FUNDATIA IOAN BARBUS

Comunism şi anticomunism (Alexandru Călinescu)

Domnul profesor Alexandru Călinescu, criticul literar, publicistul și disidentul, intelectualul cu o prodigioasă activitate în culturile română și franceză, cu distincții literare încă de la debut, premiat de statul francez cu „Chevalier de l’Ordre National du Merit”, a fost și rămâne un model pentru generația mea de intelectuali ieșeni, dar și pentru generațiile mai tinere. În vremurile de astăzi, când cacofonia din jur rătăcește chiar și pe intelectuali de talia lui Liviu Antonesei, de pildă, Domnul Călinescu rămâne un reper moral și intelectual, care nu se abate oblu de la crezul său. O dovedește și articolul de zece plus Comunism și anticomunism. Cu tact pedagogic, dar și cu ironie ucigătoare, Domnul Al. Călinescu pune degetul pe rană, când scoate la iveală abordarea înșelătoare a temei comunismului de către „anti-anti-comuniști”.

Comunism şi anticomunism

Alexandru Călinescu

Trăim, aşadar, din 1990 încoace, în plină „isterie anticomunistă”. Anticomunismul e un „discurs obligatoriu”, formă a unui „terorism intelectual”. El este pretextul acordării de burse consistente, al organizării de nenumărate colocvii şi simpozioane (superflue, se subînţelege), validează onorabilitatea intelectuală, deschide calea „succesului artistic şi academic, spre a nu mai vorbi de cel politic”, inspiră o avalanşă de producţii culturale sau cercetări istorico-literare. „Retorica anticomunistă” şi-ar afla originea în „proliferarea unor fantasme” şi ar viza nişte „inamici imaginari”.

Supremă oroare, tinerilor li se inculcă încă din şcoală ideea că sistemul comunist este rău. „Propaganda anticomunistă” utilizează aceleaşi arme ca „propaganda comunistă” a anilor ’50, cu tot cortegiul de înscenări şi „demascări”. Suntem, pe scurt, victimele unei „religii a anticomunismului”. Citatele sunt din câteva articole recente ale dnei Bianca Burţa-Cernat, apărute în „Observator cultural”. Autoarea vorbeşte în cunoştinţă de cauză: abuzată de „propaganda anticomunistă” a votat cu Convenţia în 1996, gest pe care acum îl regretă sincer.

Mai aflăm că frenezia anticomunistă ar fi consecinţa unei iluzionări, a credinţei naive într-un „paradis capitalist”. Or, ne încredinţează cu toată seriozitatea dna Bianca Burţa- Cernat, „mult invocatul şi adulatul capitalism (…) îţi restrânge (prin strategii mai mult sau mai puţin subtile) posibilităţile de a te hrăni cu altceva decât cu cauciuc şi motorină de pe la fast-fooduri şi supermarketuri”. Perfect adevărat: nimic mai frapant decât contrastul dintre monotonia sărăcăcioasă ce domneşte într-un magazin Carrefour sau Kaufland şi diversitatea, abundenţa exuberantă dintr-o Alimentară ori dintr-un Aprozar de odinioară. În aceeaşi ordine de idei, pe lângă semnalarea unui anumit „kitsch consubstanţial civilizaţiei americane”, este pus în evidenţă, pornind de la analiza unui film (adică a unei „convenţii ficţionale”, cum o numeşte autoarea însăşi), eşecul lamentabil al sistemului capitalist: „lumea tuturor posibilităţilor s-a dovedit a fi o promisiune numai bună de adormit copiii din Estul ex-comunist”.

