FUNDATIA IOAN BARBUS

Când crucișătorul presei ajunge o epavă

Se pot trece multe cu vederea în breasla noastră, a jurnaliștilor și s-au și trecut. Dar când ignoranţa și ticăloșia răbufnesc imund, se impune o replică. Nu pe măsură, pentru că nu ne coborâm. Dar faptul că un personaj considerat odinioară farul presei românești se dovedește un ins care habar nu are despre ce vorbește și își folosește incultura ca pe un instrument de care se ajută pentru a târî în noroi imaginea premierului ţării este dincolo de Kafka. E de Caragiale.

Nu vom numi persoana. Ajunge să spunem că a produs un text în care scatofagia joacă un rol important. Iată ultima parte:

„A face politică înseamnă a fi moral, domnule Hurezeanu. Politica e o artă a moralităţii!”

Nu discut abisul definirii politicii prin existenţa morală, că mă ia ameţeala. Dar faptul că pupilul lui Andrei Pleşu crede că există o artă a moralităţii spune mult despre morala personajului.

Dacă în legătură cu o moralitate a artei se poate discuta, de la Villon până la marchizul de Sade şi Céline, o artă a moralităţii nu văd cum ar putea exista. Nu e nimic artistic în a fi moral. A nu fi făţarnic, a nu fi oportunist, a nu minţi, a nu trăda, a-ţi asuma greşelile şi a plăti pentru ele nu presupune talent. Moralitatea nu e nici măcar o profesie.

Moralitatea e un organ, ca inima sau ficatul, îl ai sau nu îl ai, cu deosebirea că poţi trăi şi fără el. Ea îţi aparţine în totalitate – eşti moral în primul rând faţă de tine însuţi – , nu e menită aprecierii celorlalţi, ca arta.

Sau, raportată la politica românească actuală, moralitatea poate fi definită ca o boală psihică.

Totuşi, uitându-mă la dl Ungureanu, parcă mi se încheagă până la urmă în faţa ochilor, aşa cum Kafka vorbea despre un artist al foamei, imaginea unui artist al moralei: acela care deschide gura mare, dă capul pe spate, înghite un rahat considerabil, după care se şterge fin la gură cu şervetul şi ne demonstrează că a fost o băliguţă de înger.

Să precizăm, mai întâi, că nu ne face nicio plăcere să facem paradă de educaţia filozofică primită, nu în ultimul rând pentru că am abandonat această artă în favoarea mult prea frivolei pactici jurnalistice. Şi totuși. Atunci când gradul de ignoranţă și/sau reaua voinţă depășesc nivelul acceptabil de bun simţ, intervenţia publică devine un imperativ moral. Scuze pentru lecţia de etimologie care urmează:

Apropo de “moral”, termenul latinesc este “mos”, la plural “mores” și înseamnă pe românește “morav”, adică “manieră”, “deprindere”, “obicei”. Observaţi dimensiunea “comunitară” a moravurilor. Ele nu se manifestă decât într-o comunitate, adică în ceea ce grecii antici numeau “polis” (cetate). Pentru noi, modernii, “moralitatea” și “etica” se confundă, pentru antici, nu. Dacă “moralitatea” romană se referea la comportamentul individual în cetate (“politeia” însemna comportamentul adecvat in cetate, de unde vine “civilitatea” romană), “etica” greacă se concentra asupra asumării individuale a principiilor dreptăţii, adică asupra “caracterului” individului. De aici vine și “etica” ce derivă din “ethos”, care înseamnă “caracter”. Pe scurt, dacă grecii percepeau dreptatea ca fiind o chestiune de caracter, romanii o vedeau ca pe o practica individuală în interiorul cetăţii (etică și/sau morală). În concluzie, dacă la greci era o chestiune de asumare, la romani era una de practică. Deci, la practică!

În românește avem două cuvinte care au aceeași origine: tehnică și artă. Primul vine din grecescul techné iar al doilea din latinescul “ars”, care este traducerea în latină a primului. Deci, în sensul originar, o “artă” este o “tehnică” și de aceea atât grecii cât și romanii vorbeau despre “arta” sculptorului sau a pictorului, dar și despre “arta” făurarului de arme sau a făuritorului de sandale. O epocă de artiști! De fapt, nu este așa. Practicantul unei arte nu era “artist” – specia asta a apărut mult mai târziu – ci “artizan”. Arta, la origini, oricât de oripilate ar fi firile simţitoare de azi, era o chestiune legată foarte concret de ceea ce știi să faci. O chestiune de praxis, adică pragmatică. Partea “intelectuală” era legată de ceea ce știai pur și simplu, adică de “epistemé”, știinţa teoretică.

