Cum am ajuns aici

de Mihaela Bărbuș și Anca Cernea

Confuzii despre Ortodoxie și societate. Câteva clarificări

Discuțiile provocate de trecuta numire a domnului Marian Munteanu pentru candidatura PNL la primăria București, au readus în spațiul public o etichetare la fel de gravă ca o acuzație – ortodoxia e „fundamentalism”. Prea mulți, din toate părțile, de la jurnaliști cu mai puțin de o carte citită, la oameni cunoscuți pentru solida lor cultură au sărit în sus, dând peste cap și amestecând intrebări legitime și acuzații corecte la adresa lui, cu aiureala asta – e grav că e ortodox, pe lângă că ar fi și legionar. Am explicat pe scurt, împreuna cu domnul Costin Andrieș, de ce legionarismul nu a fost și nu e ortodox, ci doar un fascism vopsit și vorbit, aparent, în nuanțele tradiției ortodoxe – care fascism, e drept, a reușit să atragă și să păcălească oameni din toate categoriile sociale. Așadar, omul a fost chestionat și acuzat (chiar dacă prea puțin) pentru apropierea lui de cei mai sumbri securisti, de cunoscuți filo-putinisto-dughiniști, și de lipsurile suspecte din biografie, apoi, zbang!, mămăligă în geam – acuzat și că ar fi prea vizibil ortodox. Iar asta ar fi intrepretată de unii ca anti-occidentalism, în condițiile în care majoritate covârșitoare a românilor sunt și ortodocși, și pro-occidentali.

Așadar, acuzațiile au avut rost si logică numai până când s-a pus problema și că ar fi prea vizibil ortodox. Ce fel de acuzație e asta? E cea mai sinistră prostie a Stângii radicale. În ce fel calitatea de ortodox poate fi nocivă, nu a explicat nimeni până acum (nici nu ar avea cum, dealtfel), exceptând înșiruirile de prostii venite din partea ateismului militant și a școlii vechi și noi comuniste. Că s-a făcut un transfer, fără mari pierderi sau modificări, de la poziția față de Biserică a demnitarului comunist, la noul jurnalist/politician român, asta e clar. Și membrul CC al PCR era jenat de Biserică, dar se declara, în felul lui, ortodox (cazul înmormântării părinților lui Ceaușescu lămurește) pentru că era român. La fel, noul politician român poate ataca Biserica, se poate delimita de pozițiile acesteia pentru că e progresist și sincronizat cu „fruncea” Bruxelles-ului, dar asta numai până începe campania electorală, când se redescoperă ortodox și tradiționalist.

Acum, revenind la acuzația de a fi ortodox, nu de puține ori am auzit vorbinde-se de “talibani” când e vorba de creștinii ortodocși practicanți. E adevărat, termenul a fost folosit jignitor și nedrept întâi împotriva vechilor țărăniști. Ideea că Ortodoxia e un fundamentalism ar trebui să o facă indezirabilă social, asemeni islamismului aflat practic în război cu civilizația contemporană occidentală și, lucru care le scapă încă multora, în primul rând în razboi cu civilizația creștină. Marxiștii sunt cei care, când vorbesc de „Religie”, nu disting diferențele dintre religii, confesiuni, denominațiuni, dacă e să lamurim care e sursa confuziei ăsteia răuvoitoare.

Dar nu numai marxiștii sunt departe de realitate în subiectul ăsta, câtă vreme se constată ușor o contagiune a stărilor ce îi face și pe unii care se identifică a fi de dreapta să ruleze aceleași concepții neconforme realității. Dacă ortodoxia e în această accepțiune „fundamentalism” pentru unii din presă și politică, e clar pentru ei și că fiecare slujitor al Altarului e „fundamentalist”, adică un fel de taliban. Iar despre monahi, ce să mai zic? Părintele Steinhardt, ar fi pe cale de consecință mare extremist, asemeni părintele Rafail Noica, marii teologi ca Părintele Stăniloae sau predicatori ca Părintele Galeriu, ar fi alți talibani de frunte pentru mințile odihnite ale celor ce aplică aiurea etichete. „Talibani dogmatici”! Bun, creștinul nu poate trăi în afara legăturii cu codul moral revelat, în afara cuvântului Mântuitorului Hristos, descoperit nouă în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, așadar e dogmatic. Dogma, fiind adevăr revelat și neputând fi schimbată de oameni, e o mare problema pentru liber-schimbiștii relativiști. Pentru aceștia e suficientă moralina, acel hormon al gândului de care zicea Cosașu/Rohrlich, care moralină e până la urmă doar o diluție de morală. E, într-un fel, codul moral natural care, fără referire la datele fixe ale adevărului revelat, a eliberat Stânga de marile imperative morale. Stânga care a găsit nocive și Decalogul, și Predica de pe Munte a Mântuitorului Iisus Hristos, repere sine qua non ale moralei creștine dintotdeauna.

