În ciuda discuțiilor și promisiunilor din lumea vestică, luna septembrie a acestui an a adus Chinei o creștere cu 2,5% a investițiilor străine directe – FDI, comparativ cu luna septembrie a anului trecut. O creștere imensă, având în vedere că nivelul invesțiilor s-a prăbușit în toate celelate țări din cauza pandemiei venite din Wuhan.

Pe primele 9 luni, China a înregistrat o creștere a FDI pe termen lung de 2% (peste 100 miliarde $ deja în acest an). Bani veniți din occident, evident, din acel occident ai cărui cetățeni se așteptau cel puțin la prudență în relația cu balaurul roșu, după acest an turbulent. Prin comparație, în aceeași perioadă, Vietnamul, listat de mulți ca o posibilă alternativă (nu că regimul din Vietnam nu ar fi cel puțin la fel de riscant, dar nu chiar atât de puternic) a înregistrat o scădere cu 18% a FDI.

Numai că banii și în general economia merg pe acele cărări care le permit eficientizarea maximă a profitului, a productivității, a cotei de piață. Iar dacă politicul permite scurtături, excepții de la reguli și bune practici, optimizări de costuri și profituri fondate pe realități inetice, dar legal permise, economicul folosește mai devreme sau mai târziu acele pârghii, altfel le va folosi concurența și va pierde.

În timp ce investițiile americane în China au scăzut substanțial în ultimii ani, până la nivelul la care erau în urmă cu 10 ani, iar Japonia oferă sute de miliarde companiilor ca să-și mute producția în afara Chinei, tendința europeană este în sens contrar, nu de decuplare, ci de creștere a investițiilor. Germania este o sursă importantă a creșterii FDI în China. În plină criză covid, grupul german Volkswagen anunță investiții de aproape 18 miliarde $ în China; până și Dacia, cu fabrici în România și Maroc, a aunțat că va muta producția unuia dintre modelele sale de automobile în China.

Privind fotografia creșterilor (de fapt a descreșterilor PIB în semestrul 2 al anului), tabloul e cel puțin dătător de fiori: marile economii occidentale au scăderi de 10% sau 20% din PIB, în acest an al dezastrului venit din Wuhan, cu o singură excepție: economia Chinei, care înregistrează o creștere semestrială de 11,5%. Creștere bazată în bună măsură pe exporturile spre occident, restructurarea spre consum intern este înca o simplă promisiune.

Cu alte cuvinte lucrurile arată rău dacă privim relația occidentului cu China, iar perspectivele în situația în care nu se schimbă nimic sunt de-a dreptul sumbre.

Promisiunile entuziaste pe care le vedem pe rețelele sociale ale celor care promit că nu vor mai cumpăra din China sunt apă de ploaie și știm bine că nu se vor materializa. Lucrurile sunt extrem de complicate și e rândul decidenților occidentali să ia taurul de coarne – dacă nu vor să fie prea târziu.

Iar ușor nu are cum să fie. Mutarea producției în zonele off-shore prea ieftine, unde din acest motiv marile corporații dar și guvernele occidentale au închis ochii atât la abuzuri, cât și la practici anticoncurențiale și extrem de nocive pe termen lung pentru economiile occidentale, a presupus pentru consumatorul occidental telefon mobil mai ieftin, electronice și electrocasnice mai ieftine, mașină mai ieftină, haine și medicamente mai ieftine, o viață mai bună. Corporațiile occidentale au făcut profituri mai mari, iar cum aceste corporații sunt listate la bursă, unde americanul de rând își investește banii puși deoparte pentru pensie – profiturile mai mari ale acestor companii au însemnat bani mai mulți la pensie pentru occidentalul de rând.

Desigur că și pentru chinezul de rând a presupus o îmbunătățire a vieții, dar marele câștigător rămâne statul comunist chinez, partidul comunist al Chinei. Ei sunt marii beneficiari ai acestui sistem economic internațional defectuos, care acum încet-încet a atins un punct de fierbere.

Iar abordări romantice, hipsterești, nu merg nici la nivelul corporațiilor, exact cum nu merg copilăriile celor care anunță pe rețele sociale că nu mai cumpără din China. Sigur, poate un decident politic să-i spună unui CEO să retragă producția de acolo, dar dacă acel CEO are 50.000 de muncitori în China, iar concurența lui nu se retrage, el va fi obligat fie să își crească prețurile și să piardă în fața consumatorilor, fie să își reducă drastic profiturile și să piardă în fața investitorilor la bursă (care nu sunt neapărat brokeri de pe Wall Street, pot fi și oameni obisnuiți care-și investesc acolo banii de pensie, cum am arătat).

