Bunicul lui Pablo

    Print Friendly, PDF & Email

    În curând, Europa va fi expusă unor agitaţii virulente care vor trezi patimi puternice. Unica forţă în stare de a ţine piept ameninţării unui nou delir în masă, cum a fost cel care a acoperit Europa de ruine şi de morţi în secolul XX, este adevărul. Este vorba de adevărurile pe care politica tradiţională nu îndrăzneşte să le dezvăluie alegătorilor, lăsându-i la cheremul populismelor de toate felurile, ca să-i manipuleze cum vor.

    articol apărut în cotidianul ABC (Spania), 17 feb. 2016
    de Hermann TERTSCH

    Unul dintre semnele cele mai clare că Frontul Popular (coaliția stângistă, inspirată/ sprijinită de URSS și Komintern în Spania 1936, NR), încă înainte de a fi reeditat în versiunea sa 3.0/secol XXI, câştigă în cele din urmă Războiul Civil Spaniol din 1936, este acela că, încă de multă vreme, minciunile cu care se rescrie istoria Spaniei sunt acceptate fără rezerve de toată lumea. Inclusiv de cei care ştiu că sunt false.

    Învingătorul îşi impune ceea ce se numeşte acum narațiunea, discursul, sau pur şi simplu versiunea hegemonică a istoriei şi canonul bibliografic pe care se bazează. Toate administraţiile publice spaniole – indiferent cine le conduce – publică de zeci de ani basme despre istoria celei de a II-a Republici („Cea de-a II-a Republică” – sistemul politic din Spania 14 de apr. 1931 – 1 apr. 1939, NR), despre război şi despre regimul lui Franco. Întotdeauna, pornind de la viziunea părtinitoare a Frontului Popular. Şi cu tot mai puţină preocupare pentru imparțialitate.

    În unele din aceste cărţi cu mai multă ficţiune decât fapte, se povesteşte că Manuel Iglesias, bunicul liderului partidului „Podemos”, Pablo Iglesias [foto, liderul Podemos, profesor de științe politice și fost membru al Uniunii Tineretului Comunist din Spania, NR], ar fi fost condamnat la moarte pentru că a pronunţat sentinţe în cadrul unui tribunal militar republican. Şi că pedeapsa i-a fost comutată datorită unor rapoarte favorabile ale unor falangişti care au intervenit pentru el. Nu. Este sigură prezenţa sa într-un tribunal militar care a semnat sute de condamnări la moarte. Dar acestea ar putea fi interpretate drept acte de război.

    Se povesteşte că Manuel Iglesias, bunicul liderului partidului „Podemos”, Pablo Iglesias, ar fi fost condamnat la moarte pentru că a pronunţat sentinţe în cadrul unui tribunal militar republican.
    Bunicul lui Pablo Iglesias a fost condamnat la moarte pentru că a participat la tâlhării, adică la vânătoarea de civili nevinovaţi şi neînarmaţi în ariergardă la Madrid.
    El a fost cel care l-a identificat şi l-a răpit din casa lui pe marchizul de San Fernando, Joaquín Dorado y Rodríguez de Campomanes, şi pe cumnatul acestuia.

    Bunicul lui Pablo Iglesias a fost condamnat la moarte pentru că a participat la tâlhării, adică la vânătoarea de civili nevinovaţi şi neînarmaţi în ariergardă la Madrid.

    Concret, pentru că el a fost cel care l-a identificat şi l-a răpit din casa lui pe marchizul de San Fernando, Joaquín Dorado y Rodríguez de Campomanes, şi pe cumnatul acestuia, Pedro Ceballos.

    Acestea s-au petrecut la 7 nov. 1936, în Calle del Prado nr. 20. Manuel Iglesias a venit acolo, însoţit de Manuel Carreiro, „el Chaparro” („Piticul”, NR), Antonio Delgado „el Hornachego” (din Hornachos, NR) şi alţi miliţieni înarmaţi, cunoscuţi ca „el Vinagre” („Oțetul”, NR), „el Ojo de Perdiz” (Ochi de Prepeliță”, NR) şi „el Cojo de Molletas” („Șchiopul din Molletas”). Bunicul (lui Pablo) conducea această „ilustră” companie, pentru că el era cel care-l cunoştea pe nefericitul marchiz, concetăţeanul lui din Villafranca de Barros. Acesta şi cumnatul lui au fost conduşi la CEKA (KGB) din Calle Serrano 43. În ziua următoare au fost găsiți amândoi asasinaţi, pe Pradera de San Isidro.

    Arestat după război, Iglesias a fost condamnat la moarte. În mod surprinzător, pedeapsa fiindu-i comutată în 30 de ani de închisoare, Iglesias a fost eliberat după ce a executat numai 5 ani, şi, pe deasupra, a primit imediat o slujbă la Ministerul Muncii al lui José Antonio Girón de Velasco, un privilegiu absolut în perioada de după război.

    Manuel însă n-a aprins o lumânare, din recunoştinţă, cum s-ar putea crede, pentru binefăcătorii lui, Franco şi Girón. A menţinut vie în familie flacăra urii.

    Cel puţin unul dintre cei şase fii ai lui a fost membru al facţiunii teroriste FRAP (Frente Revolucionario Antifascista y Patriota, creat de ramura marxist-leninistă a Partidului Comunist Spaniol în 1973. FRAP a asasinat polițiști și gardieni publici, NR): era tatăl lui Pablo.

    Milioane de spanioli sunt pe cale de a se lăsa seduşi de o ideologie potenţial la fel de criminală ca şi aceea pe care o profesau la vremea lor bunicul lui Iglesias sau tatăl meu – cea comunistă sau cea nazistă. Eu văd în „Podemos” trufia dispreţuitoare şi voinţa de a-i acuza de crimă pe toţi cei de altă părere.

    Ceea ce îngrijorează astăzi nu este acea crimă atroce de la 7 nov. 1936, din timpul unui război în care de ambele părţi s-au comis multe atrocităţi. Ceea ce trebuie să ne preocupe este admiraţia fără rezerve pe care i-o arată acelui miliţian criminal un nepot al său, care ar putea în curând să guverneze Spania.

    Tragica derivă a democraţiei spaniole s-a transformat practic în certitudinea că, ori înainte ori după noi alegeri, se va constitui un guvern al Frontului Popular în care Iglesias va ocupa – ca şi alţi comunişti – un loc de frunte.

    Nu se cunoaşte ca Iglesias să fi făcut, în vreuna din nesfîrşitele lui peroraţii politice și morale, nici cea mai mică observaţie critică privind practicile criminale ale Frontului Popular, la care a participat bunicul lui. Nici măcar un regret aproximativ sau o părere de rău pentru suferinţele provocate de miliţieni.

    Atunci când criminalii se transformă în idoli şi modele, se găseşte întotdeauna cineva care să cadă pradă ispitei de a-i întrece.

    În celebra lor carte „Incapacitatea de a trăi doliul”, Alexander şi Margarethe Mitscherlich au arătat că procesul de vindecare a unei societăţi sau a unui individ după o tragedie traumatică războinică și criminală presupune un doliu şi o compasiune deosebită pentru victimele care au murit ucise de oameni din propria tabără. Ei vorbeau despre nazism şi despre nevoia ca germanii să se împace cu trecutul lor, prin doliul pentru victimele acestuia.

    Arhitectura fragilă a reconcilierii s-a spulberat, dinamitată cu perfidie de revanşismul dirijat de José Luis Rodríguez Zapatero. Astăzi suntem din nou departe de reconciliere şi ura răzbate din discursurile şi mass-media unei bune părţi a stângii, care şi-a asumat în întregime discursul lui Zapatero. Milioane de spanioli sunt pe cale de a se lăsa seduşi de o ideologie potenţial la fel de criminală ca şi aceea pe care o profesau la vremea lor bunicul lui Iglesias sau tatăl meu – cea comunistă sau cea nazistă. Eu văd în „Podemos” trufia dispreţuitoare şi voinţa de a-i acuza de crimă pe toţi cei de altă părere.

    Aşa am fost şi eu educat de un tată care servise ca diplomat un regim criminal, Germania nazistă, şi care apoi a fost aruncat în închisoare de acelaşi regim, când a refuzat să-l mai servească. Pentru ca să nu mai ajungem niciodată să cădem ca el, și ca milioane de alți oameni, în mrejele ideologiilor populismului şi urii, tatăl meu ne-a învăţat despre puterea vindecătoare a adevărului în faţa mitului politic, despre apărarea cu orice preţ a conştiinţei individuale faţă de gloată.

    Tranziţia nu a fost departe de acest doliu încrucișat, ca proces eliberator în cadrul reconcilierii naţionale, ca o etapă necesară pentru o cultură a memoriei comune a tuturor spaniolilor, după ce s-au eliberat de tabere. Dar Spania, întotdeauna slabă când e vorba să-şi realizeze şi să-şi solemnizeze intenţiile, nu a reuşit să îl instituţionalizeze. Iar pe urmă a fost prea târziu. Arhitectura fragilă a reconcilierii s-a spulberat, dinamitată cu perfidie de revanşismul dirijat de José Luis Rodríguez Zapatero.

    Astăzi suntem din nou departe de reconciliere şi ura răzbate din discursurile şi mass media unei bune părţi a stângii, care şi-a asumat în întregime discursul lui Zapatero. Milioane de spanioli sunt pe cale de a se lăsa seduşi de o ideologie potenţial la fel de criminală ca şi aceea pe care o profesau la vremea lor bunicul lui Iglesias sau tatăl meu – cea comunistă sau cea nazistă. Eu văd în „Podemos” trufia dispreţuitoare şi voinţa de a-i acuza de crimă pe toţi cei de altă părere.

    Înspăimântă uşurătatea oamenilor politici şi ignoranța cu care nesocotesc mesajele totalitare. Când neagă pericolele, tratîndu-le ca „imposibile”, „în epoca actuală”, în „Europa dezvoltată”. La fel se nega ameninţarea în anii ’20 şi ’30 ai secolului XX, tocmai atunci când şi-au dezlănţuit ascensiunea brutală şi imparabilă totalitarismele, în fața unor democraţii la fel de contestate, fragile şi corupte ca şi cele de azi.

    Adevărul, oricât ar fi de dur şi de neînduplecat, este singurul mijloc care ar putea să trezească la realitate societăţile. Pentru a face faţă noii barbarii totalitare, care vine călare pe torente de minciuni sentimentale, atât de perfect reprezentate de basmul care ascunde adevărurile despre bunicul lui Pablo.

    În curând, Europa va fi expusă unor agitaţii virulente care vor trezi patimi puternice. În şaptezeci de ani de pace, s-a extins şi s-a generalizat în tot continentul, şi mai ales în Spania, înfrângerea raţiunii în faţa tumultului sentimentelor. Şi laşitatea acelei minciuni, care se mai numeşte azi şi corectitudine politică. Unica forţă în stare de a ţine piept ameninţării unui nou delir în masă, cum a fost cel care a acoperit Europa de ruine şi de morţi în secolul XX este adevărul. Este vorba de adevărurile pe care politica tradiţională nu îndrăzneşte să le dezvăluie alegătorilor, lăsându-i la cheremul populismelor de toate felurile, ca să-i manipuleze cum vor.

    Adevărul, oricât ar fi de dur şi de neînduplecat, atât de ignorat şi de dispreţuit în Spania, este singurul mijloc care ar putea să trezească la realitate societăţile. Pentru a face faţă noii barbarii totalitare, care vine călare pe torente de minciuni sentimentale, atât de perfect reprezentate de basmul care ascunde adevărurile despre bunicul lui Pablo.

    Traducere de Elsa Anca-Bărbuș

    The following two tabs change content below.

    5 gânduri despre “Bunicul lui Pablo

    1. Bună întrebare.
      Fără defetismul, lașitatea și prostia unei anumite „drepte”, stânga nu și-ar fi putut obține poziția hegemonică pe care o are în mai toate țările occidentale.

    2. Statul se ocupa de cadrul legal ce asigura proprietatea si piata Libera (dar fara beiauturi, etc). Dar fara micromanagement.
      Accepta dreapta asta! NU.
      Atunci de ce mai vorbim de dreapta?!
      Cat timp lumea stie ca va primi oricum o pensie sau ajutor financiar Societatea este de stanga. Cat timp lumea stie ca va avea tratament medical indiferent de stilul de viata Societatea este de stanga.
      Etc, etc, etc.
      Si toate acestea fara responsabilitate individual si munca.
      Pe deasupra iresponsabilitatea aceasta se reflecta in natalitatea scazuta. Cati dintre dvs aveti 3 copii?
      Si asa se intareste idea (de pe la sfarsitul anilor 60) ca trebuie adusi imigranti pt ca populatia trebuie sa creasca pt ca nivelul impozitelor sa acopere cheltuielile sociale, adica se mentine Societatea de stanga.
      Si apoi se bate apa in piua cum ca stanga supune dreapta. Nu, amandoua se complac si creste abundenta de studii elegante dar care nu abordeaza esentialul.
      Nici aici nu prea am vazut altceva decat oameni foarte inteligenti ocolind esentialul.

    3. Păi d-aia am pus „dreapta” în ghilimea. Am vrut să spun că aia nu e dreapta de-adevăratelea.

      Acum, dacă e să vorbim de ceea ce e esențial, trebuie să începem prin a spune că esențialul nu e în domeniul economic. E și el foarte important, dar nu de acolo vine libertatea sau contrariul ei.
      Domeniul cultural e deasupra.
      Acolo trebuie mai întâi înlăturată hegemonia stângii. Ca să poată exista dreapta, inclusiv în sens economic.

      Despre asta e articolul.

    4. […] În unele din aceste cărţi cu mai multă ficţiune decât fapte, se povesteşte că Manuel Iglesias, bunicul liderului partidului „Podemos”, Pablo Iglesias [foto, liderul Podemos, profesor de științe politice și fost membru al Uniunii Tineretului Comunist din Spania, NR], ar fi fost condamnat la moarte pentru că a pronunţat sentinţe în cadrul unui tribunal militar republican. […]

      Beatificarea unui trecut inexistent, sau chiar criminal – nu-i prima oara, si spaniolii sint f. buni la inghitit minciuni d’astea.

      O poveste asemanatoare despre „bunicul lui Zapatero” (figura care l-a succedat pe Aznar) a fost emanata in Spania cind Zapatera (o mizerie de om si polititician) a fost prim ministru, impresionind pe toti cu tragedia executirei sale (i.e. bunicului), de catre falagisti – minciuna de la cap la coada –
      Dar, minciuna a fost prelata de NY Times si alte ziare Americane si a devenit un adevar oficial al stingii internationale –

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.