Acum, după acest excurs plicticos, devine, credem, limpede că afirmaţia premierului – “politica este o artă a moralităţii” -, nu este numai o afirmaţie de bun simţ. Politica (adică acţiunea în folosul cetăţii) este o bună “tehnică politică”, o “artă a moravurilor” în ultimă instanţă, deci, la drept vorbind, afirmaţia lui Ungureanu este una cât se poate de banală, care nu face altceva decât să enunţe evidenţa, dar o evidenţă de mult uitată. Pentru că exact asta ar trebui să fie politica, o artă a moralităţii.

În principiu, orice student la filozofie în anul al doilea ar trebui să știe lucrurile acestea. Faptul că un jurnalist considerat de primă clasă în România nu este în stare să producă un argument simplu și convingător este alarmant. A-i invoca pe Villon, marchizul de Sade și Céline într-o poveste de logică simplă și rigoare semantică este, folosind un termen eufemistic, nepotrivit, trădează inadecvare culturală, sărăcie intelectuală și emfază găunoasă. E un episod de Monty Python.

Şi atunci, cine mănâncă rahat cu gura larg deschisă, domnule Popescu?

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Cristian Câmpeanu

Cristian Câmpeanu

12 comentarii

  1. bogdan calehari
    5 aprilie 2012

    Unii, aflati in perioada de decadere, isi administreaza gloria. CTP, original, si-o fecalizeaza!

  2. Costin Andrieş
    5 aprilie 2012

    asta cind nu face altceva http://www.gandul.info/puterea…..or-9143879

  3. Vlad M.
    5 aprilie 2012

    Ce ziceti de putin progresism mioritic cu iz canadian?

    Replici ale unui anume Alex Savulescu, la mistoul gratuit al lui Iulian Comanescu.

    In Romania sau aiurea, tovarasii nostri nu se dezmint. Oricine nu este liberal sau socialist este, prin definitie, fascist sau legionar. Cum sa nu-ti fie mila de aceste suflete chinuite?

  4. Cristina G
    5 aprilie 2012

    Doamne ajuta, domnilor:)!
    Felicitari, domnule Cristian Campeanu pt. articol, pentru atitudine, pentru precizia, secventialitatea si coerenta articolului! Nu am mai comentat de mult si niciodata pe un subiect politic! Dar, m-am ‘nervat foarte rau:)! Ii „cunosc” pe ambii domni: MRU si CTP-din vremea in care erau „mici”! Pe dl. CTP, ca tanar inginer, autor de proza SF, il vedeam – din sala – la Festivalurile Quasar, organizate de regretatul Dan Merisca-Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca! Era un tip Ok! Pe dl. MRU, in schimb, l-am intalnit de multe ori in salile inghetate ale Bibiotecii Academiei iesene! Ne mai vedeam -ocazional- la o prietena de librarie! Nu am fost prieteni, doar ne-am intersectat, rareori! Dar, impresia a fost coplesitoare, desi eram mult mai in varsta decat el! Era un tanar domn, cu un umor firesc si spontan, delicat si desavarsit educat, apartinand -era clar- unei familii de multe generatii „incaltate”! Extrem de cultivat, fara a face parada, curtenitor fara ostentatie, un coseur savuros si plin de bun simt! As putea vorbi foarte mult, in acelasi ton! Iar acum, il vad improscat cu un venin atat de urat mirositor, cu atat de putin fair-play! Acum, nu te poti astepta la mare lucru de la un om care poarta ciorapi negri la tenis, dar totusi e CTP-un simbol al presei romanesti! Cum sa-i pui alaturi pe Villon, Sade si Celine! De fapt, din cauza lui Celine mi-au sarit capacele:)! L-am iubit mult pe Celine, a fost un timp cand nu mai puteam citi alt autor! Am vorbit acum multi ani cu o doamna din Franta si imi spunea, cu respect si caldura, ca Celine este complet reabilitat in Franta! Cum va fi dl. CTP, dupa „colaborationismul” lui, peste ani? Si articolul postat de Costin, unde-l mai plaseaza? Oare in aceeasi galerie, unde ilicit s-ar inscrie? Nu sunt socata de limbajul frust, ma oripileaza uratenia lui! Chiar apreciez limbajul sugestiv, oricat de dur ar fi, dar sa ramana in anumite limite ale unei estetici-chiar a uratului- si sa serveasca adevarului! Altfel, e ca in bancurile cu activistii PCR, carora le si place sa pape ceea ce produc! Atat!

