Ce ne-am fi făcut dacă am fi fost în sfera de influență a Statelor Unite și după al doilea război mondial armata americană ne-ar fi ocupat țara? Răspunsul e unul singur: am fi ajuns o colonie americană, asemenea Germaniei de Vest, Coreei de Sud și Japoniei. Asta ar fi însemnat pentru noi un sfârșit dramatic, cum au avut și celelate trei țări, dar în varianta hollywoodiană.

Am avut însă noroc pentru a nu știu câta oară cu așezarea asta, geopolitică. Fiind în sfera de influență a URSS, n-am fost ocupați, ci, dimpotrivă, am fost eliberați de armata rusă, o forță care, după cum atât de bine observa ziaristul George Damian, „nu a cucerit niciodată pe nimeni, ci întotdeauna a eliberat pe câte cineva”. Am putut respira ușurați, protejați de pericolul invaziei imperialiștilor americani, la adăpostul Cortinei de Fier pe care scria Koniec, fiind anunțat viitorul luminos, dar în varianta Mosfilm.

Prin urmare, nu am mai ajuns colonie într-un imperiu, ci o țară liberă și independentă din marele lagăr socialist, loc cunoscut și pentru apariția celor mai mari ființe vii de pe pământ: coada la carne și coada la pâine. În timpul acesta, imperialiștii de peste ocean supuneau cu cruzime Germania de Vest la proba de foc numită „planul Marshall” și impiedicau Coreea de Nord să-și elibereze sora din sud.

Urmarea: Germania era în 1990 principala forță economică a Europei. Fosta „colonie” a Statelor Unite își permitea să plătească URSS-ului un tribut uriaș de 55 de miliarde mărci pentru a se putea uni cu sora din est, Republica Democrată Germană. În același an, Germania a constituit un pod aerian cu ajutoare alimentare gratuite pentru a-i împiedica pe „etiopienii” marilor orașe sovietice să moară de foame, ba a mai și a acordat un ajutor financiar de încă 3 miliarde comunistului „reformist” Gorbaciov. Aceeași Germanie a plătit, de asemenea, României – pesemne încercând, dar fără succes, să o transforme într-o colonie germană – factura la energie electrică în iernile ’89-’90 și ’90-’91. Și, pentru că nu-și putea lăsa deoparte ruda de sânge care nu avusese ghinionul să încapă pe mâna americanilor, în perioada ’90-’92 a mai investit și în aceasta 100 miliarde de mărci.

Nota bene, toate acestea fără ca în Germania reunită să-și facă apariția acele ființe uriașe despre care am mai vorbit anterior, coada la carne și coada la pâine.Nu se știe de ce nici în Statele Unite, și nici în așa zisele „colonii americane”, ființele respective nu au găsit condiții favorabile de viață. Marii economiști și politicienii socialiști înca mai încearcă să elucideze misterul, așa că uriașele creaturi vor fi văzute, în viitor, și prin alte locuri.

În cealaltă parte a lumii, la câteva decenii după ce încercase să rupă fără succes lanțurile imperialiste ce îi impiedicau pe coreenii din sud să devină și ei independenți, Coreea de Nord oferea propriilor cetățeni un meniu organic compus din scoarță de copac, iarbă, râme și diverse insecte (șobolanii fiind consumați primii). În această vreme, „colonia” americană din Sudul peninsulei coreene organiza Olimpiada de la Seul și devenise membru al G20, grupul celor mai puternice 20 de economii ale lumii.

Și Japonia? Japonia a dus-o, în toată această perioadă, la fel de rău ca Germania, dar mai bine decât Coreea de Sud.

Mulțumită așezării geopolitice, singurul și marele nostru atu, grumazul românului nu a cunoscut jugul străin. Când spun „străin” mă refer, bineînțeles, la jugul american. Istoria consemneaza totuși niște… le-aș spune „puseuri de autoritate” din partea unor vecini precum turcii, dar ele nu mai sunt azi decât niște amintiri îndepărtate. Emil Cioran spunea despre acest capitol din istora națională:

„Cea mai tristă și mai mizerabilă amintire a poporului român sunt turcii. Ei au turnat peste amarul nostru toată doza de imbecilitate de care a fost capabil cel mai steril imperialism din câte a cunoscut istoria… Altcum nu ne-am putea explica de ce toate popoarele care au cunoscut jugul Semilunei și-au făcut un merit de a-și lichida ereditățile turcești. Există, însă, o singură țară care să nu fie mândră de vestigiile romane? O urmă de drum roman este un îndemn la glorie; o moschee un prilej de amărăciune”.

