Tigani si elite

    0

    Problema romilor a fost reaprinsa de actiunile adminstrative ale autoritatilor franceze si de schimbul de replici cu totul neobisnuit între Guvernul francez si Comisia Europeana. Parlamentul European s-a ilustrat cu o rezolutie îmbibata de retorica traditionala a stîngii. Ce e cu adevarat scandalos în aceasta controversa nu tine, însa, de tonul sau detaliile scandalului politic sau de presa (care agita, bineînteles, pretentii de seriozitate si probitate). Marea problema a problemei romilor si a tratamentului oficial care o înconjoara e ipocrizia. Mai exact, lipsa de sinceritate a combatantilor, precum si completa lor ignoranta în materie (marea exceptie, într-o dezbatere de presa derutata de propriile sloganuri, e interventia lui Tom Gallagher, cu un articol transant si exact, How Do You Solve a Problem Like the Roma?, în Wall Street Journal).

    Comisarul (avid de publicitate) Viviane Reding in foto, stânga

    Toate elementele care fac decorul dezbaterii, începînd cu titulatura de „rom”, continuînd cu performanta organizatiilor de sprijin ale campaniei pro-roma si încheind cu agenda politica a acuzarii, sînt aproape complet lipsite de legatura cu adevarul, cu fondul si cu întelegerea problemei romilor. În toata aceasta parada supranumerica de clisee morale, romii sînt partea sistematic exclusa. Pe scurt, problema romilor nu va fi nicodata ameliorata de un tratament care se fereste sa spuna pacientului pe nume si refuza sa îl consulte direct, preferînd sa administreze de la distanta descîntece liberale.

    Discutia trebuie sa înceapa stabilind diferenta între romi si tigani. Primii sînt materialul decorativ si avantajos cu care lucreaza, în profit, organizatiile civile si politiicenii agatati de teoria opresiunii eterne. Tiganii sînt cu totul altceva: o populatie în carne, oase si contradictii nerezolvate. Dealtfel, problema tiganilor nu e, asa cum banuiesc multi dintre agitatorii ei demagogici, un scandal de eruptie recenta. Asa numita problema a romilor e o criza sociala de îndelungata rezistenta istorica. Ea traduce în conflict social permanent o contradictie de civilizatie permanenta. Asta nu înseamna ca tiganii sînt respinsi de cultura intoleranta a societatilor moderne, asa cum spera si cred cu program promotorii culpei europene si partizanii artizanatului tiganesc. Criza e infinit mai serioasa decît aceasta comedie infantila cu traditii si culturi capricioase pîna la isterie. Spre deosebire de asa zisa problema a romilor, criza istorica a tiganilor e o realitate masiva, impusa de decalajul de civilizatie al tiganilor si, în genere, al acelor populatii (aborigeni în Australia, nativi în America de Nord) care au ramas prizoniere ale unei formule de viata pre-moderne. Unde modern nu e un concept egal cu tehnologia ci o anume capacitate de a construi societati complexe care exlud arbitrariul si libertatea nenormata. Putina lume întelege dealfel ca înainte de a fi o cultura de pitoresc nomad, lumea tiganilor e rezultatul optiunii pentru libertatea totala în raport cu constrîngerile sociale si legale ale lumii de alaturi. Lipsa raspunderilor asumate face din tigani o societate care traieste liber, pîna la extremism, în marginea societatilor organizate pe principiul limitelor si constrîngerii. De aici, conflictul. O lume care refuza sa ia nota de cadrele minime ale necesitatii sociale va trai în contradictie cu societatile organizate pe care le va specula, irita si hartui în permanenta. Eroarea fundamentala a campaniei care acuza de persecutie majoritatile în conflict cu tiganii e tocmai incapacitatea de a întelege raporturile reale între cele doua societati. Acolo unde dizolvarea raspunderii genereaza frictiuni, stînga umanitara insista într-un discurs care deresposabilizeaza.

    Rezolvarea chestiunii tiganesti e ultimul lucru care intereseaza cu adevarat si prima dintre imposibilitatle practice pe care le garanteaza înghesuiala discursurilor. Discutia e blocata de obligatiile stricte ale „corectitudinii politice” si, în consecinta, produce numai autocenzura, ura de sine sau alte deseuri psiho-ideologice care tin loc de gîndire critica în mai toate marile dezbateri occidentale contemporane.

    Prima dintre problemele problemei romilor e ignoranta. Cea mai mare parte a celor ce se indigneaza si denunta rasismul autoritatilor franceze sau inactiunea administratiei române nu stie nimic despre tigani, desi îsi închipuie ca stie foarte mult despre romi. Realitatea cu care lucreaza acest gen de interventie e, de fapt, o imagine sau, mai curînd, un sentiment, în nci un caz un fapt social. Aripa majoritar anti-rasista consuma exclusiv cliseul care face din tigani o populatie romantica, un grup de voiajori temerari, mînati de o traditie culturala simpatica si abisala, foarte apropiata de pastelul coregrafic sistematizat de filmul Satra si de estetica „gitano” a reclamelor spaniole. Lasînd la o parte optiunea personala pentru cultura de aeroport, acest gen de atitudine nu poate da punctul de plecare într-o discutie reala despre tigani, despre faptele si pozitia lor în societatile prin care circula sau, mai bine zis, circula cu o desavîrsita lipsa de respect. Spre desebire de personajele boeme din închipuirea stîngii pro-rome si anti-Sarkozy, tiganii traiesc, muncesc, fura, strica, o încaseaza sau intimideaza în zonele ale României si Bulgariei, dupa care migreaza pe perioade relativ scurte spre zone prospere dar expuse si vulnerabilizate de propriul standard de viata. Acest ciclu conflictual rezista de sute de ani. Problema romilor nu e, asadar, o inventie fortata de abuzurile Frantei sau ale altor societati occidentale, cucerite brusc de rasism ci o probelma istorica nerezlovata.

    Conflictul sau nepotrivirea tiganilor în si cu societatile pe care le viziteaza sau, pur si simplu, paraziteaza e veche si complicata. Asta înseamna, mai departe, ca problema romilor nu poate fi înteleasa, decît daca si numai daca discutia ia în considerare toate fetele si toate fortele aflate în joc. Ori, asa cum arata în varianta ei oficiala si îngaduita, discutia nu îi include niciodata pe tigani. În varianta stîngii occidentale, tiganii sînt un personaj fara chip, istorie si societate. Partea lor de raspundere, realitatea „performantei” lor sociale, atitudinea conducatorilor recunoscuti ai tiganilor si practicile interne ale acestei populatii lipsesc, mai precis au fost scoase din discutie. Nimic, asadar, despre delincventa organizata de sefii de clan, nimic despre puterea si capacitatea de intimidare sau corupere a clanurilor si iarasi nimic despre „talentul” grupurilor migratoare de a dezechilibra sau „jupui” spatiile pe care le iau, succesiv, în primire. Nimic, deasemenea, despre refuzul de scolarizare a copiilor, despre industria cersitului cu minori, despre retelele de prostitutie sau despre mariajele aranjate. Criticii anti-rasisti ai societatilor care intra în conflict cu tiganii vor explica, imediat, ca delincventa ramificata e rezultatul marginalizarii, al interdictiei de integrare si al respingerii institutionale. Nimeni nu poate nega aceste realitati. Într-adevar, odata privati de educatie, copiii tigani devin candidati siguri la comportament antisocial si la violenta. Asa începe drumul care duce departe, tot mai departe de normele vietii stabile si tot mai aproape de gherila delincventa de la periferia sau din subterana sociala.

    Dar teoria marginalizarii nu explica o lume ci promoveaza o convingere. Alttfel spus, ideea tiganilor-problema produsi de conditiile nedrepte de viata nu explica esecul tiganilor dar exprima vehement convingerea ca persoana umana e produsul integral al conditiilor de mediu. Acest determinism agresiv si pesimist pîna la dispret fata de persoana umana e principala piesa a ideolgiei sociale a stîngii. Ea a generat programul de reeducare în masa pe care aceasi stînga îl camufleaza în teoria progresului (persoana umana e deformata de presiunea mediului dar avangarda politico-intelectuala „progresista” stie mai bine ce e de facut si îndruma viata individuala, din leagan pîna în mormînt). Daca acceptam ideea dupa care tiganii sînt 100% victimele mediului social, acceptam totodata concluzia dupa care tiganii sînt români, englezi sau spanioli stricati sau „degenerati” de mediul ostil, în vreme ce românii, englezii sau spaniolii sînt tigani superiori, perfectionati de mediul social favorabil. Nu mai e loc, în aceasta teorie, pentru realitatea interna, pentru cultura si traditia roma pe care stînga o cînta si o recomanda spre buna finantare. Asa a ajuns stînga multiculturala sa excluda, prima, specificul si culoarea culturala a tiganilor. Ca deobicei, problema nu e unde e adevarul (la mijloc sau la extreme). Adevarul e, pur si simplu, la locul lui dar scribii si demagogii încearca sa îl ascunda.

    Fuga de adevarurile incomode ale naturii si istoriei umane a devenit principalul joc intelectual al stiintelor si moralei sociale occidentale. Scandalul euro-francez al tiganilor nu e decît una din manifestarile de acum repetitive ale cenzurii publice impuse de mediile cultuale si politice care administreaza noua ortodoxie etica a Occidentului. În aceasi categorie intra blocajul si santajul care încearca sa sufoce bresa produsa, în Germania, de cartea lui Thilo Sarazin. Cartea bancherului-social- democrat-paria e discutabila. Problemele pe care cartea le împinge în arena publica nu sînt. Publicul larg si îndelung ignorat a raspuns cu o energie care combina usurarea, revolta s recunostinta, dupa zeci de ani de umilinta administrata de dogmatismului oficial. Un alt episod tipic al seriei care aduna cazuri de dispret elitar pentru multimile retrograde e recentul scandal american Terry Jones. Înca o data, un gest radical, de data asta amenintarea cu arderea Koranului, a fost bombardat mediatic cu toate armele discursive ale corectitudinii politice dar a atins un nerv sensibil.

    Lunga ascensiune istorica a superstitiei progresiste occidentale (descrisa recent, într-un text important de Angelo M.Codevilla) e aproape de apogeu. Dupa trei-patru decenii de infiltrare si, apoi, dominatie institutionala, ortodoxia care dicteaza, astazi, comportamentul conform si discursul corect a provocat o ruptura grava în centrul practicii democratice. Distanta între elita si societate (ca pluton mereu înapoiat si etern reeducabil) a devenit insuportabila. De aici, reflexele radicale sau de-a dreptul anti-democratice care razbat tot mai frecvent spre centrul sistemelor politice occidentale. Succesul politic al dreptei radicale condusa de Geert Wilders în Olanda si, mai nou, al Democratilor condusi de Jimmie Akesson în Suedia, nu mai poate fi tratat ca derapaj etic sau esec al electoratelor nationale incompetente. Insistenta inchizitoriala a corpului politic si intelectual e, deja, disonanta. Ea continua sa refuze publiciului larg dreptul la opinie si discernamînt. Intoleranta „luminata” devine astfel baza relatiei autoritate-societate dar numai dupa ce logica relatiei s-a degradat, inversînd termenii raportului: elita e o mare producatoare de sloganuri democratice si o consumatoare retinuta de practica democratica. În acelasi timp, societatea si-a pierdut dreptul la definitie. Ea nu mai are realitate de sine decît în masura în care e validata de elite, conform noilor coduri de atestare a corectitudinii. În consecinta, principala functie a sistemelor publico-politice ale zilei poate fi descrisa ca presiune a unei caste care pretinde conformism si exclude convingerile divergente. În acesti termeni, ierarhia politica occidentala e pregatita pentru un conflict total cu societatea, desi continua sa reclame calitatea de garant al democratiei. Paradoxul e alimentat, la nivel european cel putin, de doua teme: imigratia, ca realitate prezenta, si fractura est-vest, ca realitate trecuta. Amîndoua ramîn netratate si dau substanta prejudecatilor de „înalta tinuta” ale elitei occidentale. Iata, mai întîi, prejudecata care da asa numitul „deficit democratic” european – în descrierea corespondentului veteran la Bruxelles al revistei The Economist:

    Brussels’ defining ethos of anti-nationalism is often admirable. EU officials are easy to get on with, and a decent bunch in my experience. But it brings problems: I find a lot of people in this town at best naive about how much integration public opinion will accept, and at worst a bit hostile to democracy. Get a Brussels dinner party onto referendums, and hear people rave about the madness of asking ordinary people their opinions of the European project.

    Al doilea scrut circuit – fractura est-vest – a fost surpins excelent în una din ultimele interventii ale regretatului Tony Judt, cu ocazia unei reveniri meditative la faimoasa Captive Mind a lui Czeslaw Milosz:

    For Czeslaw Milosz, “the man of the East cannot take Americans seriously because they have never undergone the experiences that teach men how relative their judgments and thinking habits are.” This is doubtless so and explains the continuing skepticism of the East European in the face of Western innocence. But there is nothing innocent about Western (and Eastern) commentators’ voluntary servitude before the new pan-orthodoxy.

    P.S. Cum si unde s-a cladit educatia istorica a dnei Viviane Reding (foto) e o chestiune de cultura privata. Însa Comisarul European al Justitiei a decis sa dea propriei culturi istorice o pondere publica si polemica grava. A rezultat faimosul si nesabuitul discurs rostit, marti 14 septembrie, în numele Comisiei Europene. Dna Reding si, alaturi de ea, Comisia Europeana dezaproba expulzarea romilor asezati în tabere ilegale pe teritoriu francez. Pozitia Comisiei are la baza un punct de vedere juridic s constata tocmai situarea actiunilor administrative ale Guvernului francez în afara cadrului legal european. Problema poate fi lamurita numai în interiorul unei analize juridice amanuntite. Însa argumentele dnei Reding au fost însotite si consolidate emotional de afirmatii care recurg la o comparatie istorica majora:

    „This is a situation I had thought Europe would not have to witness again after the Second World War.”

    Cu alte cuvinte, Comisarul European compara expulzarea romilor din Franta, cu deportarea si asasinarea în masa a evreilor si tiganilor, în timpul celui de-al doilea razboi mondial.

    Evident, Comisarul ne propune o istorie revazuta, în care evreii si tiganii luati în primire de autoritatile naziste au primit 300 de marci germane de cap, dupa care au fost retrimisi la domiciliu. Între impresiile dnei Reding si adevarul istoric al anilor 1930-40 se întinde, însa, o tragedie istorica fara seaman. Cutezanta vesela a dnei Reding e, de fapt, o insulta care atinge memoria popoarelor masacrate de nazism si îsi descalifica autorul. Dna Reding s-a irosit bruma de cunosinte istorice, dînd buzna în controversa gresita. Daca reflecta ceva mai mult, Comisarul European Reding putea folosi comparatia cu masacrele în masa ale nazismului pentru a reveni la cazul Srebrenica. Mai ales, ca, atunci, în 1995, asasinarea a 8000 de barbati si copii bosniaci a fost însotita de impotenta tacuta a Uniunii Europene. Daca era ceva de comparat cu programul nazist de exterminare în masa, atunci Srebrenica a fost cel mai potrivit si nefericit prilej. Dna Reding l-a piedut, preferînd sa îsi parafeze propria importanta si sa puna în valoare calitatea propriei indignari.

    Dincolo de euro-farsa, în care un personaj oficial tine sa îsi expuna public importanta si ignoranta, problema afirmatiilor dnei Reding tine de un curent mai larg care încearca sa dea valoare utilitara imediata tragediilor istorice.

    Într-un fel, nechibzuinta dnei Reding e de înteles, în masura în care a fost încurajata de comercializarea politica a tragediilor istorice. Holocaustul a devenit, astfel, în discursul de presa sau al militantlor „civili” pro-palestinieni, un refren aplicabil saptamînal autoritatlor israeliene. Chiar în afara disputelor politice, marile campanii mediatice folosesc frecvent terminologia apocaliptica atunci cînd avertizeaza asupra „dezastrelor”, „crimelor” si „disparitiilor” care ameninta, tot saptamînal, biodiversitatea. Istoria s-a facut mica si convenabila iar tragedia e detergentul care spala cauze si campanii.

    Comertul cu emotii si mania indignarii globale au banalizat experiente istorice de tragism unic. Sîntem, cu generatiile ultraretorice ale ultimilor ani de activism politic, tot mai departe de esenta irepetabila si ireparabila a crimelor istorice. Sensibilitatea, decenta, reculegerea se sting si trimit, din pacate, la o concluzie deprimanta. În acest climat de adînca superficialitate morala, nu ne vom întoarce la sens si masura decît siliti de reaparitia ciclurilor de violenta criminala în masa. E, oare, nevoie de un bis tragic?

    Print Friendly, PDF & Email

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here