  5. Liviu Crăciun
    5 aprilie 2012

    Vlad
    dimpotriva, ironia lui Comanescu mi se pare cit se poate de pretioasa in felul ei ????

    aflat in fata unui articol polemic, o scurta introducere în deslusirea artei moralitatii (si) pentru uzul unor vehicule mai modeste (dar la fel de pline de haz) din arsenalul presei romanesti, prima reactie a dlui Comanescu dezvaluie o profunda neincredere în privinta randamentului practic al unui astfel de demers in directia, daca nu a afectarii (demolarii?) ziarului sau a directorului acestuia (de ce nu a intregii case a presei?), macar in stirnirea unei paruieli jurnalistice generale (desigur, cum altfel decit suburbana, neplacuta unor urechi intelectuale, insa plina de haz, nu-i asa?)

    dl Campeanu primeste astfel nu numai o confirmare a adecvarii si chiar a urgentei articolului sau, dar si subiecte generoase pentru alte citeva episoade despre logica, morala si alte arte aflate pe cale de disparitie în cadrul breslei; ce putea cere mai mult?

  6. emil borcean
    5 aprilie 2012

    Vlade, asa sunt suflețelele sensibile, se scurtcircuitează la vederea lui Reagan. Fă-i un vînt eolian zero carbonic, ca să-și revină din șoc.

  7. Pataphyl
    5 aprilie 2012

    Costin @2

    Cruciș-ătorul secretase un text crupișător acum vreo 2-3 ani (o poveste de amor neîmpărtășit bazată pe zgomotele duioase ce se auzeau din două cabine de veceu vecine), care-i adusese efemera glorie de a fi numit CeTePișu’ (nu găsesc linkul dar nu-i bai) – gustul scatofil și scatofag o fi caz medical, nu zic, dar ticăloșia scrîșnită ține de (ca să-l citez) existența morală a ipochimenului.

  8. Nea
    5 aprilie 2012

    Abia ca epavă, un crucişător poate deveni util, ca fier vechi. Înainte de acest stadiu, constituie doar o gaură în buget sau un instrument de distrugere.

  9. Vlad M.
    5 aprilie 2012

    Uite-ti textul, Pata.

    Eye Contact

    Nu m-am ferit niciodată să mă uit în ochii cuiva. Fie şi în ochii albicioşi ai unui dulău nebun care voia să mă sfâşie în timp ce îl ţineam de urechi şi picături fine de salivă îmi atingeau faţa. Şi pe ea am privit-o în ochi. Nu ştiu nici acum sigur ce culoare aveau. Pereţii veceului erau acoperiţi cu gresie maro. Ne-am oprit în faţa intrării comune. Ea avea părul negru până la irizaţii de albastru în sulul de lumină sticloasă de primăvară. Purta cercei mici şi cearcăne ca ale mele. Ne priveam. Cred că au fost câteva secunde. Am înclinat uşor din cap şi am invitat-o să intre, eram la closet, nu la restaurant.

    Un veceu de iateceu (UNATC nu-mi vine să-i spun) aduce cu un embrion de labirint fără tavan. Pereţii lăcaşelor sunt retezaţi la nici 2 m înălţime. Intimitatea masculului de cinema şi intimitatea femelei de teatru sunt asigurate de acest zid ciont care ar fi fost mai cinstit să nu existe. Totul funcţionează ca un sistem de cavităţi rezonante, audiţia e comparabilă cu cea a unei săli de concert.