Revenind la acuzația de a fi ortodox, concepția socialismulului care pretindea că religia trebuie să fie o problemă privată, deci trebuie prohibită în spațiul public, e uimitor de simetrică în momentul ăsta cu crezul unora care se pretind a nu fi socialiști, dar gândesc, vorbesc și funcționează ca good ole boys ai școlii vechi de la Moscova. Sunt autori ca domnul Sorin Adam Matei, care găsesc că e total nepotrivit că domnii H.R. Patapievici şi Dragoş Aligică au articole în care se regăsesc şi teoria pieţei libere, şi Dante, şi preceptele morale ale Părinţilor Bisericii. Grav, nu-i așa?

Interesant e că, cel puțin acum, asta nu e doar o poveste românească. Cu o situație similară se confruntă Polonia, acuzată după ultimile alegeri că e prea catolică. Acuzațiile vin de la stângiștii multi-culti, de la falanga pro-rusă de la Bruxelles și de la tot felul de dezorientați utili; dar în Polonia e clar că de situația asta profită direct Kremlinul. La noi încă nu e foarte clar, sau public recunoscut, cine profită de pe urma acuzării credinței și credincioșilor, dar rămâne cel puțin curioasă fragilitatea intelectuală a românului public, în vreun fel util sau nu, atunci când e vorba de Ortodoxie și societate.

The following two tabs change content below.
Preot Alexandru Coman

Preot Alexandru Coman

Hirotonit preot în anul 1994, Parintele Alexandru Coman este și absolvent de Psihologie, specializat cu Master în Logopedie (Terapii și compensare în tulburările de comunicare), membru în Colegiul Psihologilor, având și cursuri post-universitare de Jurnalism/Publicitate (anul 2001), timp în care a slujit neîntrerupt în Biserică.

Un gând despre “Confuzii despre Ortodoxie și societate. Câteva clarificări

  1. Problema lui Munteanu, a legionarilor și a dughiuniștilor, nu e un „exces” de creștinism ci un fals creștinism, o ideologie.
    E o mare prostie, foarte la modă în mediile liberale, să se considere credința precum mâncarea, în termeni cantitativi – adică „e bine să creadă omul în ceva, dar nici să creadă prea mult (sau de tot), pt că ce-i prea mult srică”. De fapt, ăsta cam e standardul UE – se poate tolera un grad de prezență creștină în spațiul public, sub formă de beculețe și brazi în decembrie, iepurași și ouă roșii în primăvară, dar nici chiar să crezi. Dacă crezi de-adevărat că Domul s-a întrupat și s-a născut în lume și în istorie, dacă mai crezi și că a murit și a înviat, atunci ești chiar „fundamentalist”, și nu te mai bucuri de drepturi civile ca toți ceilalți – musulmanii, sataniștii, etc.
    Altfel spus, creștinismul e tolerat doar dacă se reduce la câteva accesorii neesențiale, cu condiția să nu fie vorba de credință pe bune.
    Dar Munteanu nu e în situația asta. Legionarismul și dughinismul sunt incompatibile cu credința creștină.
    Munteanu nu este un Rocco Butiglione, căruia i s-au pus bețe în roate pentru că și-a luat credința în serios – iar asta nu se permite cf. standardelor UE.
    Munteanu trebuie să rămână în afara spectrului politic acceptabil, dar NU pentru că ar fi „prea creștin”, ci pentru că miroase a legionarism, Securitate și KGB. Cine susține ca Munteanu să fie ținut la periferia vieții publice pentru că „face exces de creștinism” – îi dă apă la moară, îi construiește o statuie de martir care nu i se cuvine, riscând să-i atragă o simpatie pe care nu o merită.
    Această mare prostie, tipic liberală, ar putea ajunge să ne coste pe toți foarte mult.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.