Cel mai bun an al Iranului

Până în 2014 amplasarea sistemului antirachetă în România a fost justificată de politica NATO numai prin crescânda amenințare a statelor din Orientul Mijlociu, Iranul fiind principalul stat potențial agresor și dealtfel singurul cu ambiții și capabilităti militare care pot pune flancul estic al Europei în pericol, prin rachetele Sejil 1,2 și ce va urma, posibile purtătoare de încărcatură atomică (cel puțin asta a fost discursul oficial de menajare a sesibilitatilor Rusiei la anunțarea Scutului).

Avem așadar un stat agresor puternic motivat de zeci de ani de politică fundamentalistă, înarmat cu o rachetă purtătoare performantă, dar încă nu există focosul nuclear pe care racheta să-l poarte. S-a făcut ce trebuia, se amplasează și în curând se va pune în funcțiune un sistem antirachetă performant împotriva unei amenințări din viitorul nu foarte îndepartat. Până aici politicile NATO și ale U.S. sunt coerente și în deplină concordanță până când, anul acesta, președintele Obama hotărăște să dea o șansă în plus Iranului să reușească într-adevăr producerea focoaselor atomice care să trasforme posibila amenințare viitoare în amenințare reală actuală. Asta e momentul când nu se mai întelege nimic din politica administrației democrate: Iranul este invitat la negocieri, care negocieri e musai să presupună și concesii, iar Israelul, stat țintă primară obligatorie pentru fundamentaliștii care conduc de decenii Iranul, este criticat public și dat la o parte de la orice dialog serios și aplicat cu cei de la Washington.  Mai mult decât atât, statul care eliminase pentru ani buni amenințarea atomica din partea Iranului prin amenințarea cu potențială rezolvare militară a problemei, Israelul, este acum ținta a amenințării din partea U.S. (informație apărută pe surse pe care Washingtonul nu a dezmințit-o) dacă încearcă să găsească și să pună în aplicare o soluție similară și în viitorul apropiat, când amenințarea va fi practic prezentă.

În trecut, președintele George W. Bush respinsese complet programul atomic numit „civil” al Iranului, folosind portavioanele ca dovadă a faptului că se vorbea serios de la Washington.

Acum Iranul este partener al Statelor Unite în Irak, trupele iraniene acoperind mare parte din teritoriul țării vecine, dreamland al fiecărui fundamentalist serios: Iranul Mare, urmaș al Imperiului Persan. Cizma gărzilor revoluționare iraniene se vede în Gaza, în Liban, în Siria, în Yemen ca susținători ai houthis, amenințând de acolo să controleze și Marea Roșie după ce Iranul controlează și Strâmtoarea Hormuz, având astfel două din cele mai importante puncte de aprovizionare din lume cu petrol practic în propria curte. Iranul, cum spunea și primul ministru Netanyahu în Congresul american, domină acum peste patru capitale arabe: Bagdad, Beirut, Damasc și Sanaa. Acum Iranul poate începe un program de imbogățire a uraniului, dar unul care trebuie să fie garantat pașnic, cum visa mult prea departe de realitate dar în gura mare Secretarul de Stat Kerry, zilele astea. Bine, omul spunea sâmbătă că sunt și lacune importante în negocieri (fugi dom’le de-aci, a deal it’a deal, lasă incolo detaliile).

Preșdintele Hussein Obama, în numele căruia negociează și vorbește John Kerry, este până la urmă din același club cu un alt mare inamic al Israelulului și al lumii civilizate, Yasser Arafat. Ambii, Arafat și Obama sunt laureati ai premiului Nobel pentru pace. Pax Iraniana probabil.

Resurse: 1, 2, 3, 4, 5

The following two tabs change content below.
Preot Alexandru Coman

Preot Alexandru Coman

Hirotonit preot în anul 1994, Parintele Alexandru Coman este și absolvent de Psihologie, specializat cu Master în Logopedie (Terapii și compensare în tulburările de comunicare), membru în Colegiul Psihologilor, având și cursuri post-universitare de Jurnalism/Publicitate (anul 2001), timp în care a slujit neîntrerupt în Biserică.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.