    Am pus zăvorul, am tras fermoarul şliţului şi am rămas aşa. De dincolo se auzea liniştea făcută din respiraţia ei şi freamătul mărunt al hainelor pe corp. Încercam să-mi aduc chipul ei în faţa ochilor; deşi rupsesem contactul vizual de doar câteva zeci de secunde, era destul de greu. Nu eram în stare să dau drumul lichidului, pur şi simplu nu puteam să rup liniştea vie. Şi ea părea să stea ca mine, în picioare, fără să facă nimic. Apoi, într-un târziu, am auzit foşnetul fustei ridicate, fâşâitul colanţilor rulaţi, uşorul pocnet al chiloţilor aduşi spre genunchi. Zgomotele se aşezau într-o uvertură superbă, nu mai simţisem aşa ceva de când ascultasem ultima dată Requiemul lui Mozart. Jetul ţâşnit dinăuntrul ei a izbit apa cu un sunet plin. Brusc, mi-au apărut în minte cu claritate faţa încercănată, părul negru, buzele subţiri şi ferme, fără ruj. M-a năpădit convingerea că susurul cristalin era numai pentru mine. Ascultam şi cu părul de pe ceafă. Era ca şi cum. Era ca şi cum aş fi stat cu ea sub o pătură care ne acoperea cu totul, pe o plută în mijlocul mării, de ore întregi, apăsându-i fruntea cu fruntea mea, privindu-i ochii de la un centimetru distanţă, sorbindu-i răsuflarea pe care o auzeam de dincolo de perete. Un gând mi-a trecut prin plexul solar: ar mai putea intra cineva în toaletă, un el sau o ea, sfâşiind totul. N-a intrat nimeni, am rămas doar noi doi până la capăt. Hârtia igienică ruptă, năvala apei, chiloţii, colanţii, fusta. Mă gândeam să ies odată cu ea. Dar ea a rămas pe loc. Totul era terminat, dar a rămas pe loc, îi auzeam răsuflarea. Nu ştiu nici acum cât am stat aşa, nemişcaţi, ascultându-ne, zece secunde, un minut, trei. Apoi, cu un geamăt strâns între dinţi am dat drumul lichidului din vezica chinuită, jetul culca iarba dacă aş fi fost pe câmp. Se scurgea şi sufletul din mine.

    Am pus amândoi odată mâna pe zăvor şi pe clanţă. La ieşire ne-am întors la dreapta ca doi soldaţi în front. N-am fost în stare să ridic privirea, nu ştiu dacă ea m-a privit. Purta balerini negri, uşor uzaţi. Pe glezna piciorului stâng avea o pată liliachie. Pielea era foarte albă, venele proeminente. Ştiam că mi le voi aminti şi după douăzeci şi cinci de ani.

  10. Vlad M.
    5 aprilie 2012

    N-am avut ce sa-i zic, Emil. Era genul de progresist care lanseaza mizeriile si apoi fuge.

    Liviu> Corect. ????

  11. Tastoniu
    5 aprilie 2012

    De acord cu autorul articolului, dar, pe lângă criticile expuse aici, mai cred că îi scapă cel puţin două nuanţe d-lui C.T.P:

    Prima ar fi aceea că d-nul M.R. Ungureanu contrapune (parafrazînd în mod subtil), ideii unei politici morale, pe de-o parte, sintagma – aproape banalizată – că „politica e arta compromisului”, de cealaltă parte. Trec peste asemănarea acesteia din urmă cu machiavelicul „scopul scuză mijloacele”. Dar, în ultimă analiză, observ că ideea lui M. R. U. duce cu gândul la orientarea de dreapta. Pe care probabil că C. T. P. nu o prea suportă.

    A doua nuanţă care îi scapă din vedere lui C.T.P. (voit sau ne-voit?) este tot una de subtext rafinat: aceea că politica poate fi şi „o artă a moralităţii” aplicată într-o competiţie mai puţin morală… Un turnir cavaleresc într-o lume prea maculată din punct de vedere moral.
    De ce i-au scăpat nuanţele stilistice şi semantice de sorginte mai nobilă… nu ştiu. Să-i refuze oare lui M. R. Ungureanu statutul de „gentleman”? Îl consideră oare un trădător?

    Ceea ce constat totuşi este că cei ce au mirosul format pentru lumpen-cultură (ca să nu vorbesc de vreo „revoluţie culturală”), de multe ori nu mai sunt capabili să perceapă „mirosul” enunţului de bun simţ. Ca şi când ar avea simţurile alterate. E de compătimit.

  12. John Galt
    5 aprilie 2012

    Moralitatea e un organ, ca inima sau ficatul, îl ai sau nu îl ai, cu deosebirea că poţi trăi şi fără el

    Munchausen, idealul oricarui leftist. Toti au impresia ca pot levita in Wonderland..

    Ca doar nu exista Gravitatie, nu? Se poate trai si fara ea..

    ????

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian