Preşedintele Italiei Carlo Azeglio Ciampi a decorat-o pe Oriana Fallaci la 15 decembrie 2005 cu Medalia de Aur („Benemerita della Cultura”) pentru contribuţia pe care şi-a adus-o în câmpul culturii, stârnind astfel un cor de proteste din partea comuniştilor, a umaniştilor şi a altor reprezentanţi ai ismelor corupte şi nedemocratice. Peste numai nouă luni, la 15 septembrie 2006 avea să se stingă în draga sa Firenze-Florenţa, cea despre care Milan Kundera a scris următoarele cuvinte in Nemurirea:

…”cine este pionierul jurnalismului modern? Nu Hemingway care a scris despre experienţele sale din tranşee, nu Orwell care şi-a petrecut un an din viaţă cu săracii din Paris, nu Egon Erwin Kisch, expertul prostituatelor din Praga, ci Oriana Fallaci, care între anii 1969 şi 1972 a publicat o serie de interviuri cu cei mai faimoşi politicieni ai timpului. Acele interviuri au fost mai mult decât obişnuite conversaţii; au fost dueluri. Înainte ca puternicii politicieni să-şi dea seama că luptau în condiţii inegale – pentru că ea putea să pună întrebări iar ei nu – erau deja KO pe podeaua ringului.”

Singura carte a Orianei Fallaci care s-a publicat în româneşte este „Dacă Soarele Moare”, dar şi aceasta la 20 de ani de la apariţie. Deşi a fost un bestseller în Occident, cartea „Furia şi Mândria” nu intră în vederile editurilor noastre, se consideră poate că i-a trecut momentul. Greşit, suntem departe de miezul problemelor şi pentru că privim mai mereu pe alături, sau deloc… În cele ce urmează va prezentăm discursul ţinut de Oriana Fallaci la American Enterprise Institute din Washington, apărut în ziarul Corriere dela Sera pe data de 26 octombrie 2002.

Trezeşte-te Occident!

Oriana Fallaci

Vă mulţumesc pentru că aţi venit. Vă mulţumesc tuturor. Ei, tuturor dacă nu cumva în această sală nu este tipul (presupun că un fundamentalist islamic) care îmi dă telefoane şi în franceză (o franceză-libaneză, aş zice) mă ameninţă cu aceste vorbe: „Vous restez toujours cachée chez vous. Mais nous allons vous trouver tout le meme”. („Stati mereu ascunsă la dumneavoastră acasă. Dar noi vă vom găsi fără indoiala”). Ei nu: domnule Noi-Vă-Vom-Găsi-Fără-Îndoială, nu mă ascund deloc. Nu m-am ascuns niciodată şi nu mă voi ascunde niciodată. Stau mult în casă deoarece lucrez mereu şi munca mea se face în casă. Dar acum sunt aici. Maintenant je suis ici. Je suis ici et ca c’est moi, sunt aici şi sunt eu, care mai devreme sau mai târziu te voi prinde: prostule.

Vă mulţumesc dumneavoastră, Michael Ledeen, pentru că m-aţi invitat să vorbesc în acest rezervor de creiere care se cheamă American Enterprise Institute. Vă mulţumesc pentru că aţi spus acele lucruri frumoase despre mine – unii nu vă vor fi recunoscători – şi în mod special pentru că aţi subliniat cât de mult mă deranjează şi deci cât îmi este de greu să mă arăt în public. De mulţi ani nu m-am arătat în public. Mulţi. De când am venit la Washington pentru a citi unele pagini din romanul meu Inshallah. Nici după publicarea „Furiei şi Mândriei” în Italia, în Franţa, în Spania, în Germania etc., nu am deschis gura şi nu m-am arătat în public. Nici interviuri, nici televiziuni, nici publicitate. Acelaşi lucru se va întâmpla atunci când îmi va ieşi cartea în Olanda, în Ungaria, în Polonia, în România, în Scandinavia, în Grecia, în Israel, în Argentina, în Australia, în Corea, în Japonia, în China. Iar motivul nu este acela furnizat cu răutate de cine nu mă iubeşte: boala pe care o numesc Străinul, sau ridurile, vârsta. Pe Străin îl ţin din scurt. L-am făcut să înţeleagă că, dacă mă ucide moare cu mine, deci este mai bine să trăim amândoi. Şi deşi este dificil să trăiască alături de mine, pentru moment a rămas. Ridurile îmi sunt medaliile, onoruri pe care mi le-am câştigat. Iar să îmbătrâneşti este frumos, deoarece, cum obişnuiesc să spun, îmbătrânind se cucereşte o libertate pe care nu o aveam ca tineri. O libertate absolută. Mai mult încă, dată fiind alternativa, a avea această vârstă este lucrul cel mai bun care ar putea să mi se întâmple, care ni s-ar putea întâmpla tuturora.

