De ce monoteismul este rațional

    Print Friendly, PDF & Email

    de Sara Miller

    Unele idei au atâta putere, încât pot schimba lumea. Pentru RODNEY STARK, creştinismul prezintă tocmai astfel de idei. Credinţele creştine şi chipul Dumnezeului creştinilor au dat forma şi sensul civilizaţiei Occidentului, – mai mult decât atât, – au schimbat lumea.

    Stark este un sociolog important în domeniul religiei şi dispune de un enorm material de cercetare empirică prin care explică răspândirea credinţelor religioase şi cauzele succesului şi decăderii lor.

    Unii cercetători consideră neimportantă credinţa într-o putere supranaturală pentru practica religioasă, dar pentru Stark ea este esenţială. El este convins şi că prejudecata împotriva religiei a deformat ştiinţa modernă şi continuă să infecteze opiniile în mediul academic.

    El combate principalele teorii moderne despre religie, inclusiv marxismul (religia împiedică conştiinţa de clasă), funcţionalismul (religia serveşte ca restricţie morală şi ca liant social) şi reducţionismul psihologic (religia e o aspiraţie infantilă spre împlinirea dorinţelor).

    Stark se deosebeşte însă şi de cei doi titani ai sociologiei, – Max Weber, care considera iraţională conştiinţa religioasă şi Emile Durkheim, care susţinea că ritualul şi nu credinţa s-ar afla la baza religiei, iar societatea însăşi şi nu divinitatea ar fi obiectul real al cultului.

    Stark oferă o teorie alternativă, ale cărei teze principale sunt: religia este o activitate umană raţională; aspectul central şi determinantul cu cele mai importante consecinţe este credinţa în supranatural. Credinţa nu se răspândeşte prin influenţă culturală şi nu se impune cu sila, ci prin legături de familie şi prin prieteni. Instituţiile şi practicile religioase se pot dezvolta sau pot decădea, dar omeneasca dorinţă de religie nu va pieri.

    Urmărind să confirme aplicarea concepţiei sale sociologice, Stark şi-a îndreptat atenţia în ultimul deceniu asupra trecutului istoric, ceea ce l-a condus la încă o constatare, anume că ideea religioasă cea mai puternică şi mai creatoare de progres este monoteismul.

    In cele două analize istorice recente ale sale, ONE TRUE GOD (Un Dumnezeu adevărat, 2001) şi FOR THE GLORY OF GOD (Spre slava lui Dumnezeu, 2003), Stark arată că monoteismul nu numai că a dat forma sa istoriei Occidentului, dar în plus a cultivat şi, în unele cazuri, chiar a creat valori care au schimbat lumea în bine. El a mers mai departe în THE VICTORY OF REASON (Victoria raţiunii), susţinând că cele mai semnificative evoluţii privind ştiinţa, libertatea, drepturile omului şi bunăstarea materială, – adică ceea ce ne place să numim progres, – nu îşi au izvorul în Grecia antică sau în Iluminismul modern, ci în creştinism.

    „Vine momentul cînd trebuie să alegi, spune el: crezi sau nu că civilizaţia occidentală e un lucru bun şi că principala contribuţie la ea o are creştinismul. Eu cred cu adevărat în civilizaţia occidentală şi o spun pe şleau. Corectitudinea politică nu face doi bani pentru mine.”

    O nouă aplicaţie a teoriei alegerii raţionale

    O mare parte din dezbaterile legate de opera lui Stark s-au concentrat asupra modului în care aplică el „teoria alegerii raţionale”. Teoria alegerii raţionale, care provine din cercetarea economică, este aplicată în toate ştiinţele sociale ca să demonstreze că activitatea umană este o acţiune de alegere interesată. Aplicată la religie, această teorie susţine că oamenii aleg şi urmăresc bunurile spirituale, tot aşa cum le urmăresc şi pe cele materiale – pe bază de calcul şi din interes. Când îşi aleg afiliaţia religioasă şi gradul de ataşament, ei cântăresc avantajele şi costurile şi caută să obţină cât mai mult pentru investiţia lor. În această perspectivă, religia este un schimb de bunuri cu Dumnezeu sau cu zeii.