Este clar o enormă criză de sistem, poate la fel de mare ca cea din 1989, din punctul de vedere al provocării căreia Vestul trebuie să-i facă față. Iar deciziile sunt politice și la nivel înalt.

Criza economică post-covid oricum va presupune o situație economică grea, căreia liderii vestici vor trebui să-i răspundă decisiv. E posibil să fie mai greu ca după criza din 2010.

Tentația stângii în astfel de situații e în general să meargă pe scheme keynesiane, să stimuleze consumul. Eu cred că dimpotrivă, Vestul trebuie să facă ce a făcut SUA în Europa după al doilea război mondial: investiții masive. Investiții în producție automatizată, în inteligență artificială și roboți industriali care să permită ca o fabrică cu 1.000 de muncitori în Germania sau România să producă la fel de ieftin ca una veche cu 50.000 de muncitori în China. Investiții în infrastructură tehnologică modernă care să permită ruperea producției din China, fără a afecta semnificativ costurile produselor care ajung la cumpărătorul occidental.

Poate trecerea va presupune reforme dureroase pentru mulți, cum au fost cele din Europa de Est după 1990. Dar necesare. E posibil ca, produse în occident sau în țări prietene occidentului din America Latină de exemplu, telefoanele și mașinile să ajunga mai scumpe la consumator, în faza de început. În anii ’90 partidele care și-au asumat reforme serioase și neplăcute pentru electorat în țările lor au pierdut următoarea rundă de alegeri și au revenit la începutul anilor 2000.

Cu cât însă Vestul amână ruperea dependenței deja sufocante de China, cu atât mai mult balaurul roșu sufocă lumea noastră și se pregăteste să o înghită.

Dacă vă amintiți, după ’90 erau două feluri de lideri și partide în țările foste comuniste: cei care doreau o reformă rapidă și totală, cei din Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria, țări care au reușit o rupere rapidă de trecutul economic comunist și cuplarea la occident. Sau cei ca Iliescu, țări ca România și Bulgaria, țări care preferau reforme așa-zis graduale. De fapt trăgeau de timp în speranța că sistemul comunist își va reveni, aceste țări au acceptat reforme economice mai serioase doar după colapsul Rusiei în 1999, când au ajuns la fundul sacului.

Acum lucrurile arată la fel. Stânga din occident nici măcar nu cred că vrea o rezolvare a dependenței toxice de China. E din acest punct de vedere la fel de nocivă ca Iliescu în anii ’90.

Precedenta criză economică din vest, cea a derivativelor din 2008-2010 a fost “rezolvată” facil și confortabil electoral de către clasa politică vestică: prin tipărire de monedă, băncile centrale au preluat activele toxice și, pe tăcute, au pus povara iresponsabilității unor decidenți pe umerii plătitorului de taxe occidental.

Criza post-covid va aduce mai mult ca sigur frustrări peste tot, mișcări populiste de tip “occupy”, presiune asupra guvernelor și politicienilor. Tentația ieftină și electorală e ca politicienii să aleagă calea ușoară: tiparnița de bani pentru consum, extinderea și mai mult a relatiei toxice devenite tumorale cu China, măsuri populiste.

SUA va avea alegeri în câteva zile și după cum arată lucrurile Trump va câștiga; America rămâne cu o opțiune fermă de schimbare a actualelor relații cu Asia.

În Europa, vom vedea.

Riscurile unor mișcări populiste cum au fost Podemos sau Syriza sunt mari, riscul ca stânga să revină în 2-3 ani pe fondul unei crize prelungite, și mai mari. În aceste condiții relația Vestului cu China, dar și cu Rusia, se anunță foarte dificilă.

SUA a reușit să reducă drastic influența și puterea Rusiei prin gazele de șist și forare pentru zăcăminte noi, inclusiv în Marea Neagră. Acum urmează mișcările geo-strategice importante cu China, după părerea mea, de magnitudinea cel puțin a celor din 1990 (de fapt China a rămas un capitol nerezolvat încă de atunci, după Tiananmen).

Iar noi avem nevoie de lideri politici puternici și vizionari, cum au fost Reagan, Helmut Kohl și Margaret Thatcher, politicieni care urmează altă cale, în afara logicii electorale imediate, ieftine.

Citiți și Razboaiele se vor duce pe campurile electromagnetice 5G. Rusia si China, in spatele protestelor impotriva 5G 

Print Friendly, PDF & Email

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here