Cum pierde China cursa înarmărilor din Orient

Print Friendly, PDF & Email

Nebunia amenințărilor cu armele nucleare din Coreea de Nord, începute de Kim Jong-un i se cam atribuie pe nedrept Chinei, care ar avea ceva de câștigat din intimidarea aliaților Statelor Unite, dar care, practic, are cel mai mult de suferit în situația asta.  Spre lămurire, dacă vedem cum arată harta politică a regiunii, e clar că cea mai populată țară din lume are neprieteni pe toate axele, dintre care unii tocmai își dezvoltă intențiile de a se înarma cu armele care au cea mai mare putere strategică, armele de distrugere în masă, tocmai din cauza problemelor făcute de Coreea de Nord.

Având granița la nord cu o Rusie imprevizibilă, condusă de un om care înțelege să acționeze numai urmând logica agresivității absolute, China trebuie să fie mereu atentă la acea zonă, chiar dacă acum ar părea exclus un conflict deschis cu Rusia. Și Moscova a fost mereu atentă la hotărârile Beijingului și la mișcările de la granița comună, din cauza istoriei nu tocmai îndepărtate a confruntarilor dintre cele două state „vecine și prietene”, URSS și China, care au culminat cu luptele de la graniță din 1969, din vremea concurenței dintre Partidul Comunist Chinez și cel al URSS. Abia în anul 2003 a fost închisă disputa de la granița dintre cele două țări, printr-un tratat care a mai primit un act adițional în 2008…
Atenția Chinei către granița de nord costă și consumă parte din tehnica de luptă și din contingentele militare care trebuie îndreptate, chiar dacă discret, și către Rusia. Asta în timp ce parte importantă din tehnica militară a Armatei Populare e cumpărată din Rusia, inclusiv noile avioane de lupta J10, mândria industriei aviatice chineze, fiind echipate cu motoare rusești Lyuka-Saturn AL31-FN. Așa că Beijingul știe că trebuie să fie foarte precaut cu marele vecin de la nord. Iar susținerea oferită de Rusia pentru noua nebunie militaristă a regimului de la Phenian, produce o jenă imensă la Beijing, care âși vede vasalul nord coreean îndepartându-se încet către o directie din care nu poate veni nimic bun pentru nimeni.

India, la vest și sud-vest, este cealaltă țară vecină mare cu care China are o lungă și cunoscută istorie a problemelor la graniță, încă din vremea Indirei Ghandi, în anii ’60. Astfel, în 1966, China a acuzat trupele indiene de grăniceri că i-au violat teritoriul, iar India, la rândul ei, a acuzat China că ar fi trimis patrule în Bhutan, stat protejat atunci de guvernul indian. Cele două țări au ajuns foarte aproape de un conflict militar, iar între ele s-a instalat o răceală profundă, alimentată și de diferențele de regim politic, pe lângă disputele de la graniță. Iar anul asta, în vară, armata indiană a intervenit să oprească construcția de către China a unui drum spre Tibet, peste Platoul Doklam (Donglang în chineză), într-o zonă despre care statul Bhutan, aliat al Indiei, declara ca îi aparține, astfel ajungându-se iar la o situație periculoasă. Ca răspuns, China a adus în zonă bombardiere și rachete strategice, pentru a avea superioritatea militară în eventualitatea escaladării conflictului.

În sud, noua politică agresivă a Chinei legată de pretențiile sale asupra Mării Chinei de Sud (care se adaugă unei istorii relativ recente, deloc saracă în confruntări între China și Vietnam) a produs performanța de a face Vietnamul să se apropie de Statele Unite, până acolo încât să cumpere arme de la fosta țară inamică și, mai mult, să permită tranzitul și stationarea tehnicii militare a armatei americane pe teritoriul său. Asta înseamnă că toate aranjamentele militare în zona, din partea Chinei, ar trebui fie revăzute și dezvoltate pentru cu totul alte tipuri de amenințări…