Imaginea aceasta a unui anticomunism omniprezent şi dominator este însă falsă. Să ne amintim cum au fost, după 1990, diabolizate şi umilite partidele „istorice”, cum au fost huiduiţi Coposu şi Raţiu, cum foşti comunişti şi foşti securişti au pus mâna pe principalele pârghii ale puterii, cum s-au regrupat şi s-au „implementat” pauleveracii şi sergiunicolaeştii, cum după aceea se lăfăiau la TV Niculescu-Mizil şi Ştefan Andrei, Pleşiţă şi Ilie Merce, iar astăzi constatăm cum pe diferite canale de televiziune se reiau la nesfârşit filme de acum treizeci-patruzeci de ani, filme cu ilegalişti neînfricaţi sau care prezintă idilic viaţa din societatea socialistă multilateral dezvoltată. După cum se vede, „nostalgicii” nu au de ce să se considere frustraţi. Şi numai cine nu ştie sau NU VREA să-şi amintească poate pune pe acelaşi plan propaganda comunistă cu pretinsa „propagandă anticomunistă” de astăzi.

În fapt, textele dnei Burţa-Cernat reiau idei prezente în ultimii ani cu deosebire pe platforma CriticAtac.

Recunoaştem astfel semnul de egalitate dintre „ideologia comunistă” şi „ideologia anticomunistă”, aceasta din urmă aducătoare de „profit” întrucât e vorba de o „marfă” care se vinde bine. Dacă anticomunismul nu e în nici un chip scuzabil anticapitalismul este, în schimb, un demers sănătos şi fertil. Orice prilej e bun pentru a denunţa mercantilismul cinic al democraţiei liberale, mecanismele de represiune încă şi mai traumatizante pe care le-a pus în funcţiune economia capitalistă. Nimic nu s-ar fi schimbat, în esenţă, în 1990: înainte aveam a face cu un „capitalism de stat”, după – cu un „capitalism privat”. Dacă admitem cumva existenţa ororilor din trecut (pe care însă e preferabil să le numim – pudic – „abuzuri”), este pentru a sublinia imediat că prezentul are forme cel puţin la fel de monstruoase. Şi dacă nu se merge până la acel binecunoscut „era mai bine înainte”, se adoptă o atitudine ce se vrea nuanţată: „era şi rău, dar era şi (mult) bine”, pentru că aşa e viaţa, cu luminile şi umbrele ei…Oricum, să nu ne pripim şi să nu ne pronunţăm aşa, pe nepusă- masă, în ce priveşte comunismul: el trebuie, mai întâi, …studiat şi înţeles. Pesemne că tot ce s-a scris până acum, de la Richard Pipes la François Furet, de la Alain Besançon la Martin Malia şi de la Robert Conquest la Stéphane Courtois reprezintă rafturi de maculatură inutilă.

Încercarea de a justifica sau de a reabilita, fie şi parţial, comunismul are deja o lungă istorie. S-a început prin a se nega crimele comunismului pentru ca ulterior să se afirme că ele nu au nicio legătură cu « adevăratul» comunism. S-a invocat până la saţietate „argumentul” cu idealurile nobile ale doctrinei. Rămâne un mister capacitatea uluitoare a comunismului de a denatura, de a falsifica sau chiar de a eluda imensa masă de informaţii dezvăluind natura sa profundă, după cum e uimitor succesul periodic, în ciuda tuturor evidenţelor, al negaţionismului procomunist. Martin Malia vorbeşte despre „cea mai mare halucinaţie a timpurilor moderne” şi adaugă, referindu-se la modul în care a fost percepută multă vreme Rusia sovietică: „niciodată în istoria occidentală un faliment monumental nu a cunoscut un succes atât de uluitor”.

Simptomatică este şi blândeţea cu care au fost tratate de-a lungul anilor marea majoritate a regimurilor comuniste, spre deosebire de intransigenţa (justificată, bineînţeles) arătată regimurilor de extremă dreapta, de tipul Pinochet. Câţi dintre responsabilii masacrelor, câţi dintre torţionari au plătit pentru faptele lor? A fost nevoie să treacă ani mulţi pentru ca să fie judecaţi unii dintre autorii îngrozitorului genocid cambogian. Iar la noi, cei câţiva comandanţi de puşcării şi lagăre de care se vorbeşte acum au toate şansele să nu ajungă niciodată în faţa instanţei.

O altă idee recurentă este că anticomunismul ar urmări decredibilizarea stângii. Nu e cazul: stânga reuşeşte adeseori „performanţa” să se decredibilizeze singură. În 1997, după apariţia Cărţii negre a comunismului, primul ministru socialist Lionel Jospin a declarat că e mândru să-i aibă în guvern pe comunişti, adică pe reprezentanţii celui mai stalinist, mai slugarnic şi mai dogmatic partid comunist din Europa Occidentală! În acelaşi an, un anume François Hollande, pe atunci prim-secretar al Partidului Socialist, afirma despre Cartea neagră… că este o „diversiune” al cărei ţel ascuns şi perfid e să pregătească terenul pentru extrema dreaptă. Partidul lui Georges Marchais a rămas, inutil să mai precizez, prizonierul propriului trecut. Spre deosebire de alt partid comunist occidental, cel din Italia: către sfârşitul anilor ’90, Massimo d’Alema caracteriza comunismul drept un „totalitarism vinovat de crime gigantice”, iar Walter Wetroni îl definea drept „tragedie a secolului”, alături de nazism.

„Orice anticomunist este un câine”, scria acum mai mult de cinci decenii Jean-Paul Sartre. Şi dacă nu era „câine”, un anticomunist era, oricum, un „fascist” sau, în cel mai fericit caz, un „reacţionar”. Extrema stângă, care a avut în „progresistul” Sartre pe unul dintre părinţii ei spirituali, a învăţat bine lecţia. Căci mai ales stânga extremă, aşa-numita „stângă a stângii”, mizează pe o strategie a devalorizării anticomunismului, prezentat drept anacronic şi pernicios. Numai că scopul ultim e altul, şi anume cosmetizarea comunismului. Adică banalizarea răului. Ceea ce nu ne poate lăsa indiferenţi.

Sursa: romlit.ro

Radu Părpăuță

Radu Părpăuță

7 comentarii

  1. DanCanada
    17 decembrie 2013

    Am incercat sa pun un link la articolul asta pe site-ul spanacilor: nu se poate!
    Nicio surpriza, si-asa sint banat de vreo luna deja, cu sau fara link-uri.
    Pe CA cine nu vede lumea prin rosul cu secera si ciocan e afurisit si bagat in purgatoriu ????

  2. Theo Hahn
    17 decembrie 2013

    Bianca Burța-Cernat a scris trei articole exemplare în abjecția lor sofistică și pretins sofisticată: serialul cu trei episoade „Anticomunismul românesc post factum” și „De ce nu sunt ” – toate publicate în oaza telectuală a stângii elitiste a „Observatorului cultural”. Probabil o posibilă viitoare tribună a unei „revoluții culturale”. Serialul a fost un lung comentariu de recenzare a filmului „Sunt o babă comunistă” al lui Stere Gulea care, pare-se, ar fi contrariat și dezamăgit poporația religios și fanatic anticomunistoidă.

    În ultimul articol, însă, madam Bianca își explică simptomatologia: „Unul dintre motivele pentru care nu pot să creditez discursul anticomunist actual este bănuiala că, în preceptele-i rigide ca ale oricărei forme de fundamentalism, acest tip de discurs închide, pe lîngă un potenţial represiv („terorist“ – rog să fie citit cuvîntul cu un strop de umor), şi ceva din trecute laşităţi, neasumate ca atare – nici mai demult, nici acum –, laolaltă cu nevoia unei reorientări oportune.” (http://www.observatorcultural.ro/De-ce-nu-sint-anticomunista*articleID_29297-articles_details.html, paragraful „Lașitate și oportunism”)

    Ca să vezi! Potențial represiv! Adică, dacă ai a face cu niște criminali care și-au dovedit nu potențialul, ci talentele represive de-a dreptul vreme de 45 de ani săpând și umplând gropi comune cu nemiluita, trebuie să fii un mare delicat, vere, să te arăți în umanitatea ta comprehensivă și nuanțată, să nu confunzi codul penal vindicativ și paranoid cu meandrele concretului vieții de zi cu zi unde la tăți ni-i greu și tăți greșim. Bietu Eichmann ce om dulșe o fost! Ca o bomboană de Zyklon-B. Numai că n-a avut norocul să cadă peste așa umaniști vigilenți în materie penală.