Nu, motivul pentru care mă ţin la o parte şi după ieşirea “Furiei şi Mandriei” şi nu am dat interviuri, nu am apărut la televiziune, nu am mers să strâng mâini ca un candidat care cere voturi, este foarte diferit. Constă în faptul că a mă arăta în public este pentru mine o auto-violenţă, o neplăcere. Sunt o persoană obsedată de intimitate. Duc o viaţă foarte severă, îmi place să stau singură. Stând singură îmi permit să fac ceea ce vreau: să scriu, să studiez. Şi apoi timpul trece aşa de repede. Îmi rămâne foarte puţin şi în acel puţin nu este loc de exhibiţionisme care servesc numai pentru a satisface curiozitatea altuia.

Deci, de ce sunt aici la American Enterprise? Deoarece aici fac acel lucru pe care nu l-am făcut şi nu îl fac în Europa? Simplu. Deoarece de la 11 septembrie suntem în război. Deoarece prima linie a acestei lupte este în America. Nu în Europa. Astăzi Europa este în spatele frontului. Chiar şi atunci când eram corespondent de război preferam să stau în prima linie, nu în spatele frontului, iar aici nu mă simt deloc un corespondent de război: mă simt soldat. Iar datoria unui soldat este să lupte. Sunt aici pentru a lupta şi pentru a lupta în acest război am o armă specială. O armă care nu foloseşte la a trage: foloseşte la meditare, pentru a face să gândească, să trezească pe cine doarme. Deci o carte. O carte mică (187 de pagini) care se cheamă „The Rage and the Pride”.

Această carte “The Rage and the Pride” care face atâta vacarm în Europa, a provocat şi provoacă reacţii foarte opuse. De o parte sunt cei care o iubesc, o reverează, îi cântă osanale. De cealaltă parte sunt cei care o urăsc, care o condamnă, care o insultă şi care ar dori să o ardă odată cu mine cum ardeau naziştii librăriile în Berlinul Anilor Treizeci. „Ardeti vrăjitoarea, ardeţi-o. Ucideţi eretica, ucideţi-o”. Această “The Rage and the Pride” care izbucni pe neaşteptate, furându-mă romanului pe care îl scriam, şi care de atunci mă închide cu traducerile sale, mă obsedează cu succesul său, mă face sclava sa până la punctul în care îmi provoacă un fel de resentiment. Uneori, de dezgust. Această „The Rage and the Pride” pe care am născut-o în puţine săptămâni, cu judecata care vine din înţelepciune şi totuşi cu candoarea unui copil. Copilul care strigă în povestea fraţilor Grimm: „Regele este gol!”. (Da: regele nu poartă nici măcar chiloţi, în povestea fraţilor Grimm, dar curtenii nu fac altceva decât să laude hainele sale: „Ce mantou frumos purtaţi astăzi, Majestate, ce pantaloni frumoşi”. Iar copilul strigă cu candoare: „Regele este gol!”).