Tot el remarca despre turci că „au reușit să lase în Europa numai o dâră de fum”.

Nu știu cum a fost în restul Europei, dar nu sunt de acord cu Cioran în privința României. Poate că turcii ne-or fi luat totul, dar ne-au lăsat ciorba, sarmaua, musacaua și rahatul. Și, pentru că serialul Suleiman Magnificul, difuzat de postul de televiziune turcesc Kanal D, are ratingul pe care-l are, sunt sigur că amintirile multor români nu coincid cu cele ale lui Cioran.

Nu, sub turci nu am fost nici măcar pașalâc, cu atât mai puțin colonie. Cât timp am fost în „sfera lor de influență” am avut chiar o „istorie comună”. Cel puțin așa scrie pe placa comemorativă montată la închisoarea Yedikule de primul nostru ministru pe locul în care a fost ucis martirul Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei 4 fii ai săi, pentru refuzul de a se converti la Islam:

În memoria Domnitorului Constantin Brâncoveanu și a celor patru feciori ai săi… și întru statornica amintire a istoriei comune a popoarelor român și turc.

Să făurim istoria împreună cu turcii n-a însemnat numai ca noi să ne punem capul pe butuc și ei să ni-l taie sau noi să venim cu sarea și ei să ne jupoaie de piele. Nu, asta mai cred numai islamofobii și naționaliștii. În realitate, istoria comună a popoarelor român și turc ne-a permis să ieșim din defensiva noastră tradițională pentru a începe să vizităm străinătatea. Cum a fost, de pildă, în 1714, în Moreea, în războiul împotriva Veneției; turcii au participat cu armata, iar noi cu „două mii de căruțe cu câte patru boi și patru oameni fiecare, mii de saci de făină de orz… unt și miere, precum și oi – fără să se mai pună la socoteală o sumă de bani ce întrecea valoarea tributului anual”. Eram pe atunci asemenea Germaniei din 1990, numai că plăteam tribut la turci și nu la ruși, și nu o dată ca ea, ci în fiecare an. Noroc că de imperialiștii americani ne despărțeau un ocean și un continent!

Unii, destui, se tem azi că „marele licurici” din America de Nord ne va transforma în „colonie americană”, lipsindu-ne astfel de „independența” seculară cu care suntem atât de obișnuiți. Mărturisesc că eu sunt mai optimist când vine vorba de viitorul nostru. În lumea multipolară în care trăim, vocea jandarmului imperialist american este din ce în ce mai des acoperită de vocile Libertății Viitoare.

În vecinătatea noastră, marele geopolitician și filosof rus Aleksandr Dughin vorbește liniștit despre „imperiul euro-asiatic” – imperiu în care vom fi la fel de independenți ca și pe vremea când el se numea „lagărul socialist” –, iar ministrul de externe turc, domnul Ahmed Davutoglu, visează la noul califat turc care să lege, pașnic de data aceasta, „Sarajevo cu Damascul, și Benghazi cu Erzurum și Batumi”. Tot Davutoglu spune că „Ultimul secol a fost doar o paranteză pentru noi. Vom închide această paranteză”. S-ar putea, atunci când se va întâmpla, ca nici noi să nu fim lăsați pe dinafara Califatului. Și asta pentru că, nu-i așa?, așezarea geopolitică reprezintă marele nostru avantaj.

Acolo unde strada Smârdan se întâlnește cu Șelari, în Centrul istoric al capitalei, s-a deschis o șhaormărie care azi se numește Califatul Șelari. Faptul că Smârdan, numele uneia dintre bătăliile unde ne-am câștigat independența, se sfârșește acum în Califatul Șelari poate fi considerat un semn prevestitor de rău augur pentru imperialiștii americani, dar foarte bun pentru cei ce visează la o „istorie comună” cu Turcia lui Erdogan și Davutoglu și Rusia lui Putin și Dughin. Noi cu atuul nostru, „independența” și sarea, iar pașnicii noștri vecini de la rasărit și miazăzi, cu „sfera de influență”.

Allahu akbar!