    Mai mult, madam Bianca este, totuși, ceva mai subtilă decât am crezut la prima vedere: ni se propune totuși să arătăm o morală tranșantă. Unde? Păi, e simplu: nu-i așa că nu ați fost cu toții eroi anticomuniști pe timpul regimului? Baaa daaaa!… Nu-i așa că dacă n-ați fost toți eroi anticomunismul nu mai are sens? Adică, dacă n-am murit cu toții ca Gheorghe Ursu (a propos, comunist convins și el – sunt curios ce i-ar spune Biancăi Burța-Cernat), rezultă că brusc comunismul se autovalidează.

    Eu mă opresc aici. Nu de alta, dar mi se face rău și îmi vine să vomit.

    Am doar o mică nedumerire. Că e comunistă – Bianca Burța-Cernat ne-a dovedit-o din plin. Oare o fi și babă? Căci senilă este.

  3. Emil Borcean
    17 decembrie 2013

    Nu e babă, Theo… și nici senilă. Ie ludică și postmodernă. Nuanțată și fără parti pris-uri.

    Oops. Nu e asta. Așa arată ludicul autentic cultural:

  4. Costin Andrieş
    17 decembrie 2013

    @2 “acest tip de discurs închide, pe lîngă un potenţial represiv („terorist“ – rog să fie citit cuvîntul cu un strop de umor), şi ceva din trecute laşităţi, neasumate ca atare – nici mai demult, nici acum –, laolaltă cu nevoia unei reorientări oportune.”

    nu stiu cine e cucoana asta, dar eu, in cariera mea comunista, am ajuns pana la functia de soim al patriei, si imi amintesc destul de clar ca sunt anticomunist visceral (pt mine asta e un termen pozitiv) cel putin de la 7 ani. de atunci nu m-am reorientat, daca as fi facut-o, as fi scris ca ea. In fine, la ce bazaconii scrie, cel mai bun raspuns mi se pare cel al lui emil.

  5. Sampalean Corneliu
    17 decembrie 2013

    De fapt “propaganda anti-anticomunista” nu este altceva decat continuarea isterica a “propagandei comuniste” latrata de aceasta cucoana.
    Anti-anticomunistii sunt amorali.

    Pasol na turbinca scarnavii comuniste !

  6. doru
    17 decembrie 2013

    De câteva zile mă tot întreb de ce doamna Bianca Burța – Cernat îmi amintește de sora șefă din ” Zbor deasupra unui cuib de cuci”.

  7. Theo Hahn
    17 decembrie 2013

    Femeia asta pare a fi mai degrabă desprinsă din „Zbori pe deasupra unui cuib și te culci”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Campania pentru “alegerile” la președinția Rusiei programate pentru 15-17 Martie se înfierbântă. Nu încape îndoială că Vladimir Vladimirovici va fi “reales la al N-șpelea congres”, dar întrebările pasionante care rămân sunt: 1) Câți contracandidați vor fi lăsați în cursa electorală măcar așa, de ochii lumii? 2) Cine va mai fi aruncat din tren înainte de …

Putin-stalin-1000x600-11

Comunitatea ucraineană din București invită publicul și presa să participe la un marș care marchează doi ani de la invazia Rusiei din Ucraina – „un moment greu, 24 februarie 2024, comemorarea unei zile negre din istoria noastră și din istoria Europei, momentul declanșării invaziei pe scară largă de către Federația Rusă și generarea celei mai …

protest ucraina arcul de triumf
Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian