sub numele de Palestina era desemnat drept Cămin Național pentru poporul evreu. Deși conținea prevederi care protejau drepturile locuitorilor arabi, evreii erau cei care reprezentau un popor fără țară. Ei erau scopul Mandatului și al Declarației Balfour. La acel moment se putea vorbi despre evrei palestinieni, despre arabi palestinieni sau despre creștini palestinieni. Odată cu întemeierea statului Israel, evreii palestinieni și-au reclamat denumirea istorică de „israelieni”, iar arabii palestinieni și-au însușit numele de „palestinieni”, cu previzibilul rezultat că astăzi ei par singurii locuitori îndreptățiți ai acelor teritorii. În realitate, țara numită „Palestina” acoperă un teritoriu pe care evreii l-au numit „Ţara Sfîntă” cu mult înainte ca numele „Palestina” să fi fost folosit pentru prima oară de greci şi de romani. Pe scurt, pe teritoriul cunoscut sub numele de „Palestina”, niciodată – nici de cînd acest nume a fost utilizat pentru prima dată, nici înainte – nu a reprezentat vreo naţiune arabă și nici nu a desemnat vreodată o naţiune arabă. Însă această denumire are un mare impact psihologic pentru că induce ideea că locuitorii arabi din Palestina sînt adevărații „palestinieni”, că „Palestina” le aparține şi că aceștia au fost strămutați de pe un teritoriu care era moştenirea lor ancestrală, mai degrabă decît a evreilor „palestinieni” care, în realitate, nu au avut niciodată vreo altă „casă”.
    Refugiații. Conform definiţiei juridice, un „refugiat” este „o persoană care fuge sau este expulzat dintr-o ţară, [în mod special] din cauza persecuţiei, şi caută refugiu într-o altă ţară” (Black’s Law Dictionary). Condiţia actuală a tuturor celor care trăiesc în tabere de refugiaţi este cu adevărat demnă de milă şi stîrneşte compasiunea lumii întregi; dar majoritatea celor identificați drept „refugiaţi” se află la peste o generație depărtare de evenimentele care i-au determinat pe cei din acea generaţie să fugă. Vaste teritorii arabe și-au cîștigat statalitatea cu generații în urmă şi ar fi putut integra de multă vreme și cu mare ușurință acești nefericiți „refugiaţi” din care s-a făcut un spectacol mondial pentru o perioadă de şase decenii, în loc să fie integrați ca membri productivi ai societăţii în cadrul propriului popor. În plus, pe lîngă alte teritorii mandatate la San Remo și care și-au cîştigat statalitatea înaintea Israelului și i-ar fi putut absorbi pe frații lor arabi, Trans-Iordania a fost separată în mod special pentru arabii palestinieni pe teritoriul iniţial desemnat pentru căminul naţional evreiesc. Aceasta oferea deja un „nou stat” legitim pentru arabi în cadrul teritoriului „Palestinei”.
    Pe de alta parte, dreptul internaţional nu a avut niciodată de a face cu problema „moştenirii” statutului de refugiat, o astfel de situaţie este unică în istoria omenirii.
    Liniile din 1967. Se vorbește des despre cererea de retragere pe „frontierele din 1967”. Mai întîi, această terminologie este incorectă din punct de vedere juridic. Cuvîntul „frontiere” este utilizat în dreptul internaţional pentru desemnarea graniţelor de stat. Pentru statul Israel nu au fost niciodată desemnate astfel de granițe recunoscute internațional. „Liniile din 1967” sînt linii de armistițiu stabilite în urma Războiului de Independenţă din 1948. Aceste „linii”, a fost repetat în mod expres în numeroasele acorduri de armistiţiu din 1949, nu reprezintă nici frontiere naţionale şi nici nu aduc atingere negocierilor bilaterale viitoare asupra granițelor. Aceste linii de armistiţiu au rămas valabile pînă la izbucnirea Războiului de Şase Zile din 1967. Corelarea cu războiul din 1967 – în care Israel a recuperat teritorii pierdute în urma atacului arab – și numirea acestora „granițele din 1967” în loc de „liniile de armistiţiu din 1949”, favorizează interpretarea eronată că acestea ar fi granițele adevărate. Eugene Rostow, Subsecretarul de Stat american pentru Afaceri Politice în 1967 şi unul dintre cei care au participat la redactarea Rezoluţiei 242/1967 a Consiliului de Securitate al ONU, a declarat în 1990 că și aceasta şi Rezoluția 338, ulterioară „… se bazează pe două principii, Israelul poate administra teritoriul pînă cînd vecinii săi arabi vor semna pacea; şi cînd pacea va fi semnată, Israelul se va retrage pe „graniţe sigure şi recunoscute”, care nu trebuie să fie liniile de demarcare ale armistiţiului din 1949.” Într-un cuvânt, liniile din 1967 nu sînt „frontiere” şi acest cuvînt nu ar trebui să fie utilizat pentru a nu crea şi perpetua impresia că Israelul a încălcat ilegal frontierele unui alt stat.
    Teritoriile ocupate. În mod similar, în ceea ce priveşte teritoriile în litigiu, utilizarea pe scară largă a expresiei „teritorii ocupate” și nu a celei de „teritorii disputate” (ceea ce și sînt, în fapt) are un impact psihologic major și duce la diverse consecințe practice şi chiar juridice. Textul Mandatului pentru Palestina vorbește despre „reconstituirea” teritoriului în numele poporului evreu. Un stat nu poate fi „putere beligerantă”, nu se poate vorbi de „ocupație beligerantă” cînd este vorba despre un teritoriu „reconstituit” în numele său conform cu prevederile unui instrument al dreptului internațional, chiar dacă granițele finale nu sînt trasate. „Ocupația apare atunci cînd un stat beligerant invadează teritoriul unui alt stat cu intenţia de a reține teritoriu cel puţin temporar” (West’s Encyclopedia of American Law). Teritoriul reclamat de Israel în 1967 nu a fost niciodată din punct de vedere juridic „teritoriul unui alt stat” și nu a fost obținut de Israel în urma unui război de agresiune. Într-adevăr, acesta a fost teritoriul care a fost desemnat în mod special pentru a deveni cămin național evreiesc, în temeiul Mandatului pentru Palestina din 1922.
    Coloniștii. Un corolar apropiat este problema coloniilor. Sensibilităţile din jurul acestei probleme sînt exacerbate de însuşi faptul că legalitatea / ilegalitatea unor astfel de aşezări se bazează pe factori care nu derivă din normele scrise ale dreptului internaţional, ci mai degrabă sînt complicate de natura unică a cazului israelian. Spre exemplu, deși de multe ori s-a susţinut că astfel de aşezări încalcă articolul 49 din Convenţia de la Geneva (IV), includerea acestui articol în Convenţie a avut un scop cu totul diferit decît reglementarea unor situaţii cum ar fi cele din Israelul de astăzi. Intenția celor care au redactat Convenția era protejarea civililor vulnerabili în perioade de conflict armat prin crearea unui instrument juridic internaţional care ar declara ca fiind ilegale toate deportările forțate, cum ar fi cele suferite de peste 40 milioane de germani, sovietici, polonezi, ucraineni, maghiari şi alţii imediat după Al Doilea Război Mondial. În cazul Israelului, în conformitate cu dreptul internaţional și așa cum a fost prevăzut în Mandatul pentru Palestina, evreii au permisiunea şi sînt chiar încurajați să se stabilească în orice parte a Palestinei, însă aceștia nu sînt deportaţi cu forţa sau transferați de către Guvern. În consecinţă, desemnarea așezărilor din „Ierusalimul de Est”, Iudeea şi Samaria drept „ilegale” nu poate avea vreo legătură cu Convenţia de la Geneva.
    Ierusalim. Problema Ierusalimului este poate cea mai volatilă dintre toate. Luînd în considerare faptul că Ierusalim este un oraș sacru pentru atît de mulți oameni, a devenit evident că poziţiile Israelului şi a arabilor palestinieni în ceea ce priveşte oraşul vechi sînt practic ireconciliabile. O dovadă în acest sens este și faptul că această problemă nu a fost amintită în Acordul de Pace în Orientul Mijlociu, convenit în 1978 la Camp David între Israel şi Egipt. Ierusalimul a figurat pe agenda discuțiilor, însă a fost lăsat în afara Acordului final, din cauza incapacităţii celor două părţi de a rezolva diferendele fundamentale în această privință. Eşecul de la Camp David din iulie 2000 a subliniat din nou importanţa problemei Ierusalimului şi a oraşului vechi.
    Rolul ONU. Venind la rolul Organizaţiei Naţiunilor Unite în dezbaterea actuală, trebuie amintit că, potrivit Cartei ONU, Adunarea Generală a ONU nu are puterea de a emite decizii cu valoare juridică și caracter obligatoriu. Rezoluţiile Adunării Generale au doar puterea de recomandare, fără vreo forţă juridică. Prin urmare, dacă se va adopta cumva vreo rezoluţie care să „recunoască” „arabii palestinieni” ca o entitate politică/stat, acest lucru nu ar putea constitui actul de creare a unui stat al Palestinei în temeiul dreptului internaţional, nu mai mult decît a constituit Rezoluţia 181 (II) (Planul de partiţie ONU) din 1947 un act de creare a statului Israel.
    Negocieri pentru un statut permanent. În plus, au existat angajamente de ambele părţi pentru negocieri pentru un „statut permanent”. Conducerea OEP s-a angajat în 1993 să înainteze spre o rezolvare pentru practic toate aspectele importante ale „statutului permanent” doar prin negocieri. În conformitate cu Acordul interimar din 1995 (Oslo II), părţile s-au angajat să nu acţioneze în mod unilateral pentru modificarea statutului teritoriilor înainte de a avea rezultatele negocierilor pentru un statut permanent. A fost convenit și stipulat în mod clar că: „… niciuna dintre părţi nu va iniţia și nu va face vreun pas care să schimbe statutul Cisiordaniei şi al Fîşiei Gaza în aşteptarea rezultatului negocierilor asupra statutului permanent.”
    Prin urmare, un stat palestinian declarat unilateral ar reprezenta o încălcare a angajamentelor încorporate într-un instrument juridic internaţional, precum şi în declaraţii publice şi documente oficiale publicate.
    În concluzie, conflictul nu este un conflict tradiţional asupra unor graniţe – care nici nu reprezintă adevărata problemă, demonstrat și de faptul că graniţele au rămas atît de mult timp nedeterminate. Este un conflict asupra drepturilor istorice şi asupra nevoii recunoscute pe plan internaţional a unui „popor” unitar de a avea un loc (şi un teritoriu) în care să se întoarcă „acasă” după aproximativ două mii de ani de statut „apatrid” şi separare de ţara părinţilor lor – singurul loc pe care ei îl numesc „sfînt” şi singura țară pe care poporul evreu a numit-o vreodată „acasă”.
    Sursa: http://www.givepeaceachance.info

    Print Friendly, PDF & Email
    Cititi si

    10 COMENTARII

    1. Un PS important la excelentul articol publicat de Liviu.
      O discutie pe larg si in detaliu cu Jaques Gautier despre Rezolutia din San Remo se gaseste in acest articol:
      Cine este proprietarul de drept al Ierusalimului?
      Interviul realizat de un post de televiziune canadian cu Jaques Gautier este esential pentru lamurirea aspectelor juridice referitoare la legitimitatea statului Israel si a statutului orasului Ierusalim.

    2. Vreau sa spun ca pina la ILD stiam ca logic vorbind, si analizind factual adevarul de la fata locului, si by the rule of the thumb, Israelul nu este agresorul si ca dreptatea e de partea lui. Dar numai prin materialele de la ILD, am inteles si dreptul nostru juridic de a trai aici. Nici macar in Israel nu se pun problemele asa cum se cade, din punct de vedere juridic. Pentru ca media e in miinile stingii, care are interes (devios sau pervers, as spune), sa scoata palestinienii basma curata si Israelul ca partea lezanta, rea, fascista, etc. Am avut o mare revelatie cind am urmarit in urma cu citeva luni interviul cu Jaques Gautier, pe care il mentioneaza si recomanda pe drept Emil Borcean mai sus.
      Cite duceri in eroare, cite minciuni, cita nedreptate, cita imbrobodire se practica in mod mirsav fata de Israel.
      Bravo celor care au curaj sa prezinte adevarul gol golut in aceasta problema, deci in contextul nostru – Emil B., Liviu Craciun si ceilalti ILD-isti (plus initiativa ‘European Coalition for Israel’, s.a.m.d), care risca popularitatea si totusi ramin pe pozitia in care cred!
      Urez mult succes ILD-ului in forma noua a site-ului!

    3. Culmea este ca, nu numai evreii sunt contra infiintarii unui stat Palestinian, ci chiar unii dintre arabi. Astfel, un inalt responsabil iordanian a afirmat in urma cu doua luni, ca regatul Hasemit va vota contra creearii unilaterale a unui Stat Palestinian la ONU, in septembrie.
      “ Cele mai importante interese nationale ale Iordaniei vor fi in pericol, daca Autoritatea Palestiniana va declara Statul in mod unilateral – in particular este vorba despre chestiunea refugiatilor, resursele de apa, Ierusalimul si frontierele.”, a aparut scris negru pe alb, intr-un ziar din Emiratele Arabe Unite – Al Bayan, care reda declaratia prim ministrului iordanian Marouf Bakhit. Acesta a mai spus ca: “ este in interesul Israelului, cu frontiere si o bariera de separatie. Este o actiune care va avea ca efect stergerea frontierei dintre Iordania si Iudeo-Samaria asa ca, din acesta cauza Regatul respinge acesta viziune de viitor.” Jurnalul a mai scris ca Iordania se pregateste sa anuleze naturalizarea palestinienilor si a familiilor lor. Toti cei care au luat nationalitatea iordaniana dupa 1988 vor deveni apatrizi , in scopul de “a se scoate in evidenta identitatea palestiniana”
      Autorul articolului, de unde am preluat aceste informatii( Amos Lerah-JSSNews), concluzioneaza: “ Iordania, care reprezinta 78% din pamanturile” Palestiniene”( conform mandatului britanic), cu o populatie in proportie de 72% palestiniana, cu o regina, ea insasi palestiniana… viitorul rege va fi deci palestinian…poporul va dori sa fie palestinian, ca si Statul! In final lucrurile nu sunt prea complicate.”
      Oficialii cu rang inalt de la Amman, au anuntat in repetate randuri Autoritatea Palestiniana ca “ Aceasta candidatura va esua”! Iordania a facut demersuri si pe langa celelalte tari arabe, sa nu sustina initiativa palestiniana.
      Insusi Secretarul General al Ligii Arabe, Nabil Elaraby, a cerut Autoritatii Palestiniene sa-si reconsidere apelul privind crearea unui Stat Palestinian.
      Elaraby a declarat: “ Apelul unilateral catre Consiliul de Securitate al ONU si catre Adunarea Generala a Natiunilor, poate fi o masura foarte periculoasa pentru palestinieni in aceasta perioda, asa ca ii propun lui Mahmmud Abbas sa-si reconsidere pozitia.”
      Aceasta este pozitia arabilor acum, dar ce va fi pe 20 septembrie, tinand cont de viclenia lor, cine poate stii ?
      Multumesc lui Liviu Craciun pentru un articol excelent documentat !

    4. Va semnalez o prezentare un pic diferita a problemei, pe http://www.nymei.org/
      Acest „pic”, referitor la Rezolutia de la San Remo, la documentele care consfintesc legalitatea statului evreiesc in Palestina in primul rand, zic ei – echipa de cercetatori de la New York Middle East Institute – ca e „deadly”.

      With all these horrible mistakes Dr. Gauthier gets contradictory to himself and he give us deadly wrong information that is suicidal for Israel…

      Abia ce am vazut interviul lui Gauthier semnalat de Emil, nu reusesc sa parcurg acum toate datele oferite de NYMEI (si mai ales sa le inteleg implicatiile), dar o sa ma straduiesc si m-ar interesa si parerea voastra.
      numai bine! 🙂

    5. „un pic diferita” – of of
      san remo nu exista, politicienii evrei de la stinga la dreapta sint niste momii tradatoare, uniti intr-o cabala functionarii evrei (care ii refuza finantarea) si cu perfidul albion pentru distrugerea israelului
      toate acestea le spune… Yosef Yakov-Lev (de fapt e un pseudonim, bietul om a avut ghinionul sa se numeasca Alexander Yakovlev…), un rus care probabil nu a iesit niciodata din rusia (asta nu il impiedica, desigur, sa aiba un intreg institut la new york; sau macar un site .org), fan avigdor eskin & kahane (voteaza probabil cu putin ca si idolul sau) si care a scris si o carte: „The Multifaceted Cybernetic Solution to Stop Terrorism in the Holy Land to Overcome World Terrorism. New Effective Strategies” – pe scurt, problema e ca restul lumii (in afara de el) nu face diferenta intre terorism si teroristi, de aceea omoara teroristi; nu asta e calea; trebuie omorit terorismul si pt asta folosim, desigur, cibernetica – trebuie actionat direct asupra mintilor si vointei arabilor prin metode „cibernetice”, etc
      cartea a iesit in 2009 pe cind inca nu aparusera metodele noi, norvegiene de promovare a scrierilor de acest fel; altfel nu-mi explic de ce un astfel de geniu a ramas nedescoperit

    6. Aha, deci e un caz. Am mai citit acum si imi dau seama ca m-am grabit, nu era de semnalat. Pe facebook zice ca locuieste in Brooklyn, dar ce conteaza… se pare ca locuieste mai mult pe fb unde circula aceste revelatii naucitoare ale sale.

      Qur’an is clearly stating that ALL Palestine belongs to the Jews

      😀
      uf… dar nu e timp de astfel de glume.
      multumesc pt articol!
      si
      @4, Silvapro, il stiam, imi place si mie, merita difuzat.

    7. Palestinienii au doua state Iordania si teritoriile controlate de Autoritatea Nationala Palestiniana , chiar trei daca consideram ca Gaza s-a rupt de autoritatea palestiniana a lui Abbas. Autoritatea Palestiniana administreaza mai multe orase si sate cu teritoriul inconjurator din Cisiordania , au propriul guvern, parlament , au ambasade chiar si pasaport. Indeplinesc toate criteriile de la Mondevideo(1930) cu privire la statalitate. Ca nu functioneaza bine si ca nu sunt membrii cu drepturi depline al ONU asta e altceva. De facto exista deja o tara Palestina.
      Deci disputa nu e una pentru independenta ci o disputa teritoriala intre doua tari.

    8. Deci nu inteleg cum pot sa zica ca sunt sub ocupatie , ar putea zice ca sunt partial sub ocupatie partial liberi. Dar nu poti zice ca esti sub ocupatie , ca si cum ai fi o provincie a Israelului , ca nu e adevarat . Cum sa fii sub ocupatie cand tu ai minister de externe , presedinte , servicii de securitate si controlezi orase si sate Cum e Abbas sub ocupatie cand el umbla brambura in America si la ONU?

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here