G. K. Chesterton este un detectiv desăvîrşit. Acţiunea eseurilor sale se desfăşoară de obicei într-un cadru idilic, în suburbiile liniştite ale sistemului progresist, printre idei de la sine înţelese, adoptate aproape fără nici o rezistenţă de fiecare dintre noi. În mijlocul consensului general, Chesterton simte o neregulă. De altfel, vedem cu toţii că, în ciuda abundenţei de idei generoase, lucrurile nu merg cum ar trebui, cadavre duhnind a cinism apar în locurile cele mai neaşteptate, schelete ipocrite ne întîmpină în cele mai respectabile şifoniere. Cine să fie criminalul? Aici intervin rasturnări spectaculoase de situaţie: pătrunzatoarea logică iluministă are pe manşetă urme de praf de puşcă, sfaturile extrase din stiinţele moderne şi chiar proverbele cele mai banale ascund un cuţit în buzunar, raţiunea umană liberă a comis din nou o greşeală de neiertat. Enigmele poliţiste ale lui Chesterton au întotdeauna final fericit. În care, în loc de răspunsuri memorabile la întrebări false, avem şansa surprinzătoare de a vedea faţă în faţă dileme reale.
The Times a invitat mai multe personalităţi să răspundă printr-un eseu la intrebarea: “Ce e în neregulă cu lumea aceasta?”. Chesterton a raspuns printr-o scrisoare: “Stimaţi domni, eu sînt. Al Dvs., G. K. Chesterton”.
Chesterton a fost un nonconformist în vremea sa şi, oricît de ciudat ar putea părea unora, respectul pentru bun simţ, logica şi umorul ramîn în continuare, şi în secolul XXI, preocupări uşor excentrice.
1. Eroarea medicală
de G. K. Chesterton
O carte modernă de cercetări sociologice are o structură oarecum predeterminată. De regulă, începe cu o analiză a situaţiei actuale, cu statistici, tabele de populaţie, cu rata de scădere a criminalităţii printre congregaţionalişti, rata de creştere a isteriei în rîndul poliţiştilor şi multe alte observaţii similare consemnate deosebit de precis; tot de regula, se încheie cu un capitol intitulat “Remediul”. Acestei metode minuţioase, serioase, ştiinţifice i se datoreaza aproape în totalitate împrejurarea că acest “Remediu” nu este niciodată descoperit. Aceasta schemă, o întrebare cu iz medical urmată de o reţetă de vindecare, este o nerozie; este cea dintîi mare nerozie a sociologiei. Se cheamă diagnosticarea prealabilă a bolii, etapă care ne va permite apoi identificarea medicaţiei potrivite. Pe cînd însăşi esenţa şi demnitatea umana ne obligă, în ce priveşte chestiunile sociale, să căutam să înţelegem mai întîi starea de vindecare şi abia apoi pe cea de boală.
Acest sofism este doar unul dintre cele cincizeci de sofisme pe care le-a creat obsesia modernă pentru metafore biologice sau corporale. Este la îndemină să vorbeşti despre organismul social sau despre leul britanic. Dar Marea Britanie nu este nici organism, iar leu nici atît. Din momentul în care îi atribuim unei naţiuni unitatea şi firescul unui animal oarecare, imaginaţia o poate lua linistit razna. Oamenii sînt bipezi, dar asta nu înseamnă că vom putea vedea o adunare de cincizeci de oameni drept un centiped. De aici vine, de exemplu, şi imensul absurd al discursurilor despre “naţiuni tinere” sau despre “naţiuni muribunde”, ca şi cum o naţiune ar avea o durată de viaţă fizică şi bine precizată. Astfel, unii spun despre Spania că ar fi in ultimul stadiu de batrîneţe; ar putea la fel de bine să spună şi că şi-a pierdut toţi dinţii din gură. Sau alţii care speră că în curînd Canada va produce o literatură naţională; asta e ca şi cum ai spune că în curînd Canadei îi va miji mustaţa. Naţiunile sînt formate din oameni; prima generaţie ar putea fi foarte bine ramolită, la fel de bine cum a mia generaţie ar putea fi foarte robustă. Acelaşi gen de deducţii le fac şi cei care văd împlinirea unei naţiuni prin simpla acumulare de cunoştinţe şi prin creşterea acesteia în dimensiuni, nu altfel decît în acord cu legile dumnezeieşti şi omeneşti. Aceştia nici măcar nu izbutesc să-şi respecte pîna la capăt propria paralelă cu corpul uman. Nu-şi mai pun întrebarea dacă nu cumva un imperiu creşte de fapt mai mult în copilărie, pe cînd la bătrîneţe acumulează doar ceva mai multă grăsime. Însă dintre toate variantele în care se poate greşi prin cedarea în faţa acestui capriciu al comparaţiilor fizice, cel mai grav este tocmai cel pe care îl avem în faţa noastră: obiceiul de a descrie detaliat o boală socială, pentru a propune mai apoi medicaţia corespunzătoare.
În fapt, noi vorbim despre boli în cazurile în care avem de-a face cu o deteriorare a funcţiilor corpului uman şi avem un motiv foarte bun să procedam aşa. Deoarece, deşi poate sîntem nedumeriţi în privinţa modului în care s-a produs stricăciunea, nu avem nici o dificultate în a ne pune de acord asupra modului în care ar fi trebuit să funcţioneze în mod normal. Nici un doctor serios nu îşi propune să creeze un tip nou de om, avînd ochii sau membrele amplasate diferit. În cazuri extreme, un om poate ieşi dintr-un spital cu un singur picior, însă nici un medic nu se va gîndi, copleşit fiind de un extaz creator, să îl trimită acasă cu un picior in plus. Ştiinţa medicală este mulţumită cu acest corp aşa cum este el şi depune eforturi doar pentru restaurarea sa.
În schimb ştiinţele sociale nu sînt deloc mulţumite de sufletul omenesc obişnuit şi au de vînzare tot felul de suflete noi, unul mai interesant ca altul. Omul, ca idealist social, va spune “m-am săturat sa fiu puritan; aş vrea să fiu păgîn”, sau “dincolo de această noapte de încercări şi suferinţe ale individualismului se întrevăd zorii unui paradis colectivist”. Ei bine, în ce priveşte corpul uman, nu avem de-a face niciodată cu acest soi de diferenţe în ce priveşte idealul ultim. Un pacient poate să vrea sau nu să ia chinina; însă ce este sigur este că vrea să se însănătoşească. Nimeni nu zice “m-am săturat de durerea asta de cap; cred că aş prefera o durere de dinţi”, sau “singura soluţie pe care o văd la aceasta gripă ar fi o erupţie de pojar”, sau “dincolo de această noapte de încercări şi suferinţe de pe urma guturaiului se întrevăd zorii unui paradis al reumatismului”. Iar dificultatea rezolvării problemelor publice rezidă tocmai în împrejurarea că tratamentele pe care le recomandă unii reprezintă pentru alţii boli cu mult mai grave; unii îşi imaginează stări de sănătate pe care alţii se încăpăţînează să le numească stări de boală. Dl. Belloc spunea odată că nu ar abandona ideea de proprietate decît o dată cu toţi dinţii din gura sa; totuşi, pentru Dl. Bernard Shaw proprietatea nu este un dinte, ci mai degrabă o durere de măsele. Lordul Millner a făcut o încercare sinceră de a implementa la noi eficienţa nemţească; cu toate acestea, mulţi dintre noi am fi primit mai degrabă cu bratele deschise o erupţie de pojar. Dr. Saleeby ar dori implementarea eugeniei; eu unul, in schimb, as prefera reumatismul.
Acesta este punctul caracteristic de blocaj în toate discuţiile moderne despre societate – sămînţa de ceartă nu este în modul de identificare a dificultăţilor, ci în ţinta pe care ne-o propunem. Sîntem de acord cu toţii despre lucrurile care nu sînt în regulă; însă ajungem destul de repede să ne scoatem ochii cînd discutăm despre o alternativă care ar fi bună. Sîntem cu toţii de părere că o aristocraţie leneşă este un lucru rău. Însă nu am admite în nici un caz cu toţii că o aristocraţie activă ar fi ceva de dorit. Sîntem cu toţii supăraţi pe preoţii necredincioşi din jur; însă unii dintre noi ar cu atît mai iritaţi dacă ar întîlni unul cu adevărat evlavios. Sîntem cu toţii indignaţi că armata noastră este slabă, inclusiv cei care ar fi chiar mai indignaţi dacă ar fi puternică. Chestiunea socială este exact opusul celei medicale. Nu sîntem, ca şi medicii, în dezacord asupra modului în care a survenit îmbolnăvirea, însă complet de acord asupra naturii stării de sănătate. Dimpotrivă, sîntem cu toţii de acord ca Anglia este în suferinţă, însă jumătate dintre noi mai degrabă şi-ar întoarce privirea dezgustaţi decît să o vadă în ceea ce numesc cealaltă jumătate sănătate înfloritoare. Abuzurile sînt atît de evidente, mirosul lor este atît de greu încît îi împinge pe toţi oamenii de bună cuviinţă într-o aparenţă de unanimitate. Uităm însă că, deşi sîntem de acord asupra abuzului, vom avea păreri destul de diferite asupra bunului uz al unui lucru. Dl. Cadbury şi cu mine vom fi probabil în acord cînd vom judeca o cîrciumă proastă; în schimb, în faţa alegerii uneia bune vom ajunge în mod sigur la o ceartă zgomotoasă.
Susţin, deci, că metoda sociologică obişnuită, de a diseca mai întîi mizeria sărăciei sau de a cataloga prostituţia, este cu totul inutilă. Cu toţii avem aversiune faţă de mizeria sărăciei; însă ar fi poate o cu totul altă poveste dacă am începe să discutăm despre sărăcia respectabilă. Cu toţii dezaprobăm prostituţia; însă nu toţi aprobăm puritanismul. Singura metodă de a discuta despre relele sociale este să sărim direct la idealul social. Nebunia din jur o vedem cu toţii; însă cum ar arăta sănătatea? Am intitulat această carte “Ce e în neregulă cu lumea aceasta?”, iar corolarul acestui titlu poate fi dedus destul de simplu: greşit este că nu ne întrebăm mai întîi unii pe ceilalţi cum am vedea o lume dreaptă.
Murfi, bine ai venit!
Textul este eminent, murfi, mulțumesc!
Bine ai venit! Am operat doua editari minore. Am eliminat aparitia la inceput a “cuprinsului” (e un plugin care in acest context se merita dezactivat) si am scos tagul “blockquote”. Banuiesc ca textul dinanintea traducerii iti apartine, deci nu era nevoie de stil de citat. Sper ca n-am gresit.
emil, mie mi-a plăcut cuvîntul “Cuprins”, l-am luat ca o metaforă, cuprins însoțit de conținut!
Uite ca la o asa interpretare nu m-am gindit
Cind imi pun ochelarii de “techie geek” devin un cal binar.
emil, lăsînd fandoselile pe al’dată, contribuția lui murfi este delectabilă:
Iaca am băgat eu un b-quote, măcar să le sară-n ochi invadatrollilor!
multumesc
autocitarea e unul dintre visurile mele; era acolo butonul si mi-a fost greu sa ma abtin; dar e mai bine asa, multumesc
murfi:
Super!
Ca exemplu modern la ce zice Chesterton, un interviu cu “filozoful” de origine slovenă, la mare modă în Vest acum, Slavoj Žižek (emil, poți să pui diacriticele pe Ž-eurile din numele tipului, de dragul acurataței?)
P.S. Tipul e de parere că Marea Teroare a Revoluției Franceze a fost OK, o chestie necesară; nu poți efectua o schimbare radicală (pe care tipul și-o dorește) fără să omori cu nemiluita…
http://www.guardian.co.uk/comm.....-end-times
Please embed.
PPS:
Merită să vedeți video-ul, fie și numai pentru ticurile omului, ochii de pește și părul nespălat (el e boem, revoluționar și ‘telectual, nu burghez…)
panseluța, mă găsisem aproape și am pus eu diacriticele, cît despre filosoful sloven… ale tinereții valuri, e cu aproape 4 luni mai tînăr ca mine
Panseluta, nu merge “embed”. Gardienii nu au optiunea asta. Dar, da, e de vazut nea Žižek. Trotsky s-ar rasuci in mormint daca ar sti ce mucosi se autointituleaza filozofi marxisti.
Pataphyl:
Mersi de diacritice, dar chestia cu “valurile tineretii” nu tine.
Mao a devenit Comisar al Partidului Comunist Chinez la 29 de ani, si si-a urmat, neabatut, misia, pina cind a stapinit China, total, in 1949.
Lenin era deja revolutionar marxist la 17 ani, si nu s-a dezis toata viata. Stalin taia si casapea cind avea putin peste 20 de ani, si, cind, a crapat, avea un imperiu.
Exemplele pot continua la nesfirsit.
Ufff, panseluța, ziceam și eu… uite, emil e de părere că-i un mucos… de 61+ ani
Adevărat, mucii n-au vîrstă 
emil @ 11:
Am banuit ca nu merge. Multumesc de incercare.
Pataphyl @ 13:
Ufff, dragule, ce conteaza, pina la urma, e cum “filosoful” vorbeste cu limba de sarpe, cum tulbura apele, cum zice ca nu e pentru un nou leninism, ca nu crede ca e timpul propice pentru o revolutie comunista, dar ca ne apropiem de un punct “zero”, chestie pe care nu o explica, si care punct zero cere schimbari fundamentale … adica, de fapt, vechea lupta de clasa, cu ‘telectualii tovarasi de drum la cirma.
panseluta, pataphyl
imi pare rau, dar nu cred ca sint de acord cu voi
dl zizek nu este nici pe departe racit; tragerea frecventa si necontrolata a nasului si senzatia continua de usoara mincarime care il face sa duca mina la nas, energia, volubilitatea si avalansa de ginduri carora trebuie sa faca fata seamana mai mult cu o priza serioasa de cocaina inainte de inceperea interviului; iar faptul ca nu are tentative de a-si ascunde comportamentul imi sugereaza consum regulat si prelungit;
pe de alta parte, la cit de fisneti au fost slovenii dupa caderea comunismului, la cit de repede s-au conectat la vest, era oarecum de asteptat sa apara personaje de genul acesta;
un dinescu mai destept & on crack
Murfi, sa stii ca ai dreptate. Si comparatia cu Dinescu e nimerita.
Era mai demult un cetatean care polemiza pe aici si se autodeclara fan Žižek si nu de stinga, nu de dreapta, ci calare pe “cutting edge”. Abia acum inteleg ce e cu acest “cutting edge”… mai ales daca te gindesti cum se taie praful in linii, inainte de inhalare.
murfi si emil
Mersi de risul din suflet…
Totusi, interviul lui Zizec e plin de ineptii si contradictii care nu se explica prin ingestia de cocaina: capitalismul nu e rezultatul egoismului (aici polemizeaza, de la egal la egal, cu Rousseau) si nici macar al unei forme de productie, dupa canonul marxist-leninist.
Nu, spune straluminatul, capitalismul e rezultatul invidiei–chestie pe care Zizek o spune pe un ton de mare gaselnita filozofica personala.
Adica, dupa teoria lui Zizek, Cain, ca primul si genericul invidios in ordinea lumii noastre, caduc-umane, ar fi si primul “capitalist” pentru ca si-a invidiat fratele.
Bineinteles, Zizek si filozofii progresisti/”cutting edge” nu invidiaza pe nimeni; ei nu sunt atinsi de astfel de pacate umane–decit daca se anunta un fellowship gras la o universatitate de prestigiu sponsorizata de descendentii lui Cain…
“m-am săturat de durerea asta de cap; cred că aş prefera o durere de dinţi”
daca individualismul e junghiul si colectivismu’, tusea.
care sunt partile rele ale individualismului?
partile bune ale colectivismului, nu ma intereseaza.
dr pepper
pe scurt: liberalismul
caragiale zice:
o sa incerc sa pregatesc si un raspuns mai serios; oricum, problema mi se pare adeseori pusa gresit; asta si pentru ca -ismele acestea sint deosebit de elastice; sint umbrele prea mari si uitam ce este pus sub fiecare dintre ele, ba chiar avem surpriza sa vedem ca se si suprapun; iar asta, dupa cum se vede si din caragiale, nu e o moda aparuta de curind la paris sau chicago
da, merci, m’ai facut curios.
si eu am invatat la scoala cat de bun a fost FDR si genialele sale idei despre iesirea din depresiune.
dar macar eu am o scuza, pe vremea aceea nu numai ca nu existau atat de multe surse de informatie – erau chiar interzise.
inghiteam ce ne invatau.
acum, de ce nu ar fi individualismul, panaceu?
pentru tusea “colectivista”?
si cum se traduce “colectivist”?
de ce sa nu dam exemple in termeni sportivi?
sa luam spre exemplu, fotbalul, atat de indragir in europa.
un sport colectiv, nu?
dar transferurile se fac individual.
se platesc milioane pentru un singur jucator – individual.
iar in echipa, toti doresc sa fie cei mai buni ( individual), sa stea cat mai mult in teren.
suporterii? suporterii nu isi doresc moartea echipei, nu?
parerea mea strict personala este ca – tu, murfi, esti cauza decaderii europei.
vedeti cum decade, simtiti nedreptatea, intelegeti cauza insa pactizati cu ideile stangii.
dr pepper
nu e ca vreau sa intretin suspansul, da is prins cu lucrul si nu vreau sa insir verzi si uscate; de-aia, tot pe scurt:
departe de mine gindul de a sustine colectivismul contra individualismului; de aia am si folosit un citat din caragiale
pe de alta parte, in europa social-liberala sau in reformele obamiene se vede foarte bine cum umbrela liberalismului individualist de tip nou traiesc in armonie perfecta idei si porniri pe care chiar tu le numesti stingiste sau colectiviste; o fi ceva, ori cu definitia individualismului, ori cu natura umana cind minimalizeaza importanta reperelor in favoarea libertatii, de ajung liberali individualisti de cel mai bun soi slujbasi ai colectivismului
de-aia as fi vrut sa pornim discutia de la lucruri mai bine definite, care se suprapun mai rar si asupra valorii carora sa fim in acord (cum ar fi despotism vs democratie);
cum ziceam, acum sint presat de un proiect, gindesc incet si ma exprim confuz, asa ca voiam sa amin discutia pentru timpuri mai bune
te rog, in privinta lui obama a fost vorba de un avant colectiv in a’l face ales.
.
obama nu este niciodata de vina individual, este ori vina lui bush, ori vina republicanilor, ori vina vremii sau a corporatiilor.
te astept cu interes, precum il asteptam si pe imp de ceva timp sa explice neajunsurile consumerismului si implicatia acestuia in decaderea societatii multilateral dezvoltate
ma uitam astazi la acest video: http://www.prisonbreakfreak.com/?p=3922
si acesta: http://www.youtube.com/watch?v.....r_embedded
proecte “ecologice”.
si propaganda socialista.
cat de frumos este sa traiesti intr’o cutie de chibrituri si ce satisfactie iti poate oferi aceasta.
lamentabil.
Doctore, mai citeste ceva si mai discutam. Pana atunci, e inutila orice discutie. Putem scrie pagini si pagini despre cum invidualismul atomist si colectivismul sunt fete ale aceleiasi monede batute de Banca Internationala a Stangii, nu vei accepta niciodata, atata timp cat lecturile tale tind spre zero. Mai mult, te superi pe noi si ne mai si acuzi de tot soiul de trasnai. Citeste altceva decat libertarieni si vei vedea lumea asa cum este si nu cum o teoretizeaza ideologia stangii individualiste (asta e libertarianismul profesat, constient sau nu).
bine spus.
invidualism.
sincer, nu ma atragea sa citesc nimic de autori americani socialisti sau comunisti.
am sa iti fac hatirul.
e ca si cum m’ai trimite la cursurile lui bill ayers ca sa ma “luminez”.
corect!
eu văd cam așa:
în comunism asistăm la impostură prin autoritarism, prin inversarea valorilor. impostorul e obedientul, acesta ajunge să se bucure de binefacerile sistemului.
în capitalism, șarlatanul e speculantul ingridientului de libertarianism și se erijează pe sine ca instanță morală (Umanism perfect). acest soi de impostor are o cu totul altă stofă, decât primul. este de cele mai multe ori foarte competent în ce face (spre deosebire de incompetentul promovat in comunism), iar discursul îi seamănă cu poveștile nemuritoare: încrederea nețărmurită în om (în libertatea sa de acțiune), suspendarea moralei care, în opinia lui, încorsetează spiritul. îți lasă impresia că va trăi veșnic aici, fără vreo legătură cu principiile imuabile, principii superioare propriei conceptualizări, garantate doar de ideea unei lumi superioare. mie libertarianismul îmi aduce în discurs pe alocuri cu stângiștii multiculturaliști. dacă nu greșesc, libertarianul serios (ideolog) va susține legalizarea prostituției și a altor aiureli. la fel va face și multiculturalistul ecologist. se vor întâlni inevitabil în militantismul lor pe diverse teme: unul datorită ideii de neintervenție statală, celălalt datorită ideii de nediscriminare/rasism/multiculturalism etc. încă nu m-am prins exact ce vrea libertarianul, adică până unde merge cu neintervenționismul și din ce punct încep să-i opereze unele principii morale. uneori chiar am impresia că nu deține organ pentru așa ceva.
foarte corect.
stau si ma intreb de ce va mirati asa de tare de cum a ajuns europa in halul in care a ajuns.
ipocriti.
când ai să-nveți că extremele se pupă?… întotdeauna!
PS: aa, sau o dată cu trecerea pe continentul luminat ai experiat și o trecere inițiatică… dincolo de bine și rău?
Dar e evident cum a ajuns: omul e masura tuturor lucrurilor si “daca iti face placere, fa-o”. Asa cum a ajuns si America patria lu’ Obama.
fragment dintr-un dialog cu Vladimir Tismăneanu
vlad
ba greşeşti. legalizarea presupune o intervenţie a statului in aria relaţiilor intime ale indivizilor, deci nu, nici vorbă ca un guvern întemeiat pe libertarianism să restrîngă interacţiunea sexuală pe criterii arbitrare precum caracterul oneros al convenţiilor.