Regele este gol iar arma mea de soldat este arma adevărului. Un adevăr care porneşte de la adevărul din care acum vă citesc următoarea parte. „Din Afghanistan în Sudan, din Indonezia în Pakistan, din Malaezia în Iran, din Egipt în Irak, din Algeria în Senegal, din Siria în Kenia, din Libia în Ciad, din Liban în Maroc, din Palestina în Yemen, din Arabia Saudită în Somalia creşte ura pentru Occident. Se umflă precum un foc alimentat de vânt, iar cei care urmează fundamentalismul islamic se înmulţesc precum protozoarele unei celule care se împarte pentru a deveni două celule apoi patru apoi opt apoi şaisprezece până la infinit. Cine nu şi-a dat seama de asta să privească imaginile care ne vin în fiecare zi de la televiziune. Mulţimile care îmbibă străzile Islamabadului, pieţele din Nairobi, moscheile din Teheran. Chipurile fioroase, pumnii ameninţători, portretele lui Bin Laden, făcliile care ard steagul american şi păpuşa de cârpe cu trăsăturile lui Bush. Cine nu crede să le asculte osanalele lui Dumnezeu-Milosul-şi-Furiosul, urletele lor Allah-Akbar, Allah-Akbar, Jihad-Jihad. Nu sunt doar grupuri de extremişti! Nu sunt doar câţiva fanatici minoritari! Sunt milioane şi milioane de extremişti, sunt milioane şi milioane de fanatici. Milioanele şi milioanele pentru care, viu sau mort, Osama Bin Laden este o legendă egală cu aceea a lui Khomeini. Milioane şi milioane care, odată mort Khomeini, şi-au recunoscut în Bin Laden noul lider, noul erou. Acum câteva seri i-am văzut pe cei din Nairobi, un loc despre care nu se vorbeşte niciodată. Înţesau piaţa mai ceva ca la Gaza sau la Islamabad, iar la un moment dat reporterul de televiziune l-a întrebat pe un bătrân: “Cine este pentru tine Osama Bin Laden? ”Un erou, eroul nostru!” a răspuns fericit bătrânul. “Si dacă moare?” “Vom găsi un altul” a zis bătrânul, la fel de fericit. În alte cuvinte omul care îi conduce din când în când nu este decât vârful aisbergului: partea emergentă a muntelui din abis, iar adevăratul protagonist al acestui război nu este el. Este Muntele. Acel Munte care nu se mişcă de o mie şi patru sute de ani, care nu iese din abisurile orbirii sale. Care nu deschide ferestrele la cuceririle civilizaţiei, nu vrea să ştie de libertate şi de justiţie sau de democraţie şi progres. Acel munte care – cu toate bogăţiile scandaloase ale stăpânilor săi, ale regilor săi, ale prinţilor săi, ale şeicilor săi, ale bancherilor săi, (gândeşte-te la Arabia Saudită) – trăieşte într-o mizerie de Ev Mediu. Care vegetează în obscurantismul şi în puritanismul unei religii care ştie să producă numai religie. Acel Munte care se înneacă în analfabetism. Acel Munte care, fiind gelos pe noi în secret, fiind atras în secret de sistemul nostru de viaţă, aruncă asupra noastră vina pentru insuficienţele sale materiale şi intelectuale…”

Un adevăr pe care mulţi nu vor să-l audă. Nu vor să-l vadă, nu vor să-l admită. Oh da, aproape toţi recunosc că Bin Laden nu este un sfinţişor. Că nu merită Nobelul pentru pace, nici chiar pe cel pe care l-au dat teroristului Arafat. Dar nimeni nu admite că el este doar un vârf al aisbergului, partea vizibilă a Muntelui. Iar acei care o admit o fac în şoaptă. În şoaptă pentru că le este frică. Alaltăieri Bush a zis: “Refuzam să trăim în frica”. Cuvinte sfinte, o frază frumoasă, domnule preşedinte. Dar inexactă. Deoarece Occidentul trăieşte în frică. Occidentalilor le este frică. Şi nu le este frică numai de a sări în aer, de a fi decimaţi de o bombă nucleară sau biologică. Le este frică să vorbească, să-l acuze cu voce tare pe Munte. Lumea islamică, religia islamică, Muntele. Le este frică să nu fie declaraţi rasişti în cazul în care o fac. Reacţionari deci fascişti. Epitetul cu care greierii Politically Correct-ului îi şantajează pe cei care nu cunosc semnificaţia cuvântului rasism. La dracu: se poate face orice, se poate zice totul despre toţi, în fiecare zi. Se pot denigra creştinii, budiştii, evreii, hinduşii. Se pot pune la stâlpul infamiei preoţii catolici imputaţi sau nu de pedofilie, să se insinueze ca fiecare dintre ei este un violator de minori. Se poate râde de crucifix cum a făcut-o la televiziune în Italia aşa-numitul preşedinte al aşa-numitului partid islamic italian, numindu-l “un cadavru dezbrăcat care îi înspăimânta pe copiii musulmani”. Şi, tot în Italia, o musulmană poate să ceară ca acel-cadavru-dezbrăcat să fie luat din sala de operaţii în care naşte. Un primar poate plăti un mediator, un go-between, pentru un şcolar musulman care refuză să vorbească unei învăţătoare deoarece este femeie. Dar vai de cetăţeanul care se plânge de asta sau mai rău, care protestează. Vai de Fallaci care scrie discursul-său-despre-munte. “Rasistă, rasistă!” Au devenit noii stăpâni ai planetei, aceşti fii ai lui Allah. Islamul-nu-trebuie-atins.

Văzând ceea ce mi se întâmplă cu diverşi Monsieur Nous-Allons-Vous-Trouver-Tout-le-Meme (greşesc sau chiar şi arabul judecat în Virginia ca membru Al Qaeda şi presupus complice ai atentatorilor kamikaze morţi pe 11 septembrie vorbea, mai exact vorbeşte franceza?), mă întreb cum vor reacţiona musulmanii şi greierii din America la al meu “The rage and the Pride”, aici în prima linie. Mă întreb deoarece în spatele frontului, în Europa, pentru această carte am plătit şi plătesc un preţ într-adevăr greu. Cine mă felicită pentru cele peste un million de exemplare vândute în Italia în mai puţin de un an sau pentru acea jumătate de million de exemplare vândute în Franţa şi în Spania şi în Germania în mai puţin de patru luni nu îşi da seama că pentru orice carte am plătit acel preţ greu… De exemplu, într-un dezgustător şi agramat pamflet cu titlul “Islamul o pedepseşte pe Oriana Fallaci, bătrâna nedevenită adult”, individul pentru care crucifixul este un cadavru dezbrăcat care îi înspăimânta pe copiii musulmani, l-a defăimat şi l-a jignit pe defunctul meu tată şi i-a invitat pe coreligionarii săi să mă pedepsească (citeşte: să mă ucidă) în numele lui Allah. Pentru a-i îmboldi mai bine, a citat chiar şi trei versuri din Coran. Versuri de unde rezultă ca păcatul de a fi scris “Furia şi Mândria” trebuie să fie spălat numai cu sânge. Şi pentru a evita echivocul a rezumat rapid această necesitate cu un lapidar “mergeţi şi muriţi cu Fallaci”. De atunci nu pot număra ameninţările la adresa vieţii mele, locuinţele mele sunt considerate de poliţia italiană “case de risc”, iar acel bun tinerel care vă priveşte fără întrerupere este aici pentru a controla dacă între voi nu este un trimis al Muntelui.

Dar există şi lucruri mai bune. În articolul pe care l-am scris în martie pentru a denunţa renaşterea antisemitismului în Europa, individul cu mergeţi-şi-muriţi-cu-Fallaci a fost lichidat de mine cu un simplu dar dureros “Fuck you”. Şi ghiciţi care a fost modul în care două cotidiane italiene şi-au exprimat solidarietatea faţă de mine. Acela al aşa-numitei drepte, Il Foglio, a publicat o notiţă în chenar care zicea “Fuck you Fallaci”. Acela al aşa-numitei stângi, Liberazione, a extins acel Fuck-you-Fallaci pe o întreagă pagină cu litere gigant. Parcă ar fi fost vorba despre moartea Papei. Iar Franţa, când este vorba de a-i proteja pe fiii lui Allah, Franţa uită până şi cele trei principii care reglementează orice societate civilă: acela care se cheamă Libertate de Gândire, acela care se cheamă Libertate de Expresie, şi acela care se cheamă Libertate a Presei. În iunie (2008, n.t.) comuniştii musulmani de la MRAP (mişcare care la umbra cuvântului cel mai vehiculat din lume, cuvântul Pace, grupare care promovează prietenia-între-popoare) m-au deferit tribunalului cerând să fie sechestrată “La Rage et l’Orgueil”. Şi, orbi de frică, uitând de articolul meu asupra antisemitismului, evreii de la LICRA (liga contra rasismului sau ceva în genul ăsta) s-au pus şi ei la rând. Ei pentru a cere ca pe coperta fiecărei cărţi să fie lipit un mesaj similar acelora care avertizează pe pachetele mele de ţigări.: “Atentie! Această carte poate fi dăunătoare sănătăţii dumneavoastra”. ( O Doamne, domnilor de la LICRA. Voi îmi aduceţi aminte de bancherii evrei din Berlin care în anii Trizeci, sperând ca se vor salva, îi împrumutau bani lui Hitler. Şi care, la puţini ani după aceea, s-au regăsit în cuptoarele crematoriilor). Ei bine, un judecător înţelept a respins ambele cereri susţinând că au ajuns prea târziu. Bestseller Numărul Unu, cartea fussese deja citită de prea mulţi francezi. Şi atunci MRAP şi LICRA m-au denunţat pentru “instigare la ura”, vină pentru care în ţara în care a fost inventată ghilotina se prevede închisoare precum şi amenzi care te duc la săpa de lemn, iar pe 9 octombrie am fost judecată din nou. M-au definit josnică, infamă, nelegiuită. Pe 20 noiembrie un alt judecător (de data aceasta o doamnă care în timpul pledoariei apărătorului meu s-a întors amabilă către Acuzatorul Public suspinându-i “aveti răbdare, domnule avocat, aveţi răbdare încă putin”) va emite o sentinţă. Să nu mă întrebaţi dacă mă gândesc că voi sfârşi la sapă de lemn sau decapitată în Place de la Concorde ca Maria Antoaneta şi Madame Roland sau ca şi călugăriţele Bernanos. Astăzi scriitorul Houellebecq, a fost judecat pentru că a declarat într-un interviu că religia musulmană este religia-cea-mai-tâmpită-din-lume iar Coranul-este-scris-prost, (adevărat), s-a ales cu o mustrare aspră: “Ceea ce aţi spus nu este nobil, Monsieur”. Dar şi Brigitte Bardott a fost condamnată pentru mult mai puţin, biata Brigitte. Pentru că a bombănit că Franţa a fost invadată de musulmani şi ca musulmanii au introdus un sistem barbar de a măcelari mieii. Ca şi când asta nu era de ajuns, de câteva săptămâni apărătorul meu (un evreu) primeşte ameninţări cu moartea identice cu ale mele. Iar în Elveţia ca şi în Belgia ca şi în Germania fiii lui Allah mi-au pregătit alte delicii legale. Şi la asta va trebui adăugat marocanul premiat solemn de Kofi Annan (secretarul ONU) pentru nu ştiu care contribuţie a sa la Pace. Amărâta de Pace. Scriind şi vorbind cu ziariştii, într-adevăr, de un an acesta mă jigneşte declarând că “sigur că are ce are cu islamul ca urmare a cine ştie ce ultraj am suferit cu bărbaţii arabi”. (Răspunsul meu este la pagina 179. Spune că mulţumesc lui Dumnezeu nu am avut niciodată relaţii sexuale sau sentimentale sau de prietenie cu un bărbat arab. Spune că vulgaritatea acestui pacifist demonstrează din plin dispreţul pe care bărbaţii arabi îl vomită asupra femeilor. Un dispreţ pe care din toată inima iîl reîntorc asupra lui.)

Asta se va întâmpla şi aici în prima linie? Trebuie să combat şi aici pe două fronturi, pe frontul invadatorilor şi pe frontul susţinătorilor deci al colaboraţionistilor? În acest caz, vă reamintesc: eu nu sunt tipul care, pentru a fugi de pericole şi persecuţii se converteşte la islam. (Sau la orice alt crez politic sau religios). Cu cât se încearcă mai tare să mi se închidă gura, să fiu intimidată, cu atât mai mult mă dezlănţui şi combat. La terorismul fizic şi intelectual care a urmat ediţiei italiene a “Furiei şi Mândriei”, deci la mergeţi-şi-muriţi-cu-Fallaci, cu Fuck-you-Fallaci din partea dreptei şi a stângii, am replicat cu ediţia franceză. Traducând cartea în franceză, am adăugat diverse pagini care măresc doza, care întăresc teza mea. Pagini pe care le-am pus în ediţia spaniolă, germană, olandeză. La atacurile din ziarele franceze, la cretinismele fascistoide ale înfumuraţilor infatuaţi pe care în Corriere della Sera i-am definit ca “Moscardini pe care să-i frigi în ulei încins şi să-i mănânci calzi”, le-am replicat cu ediţia americană. Iar traducând cartea pentru America am introdus alte pagini care măresc doza. Care întăresc şi mai mult teza mea. Acele pagini vor merge şi în ediţiile pentru Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zeelandă, India. Este normal ca nu pot să fac asta în eternitate. În afară de franceză şi engleză nu stăpânesc alte limbi. Dar italiana o cunosc bine. Cât mă curând posibil, voi introduce acele pagini suplimentare într-o nouă ediţie italiană. Iar din acel punct Dumnezeu ştie ce altceva voi avea de zis. Liturghia la punctual final. O liturghie funebră la care ţin grozav, şi iată de ce. În mica mea carte (dar acum nu mai este aşa de mică) nu sunt tandră cu islamul. De acord. Adesea sunt char feroce. O recunosc. (Întrebarea care mă urmăreşte de luni de zile ca o umbră: “Vă pare rău? Ve reproşaţi ceva, v-aţi răzgândit?” Răspuns: “Absolut deloc. Din contra”). Dovada, în afara mărturiilor pe care le ofer asupra acelei lumi fără speranţă este şi orgoliul meu pentru cultura occidentală. Această cultură a noastră care, cu toate culpele sale, uneori cu toate ororile sale, (gândeşte-te la Inchiziţie şi la lagărele de concentrare şi la Hiroshima), ne-a zmuls din corturile deşertului. Ne-a hrănit grădină Gândului. Ne-a elaborat conceptul frumuseţii, al moralei, al libertăţii, al egalităţii. Ne-a dat un sistem care este departe de a fi perfect, care deseori este o minciună dar care în sfârşit este mai bun decât altele: sistemul care se cheamă Democraţie. A realizat cuceriri extraordinare în lumea ştiinţei, a eliminat maladii, ne-a procurat bunăstarea. A inventat instrumente care fac viaţa mai uşoară şi mai inteligentă, ne-a condus pe Luna şi pe Marte. Merite cu care nu se poate lăuda cultura islamică.

Şi totuşi, cu noi occidentalii sunt încă mai puţin tandră. Încă mai feroce. Ştiţi, toţi definesc “Furia şi Mândria” un pamflet. O carte politică, o invenţie, un pamflet. În schimb, eu o numesc o predică. Mai mult, un “J’accuse”. Un rechizitoriu similar la “J’accuse”-ul pe care l-a scris Emil Zola în 1898 pentru l’Affare Dreyfus. Şi această predică, acest rechizitoriu, nu l-am îndreptat către fiii lui Allah. (Oricum nu ar fi servit la nimic). L-am îndreptat către noi înşine. Contra laşităţilor noastre, a ignoranţelor noastre, a egalitarismelor noastre, a bufoneriilor noastre, a mizeriilor noastre. Mizeria sistemului nostru educativ, de exemplu. Ignoranţa învăţătorilor noştri şi a elevilor noştri. Laşităţile şi bufoneriile oamenilor noştri politici. Sărăcia ideilor şi indecvarea liderilor noştri. Fascismul pieziş care se ascunde în falsul pacifism al presupuşilor noştri revoluţionari. (Oameni cărora le lipseşte numai bâta şi cămaşa neagră). Este libertinajul traficat ca libertate, mai exact refuzul de a înţelege că libertatea nu poate exista fără disciplină, mai mult, fără autodisciplină. Că drepturile nu pot exista fără îndatoriri. Că, aşa cum spunea tatăl meu, orice drept poartă în el însuşi o îndatorire şi acela care nu respectă propriile îndatoriri nu merită nici un drept. Însă este ceva care lipseşte în mica mea carte. Este un “J’accuse” pe care l-am uitat. Şi astăzi, în acest prestigios rezervor de creiere, simt chiar nevoia să umplu acel gol.

J’accuse, îi acuz pe occidentali de lipsă de pasiune. De trai fără pasiune, de a nu lupta, de a nu se apăra, pentru că fac pe colaboraţioniştii pentru lipsă de pasiune. Oh, eu sunt pasionată: vedeţi. Eu exult de pasiune. Dar fie în Europa, fie în America, nu văd decât oameni fără pasiune. Chiar şi greierii care vor să mă trimită pe rug sunt tipi fără pasiune. Peşti reci, larve ghidate doar de ciudă şi de invidie sau de calcule şi din convenienţă: niciodată de pasiune. Şi cea mai mare parte a vinii este a voastră. Deoarece voi sunteţi cei care aţi lansat această modă. Moda raţionamentului dus până la limită, al controlului, al indiferenţei. “Calm down, be quiet, be cool”. Voi, care v-aţi născut din pasiune, voi care aţi devenit un popor mulţumită pasiunii revoluţiei voastre. Aşa nu înţelegeţi ce îi pune în mişcare pe inamicii voştri, pe inamicii noştri. Nu înţelegeţi ce le permite să ducă în mod global şi necruţător acest război contra Occidentului. Este pasiunea. Forţa pasiunii, dragii mei! Este credinţa care vine din pasiune. Este ura care vine din pasiune. Allah-Akhbar, Allah-Akhbar, Jihad-Jihad! Aceia sunt gata să moară şi să sară în aer pentru a ne omorî. Pentru a ne distruge. Iar liderii lor, (adevăraţii lideri), la fel. Eu l-am cunoscut pe Khomeini. I-am vorbit, m-am certat, pentru mai mult de şase ore în două zile diferite. Şi vă spun că acela era un om de pasiune. Credinţa îl făcea să se mişte, pasiunea. Pe Bin Laden nu l-am cunoscut. Păcat… însă l-am privit bine când apărea la tv. L-am privit în ochi, i-am ascultat vocea, şi vă spun că este un om de pasiune. Credinţa îl pune în mişcare, ura care vine de la pasiune. Pentru a lupta cu pasiunea lor, pentru a ne apăra cultura deci identitatea noastră şi civilizaţia noastră, nu sunt suficiente armatele. Nu ajută carele armate, bombele atomice, bombardierele. Trebuie pasiune. Forţa pasiunii. Şi dacă nu o s-o găsiţi, dacă nu o s-o găsim, vă spun că veţi fi înfrânţi. Că vom fi înfrânţi. Vă spun că ne vom întoarce la corturile din deşert, că vom sfârşi ca puţurile fără apa. Wake up, then! Trezeşte-te, wake up.


În original   icon-caret-right  Wake Up Occidente, Sveglia

Alte articole ale Orianei Fallaci publicate pe ILD:

Print Friendly, PDF & Email

8 COMENTARII

  1. Putini sunt cei ce au curajul sa creada asa ceva si sunt foarte rari cei care au cura- jul sa vorbeasca …

  2. Articolul lui Francesco cred ca ar trebui republicat. Exceptional discurs! Multumesc Francesco!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here