    „Alegerea raţională” presupune şi un alt model sociologic investigat de Stark, „teoria economică religioasă”, care consideră că bisericile şi alte grupuri religioase operează pe o piaţă în care trebuie să fie în concurenţă pentru aderenţi. Cu cât piaţa este mai deschisă, cu atât competiţia este mai mare.

    Criticii acestei abordări sunt indignaţi de vocabularul de „costuri” şi „riscuri” şi de faptul că tratează bisericile ca firme concurente şi pe credincioşi ca „investitori” ale căror preferinţe şi afiliaţii religioase sunt considerate ca „acţiuni”, reducând religia la un produs comercializabil ca oricare altul şi îi tranformă pe credincioşi la consumatori. Pe de altă parte, cei care o susţin arată că Isus însuşi, în pilde, vorbise în mod repetat de câştig şi de pierdere/pierzanie, de mărgăritare de preţ şi de comori ascunse, de bogaţi strângători şi de administratori care investesc. Era, în fond, un om al promisiunilor, care făcea oferte.

    „Cântecele bisericeşti pe care le învăţam când eram mici, zice Stark, vorbeau aproape toate de o răsplată spirituală, de prietenul pe care îl avem în persoana lui Isus, care ia asupra Sa suferinţele şi păcatele noastre; nu suntem singuri; acolo, la El, e mântuirea.”

    Faptul că termenii economici se aplică la comportamentul religios descoperă pentru Stark un adevăr mai cuprinzător – anume că opţiunile religioase ca şi cele economice sunt guvernate de raţiune. „În măsura în care sunt o persoană care alege raţional, afirm că angajamentele religioase nu sunt acte de dispreţuit: sunt înţelepte, sănătoase, adesea foarte bine gândite.”

    „Desigur, facem multe greşeli şi avem o mulţime de impulsuri, dar oamenii sunt rezonabili şi în materie de religie, la fel ca în orice alte domenii – poate nu mai mult, dar cu siguranță nu mai puţin. Am combătut toată viaţa teoria „alegerii iraţionale”, – aceea că oamenii sunt credincioşi pentru că atâta ştiu şi pentru că singuri nu se descurcă. În orice altă ramură a ştiinţelor sociale, savanţii recunosc că oamenii gândesc şi aleg, dar multor savanţi nu le place religia, aşa că nu admit nici că alţii pot să opteze pentru ea.”

    Nancy Ammermann, sociolog la Universitatea Boston, agreează punctul de vedere al lui Stark despre raţionalitatea religiei, dar îi displace ideea de schimb şi răsplată. Ea spune că „la urma urmelor, ideea că religia există numai pentru a obţine ceva nu-mi sună corect”, zice ea. „Mie mi se pare că viaţa religioasă este o relaţie între fiinţele omeneşti şi divinitate, iar relaţiile au şi alte componente pe lângă schimb. E vorba de persoane, cu emoţii, experienţe împărtăşite – o serie întreagă de lucruri care nu pot fi cuprinse într-o schemă explicativă care susţine că „eu urmăresc lucruri care nu se pot obţine pe altă cale şi pe care tu poţi să mi le dai.”

    Ammermann mai consideră că teoria alegerii raţionale este vulnerabilă şi prin accentul pus pe individ. „E o idee cu totul modernă, cum că eu examinez lumea şi toate opţiunile şi aleg ce e mai bun pentru mine. Pe vremuri, o mare parte din viaţă era o rutină limitată şi nu erau multe posibilităţi de alegere. Nu că ele n-ar fi existat şi înainte, dar în lumea modernă ele sunt accentuate în mod dramatic.”

    Stark nu neagă că lumea limitează alegerea, dar insistă că există aproape întotdeauna opţiuni: „Chiar într-o societate cu o singură religie, mulţi oameni aleg să nu fie prea religioşi. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu poţi alege confesiunea, poţi alege măsura în care te implici. Antropologii constată că şi în cele mai mici triburi există atei. Şi mulţi tineri din comunitatea Amish părăsesc această comunitate. Deci există opţiuni şi în final noi suntem cei care trebuie să hotărâm.”

    Mesajul e la fel de important ca şi mesagerul

    Cercetările sociologice a lui Stark au arătat de la început că oamenii se îndreaptă spre religii şi biserici noi datorită mărturiei şi influenţei altora; el susţine că mesajul e la fel de important ca şi mesagerul. De fapt, cu cât mesajul este mai puternic, este de aşteptat ca mesagerul să fie mai zelos şi mai eficient. Şi argumentează că acest lucru explică în mare măsură succesul bisericilor stricte şi conservatoare într-o lume aşa-zis secularizată.

    Bisericile stricte sunt puternice în primul rând datorită doctrinei, afirmă el. Concepţia lor despre Dumnezeu – este ea vie sau vagă? – este ceea ce determină puterea bisericilor. Un lucru pe care l-am găsit ironic în legătură cu cele mai multe confesiuni în declin, – care sunt în majoritate cele liberale şi cu o teologie destul de vagă, – este că există pe lume milioane de oameni pentru care ele sunt compatibile. Dar diferenţa dintre ele şi înfloritoarele biserici baptiste este că baptiştii ies în lume şi înflăcărează câţiva membri, ceea ce nu fac liberalii; iar eu cred că motivele acestora sunt doctrinale: nu conţin destul foc în ele ca să-i înflăcăreze şi să-i facă să meargă spre semenii lor. Putem constata că episcopalienii şi biserica unitariană a lui Cristos au unele comunităţi care funcţionează foarte bine, dar acestea tind să fie mai conservatoare din punct de vedere teologic.

    Pentru Ammermann, părerea că succesul bisericilor este determinat de credinţe puternice sugerează un fel foarte protestant de a înţelege puterea religiei. În catolicism şi în iudaism poţi fi o persoană puternic religioasă şi practicantă, fără nevoia de a şti care sunt articolele de credinţă sau fără a crede foarte tare. Principalul este că îţi orientezi întreaga viaţă după un şir de practici care te pun într-un fel de relaţie cu sacrul, cu Dumnezeu. Nu pentru că ai convingeri puternice despre mântuire, sau despre Biblie, sau despre viaţa de dincolo; depinde de felul în care practici o serie de ritualuri sau de felul cum îţi orânduieşti viaţa – ca în cazul iudaismului ortodox – care te orientează spre Dumnezeu. Mulţi oameni susţin că poţi fi un foarte bun evreu fără să crezi în Dumnezeu!

    Stark susţine că tocmai prin convingeri puternice catolicismul şi iudaismul ortodox reînvie. El observă că, „dacă nu crezi că este o putere mai mare căreia i te adresezi, rugăciunea nu are nici un sens. Ritualurile au o putere pentru că au o semnificaţie. Şi mie mi se pare că tocmai această semnificaţie este miezul problemei. Ce spune Biblia ? Cel care crede se botează. Deci destul de multă lume arată că miezul creştinismului este o sumă de convingeri.”

    Dacă noţiunile puternice despre Dumnezeu îi pasionează pe predicatori şi atrag convertiţi, afirmă Stark, ele explică şi atracţia istorică a credinţelor monoteiste. De fapt, el este convins că tocmai esenţa credinţelor monoteiste – că există un singur Dumnezeu adevărat, care este pretutindeni, îndurător, drept şi atotputernic, – este ceea ce a dat celor trei monoteisme un avantaj decisiv.

    „Un singur Dumnezeu adevărat, care răsplăteşte binele şi pedepseşte răul, – zice el, – are caracteristici mult mai atrăgătoare decât o grămadă de mici zeităţi. În primul rând, aceste mici zeităţi nu pot să facă prea multe pentru oameni, iar în al doilea rând, nici nu eşti sigur că vor să facă ceva. De aceea, mie mi se pare că, în perspectivă istorică, marile monoteisme au învins întotdeauna politeismul, ceea ce şi în plan filozofic este mai raţional. Dumnezeul creştin sau iudaic era mult mai credibil pentru vechii romani decât întregul lor panteon.”

    O mare parte a credibilităţii se bazează pe ideea că Dumnezeu are grijă de noi. Şi în măsura în care are grijă de noi, El ne oferă o protecţie pe care noi o numim morală. El afirmă: „Eu pot să te văd orişiunde, şi mă interesează ce faci, şi pedepsesc.” Una din marile trăsături care scoate în evidenţă monoteismele este premisa majoră că lui Dumnezeu îi pasă întotdeauna şi ca urmare impune o regulă morală.

    Un Dumnezeu îndurător şi raţional

    În prima sa lucrare istorică, THE RISE OF CHRISTIANITY (Ascensiunea creştinismului, 1997), Stark a arătat cum credinţa într-un Dumnezeu îndurător a vitalizat cultura occidentală. Pentru că ei credeau într-un Dumnezeu iubitor care îi îndemna ca la rândul lor să se iubească, şi pentru că această iubire nu era restrânsă la familie sau la trib, creştinii aveau grijă unii de alţii într-un fel neobişnuit în lumea păgână şi în iudaism. Împărtăşindu-şi preocupările, purtând de grijă femeilor şi copiilor, creştinii făceau ca promisiunile lui Dumnezeu să fie eficiente şi astfel le făceau atrăgătoare. Convertiţii, argumentează Stark, „aleg raţional” creştinismul pentru că le oferă viaţa cea mai bună şi cea mai umană cu putinţă.

    În FOR THE GLORY OF GOD (Spre slava lui Dumnezeu), Stark tratează despre natura progresivă şi raţională a credinţei creştine, expunând un număr de falsităţi şi de mituri antireligioase care au circulat multă vreme (şi încă stăruie) în imaginaţia populară dar şi în cercuri academice. Aceste mituri includ ideea că Inchiziţia a fost răspunzătoare de execuţiile a milioane de aşa-zise vrăjitoare, că nişte oameni ai Bisericii cu mintea întunecată au suprimat în Evul Mediu cercetarea ştiinţifică şi că interesul [economic al] plantaţiilor şi nu fervoarea morală a creştinilor au pus capăt sclaviei. Toate aceste idei, insistă Stark, sunt neadevărate.

    Stark neagă afirmaţiile unor scriitori populari că din zel religios ar fi fost executate „milioane” de vrăjitoare. Sursele sale arată o cifră apropiată de 60.000. Documentele istorice oferă şi alte surprize statistice. Între l540 şi 1700, de exemplu, Inchiziţia spaniolă a investigat 44.701 acuzaţii de erezie, blasfemie, delicte sexuale, superstiţie şi vrăjitorie. Doar 826 din ele s-au soldat cu execuţii. „Am fost surprins când am început să studiez despre Inchiziţie şi mi-am dat seama, – Doamne, aceşti oameni cu greu executau pe cineva! Mi se spusese că au executat cu zecile de mii şi că un week-end n-ar fi fost considerat reuşit dacă nu s-ar fi ars pe rug vreo 480 de oameni. Probabil că în Spania au fost arşi pe rug în total 480 de oameni. Ideea că scopul real al Inchiziţiei era să aducă oamenii înapoi la Biserică le-a scăpat tuturor.”

    Istoricul Jeffrey Burton Russell de la Universitatea din Santa Barbara, California, crede că Stark a identificat corect concepţiile greşite despre vânătorile de vrăjitoare, inclusiv aserţiunile despre cifra condamnărilor capitale. „Astfel de exagerări, zice Russell, nu distorsionează numai faptele şi întreg rolul Bisericii, ci şi rolul creştinătăţii şi chiar natura societăţii. E ca şi părerea că oamenii din Evul Mediu credeau că pământul este plat. E încă un argument împotriva acelor oameni aşa-zis ignoranţi de pe vremuri, din care desigur cei mai mulţi erau creştini.”

    Russell confirmă şi constatarea lui Stark, că Inchiziţia acţiona asupra pornirii populare ca o frână, mei degrabă decât ca s-o alimenteze. „De fapt, observă Russell, atât Inchiziţia cât şi Parlamentul, care era Curtea Supremă a Franţei, unde domnea o puternică autoritate centrală, au restrâns foarte eficient condamnările pentru vrăjitorie, – din care cele mai multe apăreau în zone cu o guvernare slabă. Atunci când în astfel de cazuri se făcea apel la corpuri de jurişti, judecători şi guvernanţi cu simţul răspunderii, un mare număr sau chiar majoritatea lor erau respinse, deoarece aceste autorităţi aveau competenţă în examinarea şi evaluarea probelor. Aşa că nu era destul ca dna Smith să spună că dna Brown este o vrăjitoare.”

    „Oamenii instruiţi cereau dovezi solide, zice Stark, iar acesta era atitudinea Inchiziţiei spaniole: << Cred că există vrăjitoare, dar încă n-am întâlnit nici una. Am cercetat 1800 de cazuri, între care nu se afla nici o vrăjitoare, şi pe toţi i-am adus înapoi în Biserică>>.”

    Apelul la raţiune domnea şi în învăţământul creştin. Stiinţa, subliniază Stark, nu s-a dezvoltat în opoziţie cu creştinătatea, ci în sânul acesteia: primele universităţi au fost întemeiate de Biserică, iar la început ştiinţa era studiată numai de clerici. Lista lui Stark cu cei mai însemnaţi savanţi din secolele XVI şi XVII arată că majoritatea lor erau credincioşi şi oameni ai Bisericii. Pentru Stark este semnificativ că primii oameni de ştiinţă nu numai că erau religioşi, dar erau chiar inspiraţi de religie. Stiinţa era o chemare la descoperirea planului lui Dumnezeu în ordinea naturii şi, cum zice Stark, la cunoaşterea lucrărilor lui Dumnezeu.

    „Se considera că această cunoaştere este accesibilă, spune el, pentru că monoteismul este motivat de revelaţie şi de făgăduinţele lui Dumnezeu, astfel că este orientat spre viitor. Dimpotrivă, politeismele şi cultele bazate pe mistere invocă forţe implacabile şi eterne reveniri: pentru ele, evenimentele sunt inevitabile, inscrutabile şi bazate pe hazard sau capriciu. Stiinţele adevărate, care se referă la principii generale şi care pot fi cercetate, iau naştere numai acolo unde domneşte credinţa într-un creator raţional şi o creaţie ordonată.”

    „La urma urmelor, baza unei societăţi ştiinţifice presupune că totul este creat de Dumnezeu. Iar în monoteism Cerul este şi mult mai înalt. Nu sunt zei în fiecare copac şi în fiecare stâncă. Stelele nu se mişcă pentru că Dumnezeu a trimis nişte îngeri să le împingă. Avea dreptate filozoful care spunea că trebuie să crezi că Dumnezeu este o enigmă care poate fi descifrată, iar universul se întemeiază pe reguli care, odată stabilite, nu mai au nevoie de supraveghere.”

    „Pretinsa incompatibilitate dintre ştiinţă şi credinţă, spune Stark, nu este susţinută de fapte. Studii recente arată că majoritatea cercetătorilor specializaţi în ştiinţele pozitive, cum sunt fizicienii şi chimiştii, îşi mărturisesc credinţa în Dumnezeu, iar în ştiinţele vieţii se constată acelaşi lucru. Iar dacă ştiinţa nu este împotriva religiei, nici religiile puternice nu sunt ostile ştiinţei, insistă Stark. Cei mai fervenţi creştini evanghelici afirmă că adevărul există şi nu consideră numai că Dumnezeu există, ci şi că lumea există.”

    „Cât despre savanţii necredincioşi, Stark presupune că, fie că iau ca un dat şi adesea nu cunosc originea principiilor pe care Newton, Copernic şi alţii le preluau din teologie, -cum că universul este bazat pe legi, predictibil şi cognoscibil, – fie că ei le afirmă direct şi nu îi preocupă noţiunile fundamentale care au dus la ele.”

    Jeffrey Burton Russell observă că, printre istoricii ştiinţei, „continuă o vie discuţie între cei care înţeleg că dezvoltarea ştiinţei este fundamental un fenomen vest-european – şi aceasta datorită rădăcinilor creştine sau iudeo-creştine, – şi cei care susţin că religia a blocat progresul ştiinţelor până în secolele XVIII şi XIX, iar ştiinţele trebuie să combată religia. Savanţii din ambele tabere au poziţii foarte ferme cu privire la aceste lucruri.”

    Convingeri puternice există şi în dezbaterea despre rolul creştinismului în abolirea sclaviei. Istoricii sunt de acord că ideea aboliţionistă a luat naştere în cercurile religioase, dar nu mai concordă în privinţa măsurii în care credinţele religioase au inspirat şi asigurat succesul final al aboliţionismului. Stark argumentează că numai aderenţii monoteismului, cu credinţa lor vie în dreptatea, mila şi codul moral fără compromisuri al lui Dumnezeu puteau să ajungă la concluzia că sclavia era un păcat şi că trebuiau să lupte pentru eliberarea sclavilor.

    Creştinii, urmând calea raţiunii, au pornit de la credinţa în dreptatea lui Dumnezeu, au ajuns să vadă imoralitatea sclaviei umane şi au mers până la susţinerea abolirii ei totale. Că pentru acest proces a fost nevoie de 1800 de ani de la dispariţia sclaviei în Europa în urma căderii imperiului roman şi până în epoca explorărilor – în zone unde exista sclavie – când a reapărut această temă pentru creştini, reflectă după Stark tocmai faptul că teologia progresează în mod firesc.

    Una din concepţiile greşite despre sclavagism pe care Stark doreşte să o corecteze este despre rolul Bisericii şi al teologiei catolice: cauza nu era – aşa cum cred mulţi – că Biserica nu a condamnat sclavia, ci că nimeni nu a ascultat-o. De-a lungul secolelor XV şi XVI, nu unul, ci cinci papi au emis bule de condamnare fără echivoc a înrobirii indienilor şi apoi a africanilor în Lumea Nouă. Încă alte două condamnări au avut ecou abia în secolul XIX. Însă, explică Stark, coloniile din Lumea Nouă erau guvernate de monarhii, nu de Biserică, – aşa că, în vreme ce iezuiţii luptau pentru drepturile sclavilor şi apărau comunităţile de indieni convertiţi, autorităţile spaniole şi portugheze susţineau din toată inima sclavagismul – iar militarii au mai multă putere decît călugării.

    Stark mai constată că acele „coduri” ale sclaviei adoptate în coloniile catolice franceze şi spaniole îngăduiau sclavilor o mai mare măsură de demnitate şi chiar de libertate, decât „codurile” instaurate de protestanţii englezi sau olandezi. Istoricii ştiu că sclavii care erau supuşi unor „coduri” sub influenţă catolică puteau fi botezaţi şi li se permitea să se căsătorească; în unele părţi puteau chiar să strângă bani şi să-şi răscumpere libertatea. La acestea, Stark adaugă un fapt neluat în seamă: că recensământul din 1830 din Statele Unite arată că procentul de negri liberi era semnificativ mai mare în oraşul catolic New Orleans (41,7 % din populaţia neagră totală), decât în alte oraşe din Sud (6,4 % în Charleston, Carolina de Sud ; 1,2 % în Natchez, Mississipi). În ansamblu, în Louisiana, observă el, erau eliberaţi de 13 ori mai mulţi sclavi decât în statul vecin Mississipi.

    „Deci, dacă unele politici cu privire la sclavi le permit acestora să se elibereze mai uşor, iar altele fac acest lucru aproape imposibil, este clar că ideile – în acest caz cele liberale – contează. Faptul că Biserica Anglicană declara că sclavii nu sunt fiinţe umane care pot fi botezate, în timp ce Biserica Catolică îi boteza, făcea o imensă deosebire în vieţile acelor oameni.”