La est sunt Japonia și Coreea de Sud, țări cu care China de asemeni, nu avea cele mai bune relații posibile, dar care nu îi puneau în nici un fel mari probleme de siguranță și pe care le șicana relativ ușor cu pretenția asupra Marii Chinei de Est. Asta, în ciuda faptului ca cele două țări au armate bine puse la punct cu care puteau răspunde punctual agresiunilor limitate ale Chinei. Numai că, neavând armament nuclear, atât Japonia cat și Coreea de Sud erau privite de China ca țări de liga secundă în domeniul militar. Repulsia bine intemeiată a Japoniei pentru armamentul nuclear este cunoscută în lume, iar nevoia Japoniei pentru armele din categoria asta părea inexistentă, având în vedere prezenta militară a Statelor Unite pe teritoriul său, care se adaugă angajamentului american de a nu permite nici o agresiune militară externă la adresa statului japonez. Numai că, odată cu dezvoltarea rapidă a programului nuclear al Coreei de Nord, japonezii și-au schimbat felul de a-și gândi siguranâa militară și, la nivelul elitelor, au permis să se discute despre posibilitatea înarmării cu armament nuclear. S-a ajuns ușor de aici la schimbarea „Legii de bază a energiei atomice” din 1955, adaugându-se, în anul 2012, „securitatea naționala” între scopurile dezvoltării tehnologiei nucleare… (Tokyo Shimbun, „’Genshiryoku no kenpō’, kossori henkō” (Atomic energy basic law, secretly altered), June 21, 2012).
În 6 august 2015, premierul Shinzo Abe a omis din discursul său anual de la Hiroshima cele Trei Principii Non-Nucleare (a nu poseda, produce, ori permite stationarea pe teritoriul national a armelor nucleare), lucru care a fost un semnal clar al felului în care gândește acesta despre înarmarea nucleară a armatei japoneze.
Zilele trecute Shinzo Abe, cunosut și pentru linia dură de tratare a amenințării nord coreene, a fost reales pentru postul de premier… Așa că, având în vedere semnalele politice și avansul tehnologic al Japoniei, e din ce în ce mai clar că în curand și Japonia poate intra în rândul țărilor care dețin arma nucleară.

În Coreea de Sud au lipsit inhibițiile japoneze legate de înarmarea nucleară, dar prezența militară americană masivă a permis existența unui sentiment general de siguranță, altfel bine întemeiat, care a anesteziat voința politicienilor sud coreeni cât să nu se gândească prea mult la dezvoltarea unui arsenal nuclear propriu. Situația asta a durat până când tânărul Kim Jong-un a pornit dezvoltarea accelerată a rachetelor balistice și a înzestrării armatei nord coreene cu arma nucleară, în paralel cu lansarea unor amenințări explicite la adresa Coreei de Sud și Statelor Unite. Asta a dus la formarea unei majorități clare, de 60%, a sud coreenilor care sunt în favoarea înarmării cu arme nucleare în scopul apărării țării.

În paralel, Ministrul apărării Song Young-moo a informat parlamentul de la Seul că a solicitat Statelor Unite amplasarea armelor nucleare americane pe teritoriul sud-coreean, după ce James Mattis a confirmat faptul că a discutat cu autoritățile această problemă. Trebuie menționat faptul că a mai fost amplasat armament nuclear american în Coreea de Sud, dar acesta a fost retras în 1991, tocmai pentru a incuraja regimul de la Phenian să renunțe la ambițiile sale de înarmare nucleară… Astfel, intocmai ca Japonia, Coreea de Sud are acum, pe lângă o bază tehnologică avansată, și motive solide, și voință politică, să își dezvolte un arsenal nuclear propriu.

Cum nu se putea mai rău pentru China, Japonia se bucură de o buna cooperare militara cu India, țară care deține de multă vreme un arsenal nuclear de luat în seamă în zona.

Disputele de la Marea Chinei de Sud, în care Beijingul a atacat cam toate țările din acea regiune, încercand să le intimideze și să le elimine din cursa pentru controlul zonelor care conțin rezerve estimate de 11 miliarde de barili de petrol, plus o cantitate imensă de gaze, la care se adaugă și voința de a controla rutele maritime, toți acești factori nu au putut produce o presiune atât mare încât să ducă la înarmarea nucleară a țarilor vizate de China, oricat de dure au fost aceste dispute si oricât de mare e miza. Malaezia, Filipine, Taiwan și Brunei se adaugă țărilor care au suportat ani de zile ofensiva Chinei în regiune, dar care nu par interesate să își înzestreze armatele cu armament nuclear, câtă vrem nici nu s-a pus problema să fie amenințate cu acest tip de arme. Mai mult, fiecare din țările amintite încearcă sa evite iritarea Chinei, pe cat e posibil, spre deosebire de Vietnam, de exemplu.

Factorul declansator pentru o cursă rapidă a înarmării țarilor dezvoltate din zona a fost numai felul în care Coreea de Nord a ales să se inarmeze și să amenințe explicit Japonia și Coreea de Sud.

În momentul de față China poate părea mai puțin amenințată de începerea cursei înarmării în zona, dar situația asta, cu neprieteni înarmați nuclear, pe toate axele, nu îi va fi deloc, deloc favorabilă. Chiar se poate spune că nebunia nord coreeană a pus China într-o situație care în curand poate deveni greu spre imposibil de gestionat din punctul de vedere al dispunerii resurselor militare, și de care se fac vinovați în bună masură și rusii, vechi „prieteni” ai Chinei.

The following two tabs change content below.
Preot Alexandru Coman

Preot Alexandru Coman

Hirotonit preot în anul 1994, Parintele Alexandru Coman este și absolvent de Psihologie, specializat cu Master în Logopedie (Terapii și compensare în tulburările de comunicare), membru în Colegiul Psihologilor, având și cursuri post-universitare de Jurnalism/Publicitate (anul 2001), timp în care a slujit neîntrerupt în Biserică.

2 gânduri despre “Cum pierde China cursa înarmărilor din Orient

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.