    Istoria aboliţionismului este complicată, cum atestă cercetările lui Stark. Istoricul Mark Noll de la Wheaton College observă că sprijinul pentru aboliţionism din partea creştinilor este greu de analizat, deoarece şi în rândul creştinior existau divergenţe. Unii creştini considerau că aboliţioniştii erau radicali din punct de vedere teologic şi social – iar unii chiar erau – şi de aceea se opuneau aboliţionismului. În Biserica Catolică, poziţia nu era atât de mult în favoarea sclaviei cât împotriva aboliţionismului, pe care îl considera de un individualism extrem.

    Totuşi, Noll recunoaşte vederile de la început anti-sclavagiste ale dominicanului Bartolome de Las Casas precum şi importanţa condamnării de către papa Paul al III-lea a faptului că indienii erau trataţi ca şi cum ar fi fost animale. Noll observă „aceasta nu era aboliţionism, ci doar o constatare asupra naturii şi demnitâţii umane. Însă o pondere importantă în activitatea anti-aboliţionistă a avut-o opinia publică britanică. Pentru britanicii anglicani, experienţa reală a sclavagismului, în unele din formele cele mai brutale din Indiile de Vest, a fost cea care a grăbit condamnarea sclavagismului, invocînd împotriva lui şi argumente biblice şi teologice care au dus la acţiunea politică decisivă.”

    Stark admite că mişcarea anti-aboliţionistă britanică a avut mai repede succes datorită activităţii parlamentare energice şi interdicţiei riguroase a navelor cu sclavi. Dar şi în coloniile britanice, insistă el, nu concepţiile iluministe şi nici modificările economice sau superioritatea navală au pus capăt sclavagismului, ci susţinererea dată de creştinii pioşi.

    Creştinismul – fermentul culturii occidentale

    În THE VICTORY OF REASON – Victoria Raţiunii – , Stark atribuie raţionalităţii şi puterii de convingere creştine nici mai mult nici mai puţin decât apariţia capitalismului, – promovat de către călugării catolici medievali, nu de harnicii protestanţi, – şi principiile fundamentale de egalitate şi libertate individuală, care au dat naştere celei mai remarcabile dintre toate realizările occidentale: democraţia republicană modernă. Această ultimă afirmaţie are o genealogie distinsă, dar Stark o formulează în termenii cei mai categorici: „Toată această vorbărie filozofică despre individualism şi libertate din secolul XVIII decurge din cei 1800 de ani de creştinism.”

    „Nimeni nu se întreabă de unde am luat noi ideea că oamenii ar trebui să aibă o anumită egalitate din punct de vedere moral, observă el. Dar mie îmi este evident că izvoarele ei sunt în Noul Testment. Isus a schimbat regulile despre cei care-ţi sunt aproape. Concepţia occidentală fundamentală, că toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu şi că aceasta contează mai presus de toate, cum repetă de multe ori apostolul Pavel, este demonstrată de Isus şi dezvoltată mai apoi de teologi.”

    Pentru Stark, refuzul de a recunoaşte influenţa creştinismului asupra civilizaţiei occidentale sugerează un stadiu avansat de gândire răuvoitoare. „Găsesc atât de uimitor faptul că oamenii care sunt gata să blameze creştinismul pentru că ar fi „distrus” civilizaţia timp de 2000 de ani, refuză să vadă că ar fi avut vreun efect la un alt nivel. Să nu vezi că această civilizaţie occidentală este unică în felul ei şi că ea a schimbat lumea în foarte multe sensuri bune – poate şi în câteva rele – şi să nu vezi că instituţia centrală în decursul celei mai mari părţi din această perioadă este Biserica, înseamnă să fii ignorant.”

    „Zidurile prejudecăţii s-au mai clătinat în ultimii ani, observă Stark, deoarece ştiinţele sociale au fost studiate şi de oameni credincioşi.” Dar mentalitatea seculară încă nu a cedat. Jeffrey Burton Russell sugerează că recunoaşterea deplină a contribuţiei creştinismului la civilizaţie este încă departe. „Cred că este nevoie de una sau două, poate de trei generaţii, pentru a se ajunge la o oarecare echitate.”

    Valoarea creştinismului în cultura occidentală nu este pusă în discuţie la Baylor. După 30 de ani de activitate universitară la Washington, Stark a devenit de curând primul profesor de ştiinţe sociale la universitatea Baylor. In această calitate, rolul lui va fi de a forma cercetători creştini talentaţi, care să ridice nivelul academic al acestei universităţi pe măsura noii sale misiuni religioase. Ţinta, aşa cum o vede Stark, este „să dea universităţii Baylor resursele necesare pentru a lua parte a dezbaterile culturale ale naţiunii”. Şi adaugă că „nu există nici un motiv ca o bună universitate creştină să nu fie o universitate bună.”

    Stark este rezervat să vorbească pe larg despre opiniile sale religioase – în parte, spune el, pentru că sunt oarecum destul de recente. El se considerase un creştin cultural, nu unul care să profeseze. Aceasta s-a schimbat. „La Baylor se cere o profesiune de credinţă, pe care am făcut-o în deplină conştiinţă. Acum câţiva ani n-aş fi putut s-o fac. Nu am fost ateu niciodată, dar am avut dificultăţi cu păgânismul din Noul Testament. Dar le-am depăşit, înţelegând că Dumnezeu le vorbeşte oamenilor în limbajul pe care-l înţeleg ei şi acesta era ceea ce lumea din acel timp putea să înţeleagă”.

    „Calvin a avut o frază remarcabilă asupra revelaţiei, ca ultima condescendenţă – că suntem incapabili de a-l înţelege pe Dumnezeu în realitatea lui, aşa că El a trebuit să coboare să ne vorbească în limitele noastre. Nu înseamnă că este mesajul e tocit, ci doar că aceasta era forma pe care trebuia să o adopte. Iar dacă recunoşti, ca Augustin, că teologia este o ştiinţă care progresează, păgânismul devine irelevant.”

    Ceea ce este profund relevant, în ochii lui Stark, este puterea ideilor religioase, a credinţei individuale în aceste idei, şi faptul că o persoană poate transmite alteia vestea cea bună. Că o familiaritate intimă cu Dumnezeu şi un număr de idei din Noul Testament au putut să arunce sămânţa a ceea ce numim noi civilizaţia occidentală – raţională, binevoitoare, progresivă şi liberă – depăşeşte cu totul conceptul de relevanţă. Ironia stă în faptul că, în timp ce creştinismul a inspirat o fervoare morală pentru lucruri nemaivăzute dar posibile, realizările sale sunt acum atât de adânc asimilate în cultură, încât sunt practic invizibile.

    „În vremea noastră, reflectă Stark, oamenii pot face fapte creştineşti fără măcar să-şi dea seama. Ştim însă un lucru, că Isus i-a îndemnat pe cei care-l urmau să fie ca un ferment în lume. După cum constată Stark, ei au făcut tocmai acest lucru, iar ştiinţa o dovedeşte.”

    Sursa: Sara Miller, Why Monotheism Makes Sense

    Traducere de Elsa Anca-Bărbuş

    Un gând despre “De ce monoteismul este rațional

    1. Draga … redactie,

      Daca nu iti plac practicile … socialiste, cum se face ca te atrage … productia „pe stoc”?

      De ce spun asta? Fiindca:
      – jumatate din articole nu suscita niciun comentariu;
      – doar 4 din ~30 de articole au peste 10 contarii, media restului fiind,
      – ~3-4 comentarii

      Depuneti ceva munca. Cum se face ca nu va intereseaza sa va confruntati ideile!? Mai precis sa abandonati tocmai lupta pentru ideile la care tineti.

      Inteleg dreptul de a sterge comentarii injurioase sau care nu au legatura cu tema in discutie. Mi se par insa ciudate pornirile de cenzura a criticilor argumentate.

      In plus, anonimul cenzurat va avea dovada clara [eventual o va face public si altora] ca a reusit sa puna in dificultate cine stie ce personalitate a … liniei drepte. Ceea ce, in mod normal, ar fi improbabil, nu!?

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.