Departe de noi, dar mai aproape de Dumnezeu

    0

    Undeva, departe pentru mulţi, dar foarte aproape pentru destui, de-ajuns să ţină vie speranţa în viitorul credinţei lui Isus, creştinii din Egipt, prin sacrificiul de viaţă şi sânge făcut pentru credinţa lor, deschid cartea de istorie la filele cu martirii din primele zile ale creştinismului.

    Pagini ce n-au mai fost răsfoite de mult în întunericul ateu, sunt citite azi de lacrimile spiritului, înainte de a cădea, mângâind, mormintele noilor martiri.

    Undeva, departe, semeni de-ai noştri întru credintă se roagă Domnului în locuri tăinuite, biserică fiindu-le de multe ori sufletele apropiate şi răsuflarea caldă a celor dragi; în timpul ăsta, aici, aproape, biserici şi catedrale pustii de inimi, încurcă paşi.

    Ajung însă, la noi, veşti despre cei ce se întâlnesc stavilă în apărarea puţinelor biserici rămase în umbra uriaşelor moschei şi se aud miile de glasuri ce se ridică către Domnul în locul sunetelor grave ale clopotelor prăbuşite de furia păgână şi topite de focul pus de ce pe care şi noi, ca şi creştinii copţi, i-am primit şi îi primim încă, cu braţele deschise.

    Undeva departe, gloanţele doboară şi şenilele se scaldă în sângele acelora ce dau şi nu cer Domnului să le dea. Aici, în ţările noastre, locuite de urmaşii celor ce altădată îşi spuneau din suflet unul altuia “creştine”, azi, mii şi mii de moschei, păienjeniş şi năvod al unei credinţe străine, îşi aruncă naltele minarete spre cerul Crăciunului, sub privirea abulică a celor ocupaţi să-şi construiască infernul.

    Aici, în ţările noastre, glasul muezinilor va continua să acopere sau să înlocuiască acordurile înălţătoarei mesa, în timp ce predicile numeroşilor imami sunt ascultate şi de copiii ai căror părinţi, sau bunici, îşi făceau încă cruce. Aici, în oraşele noastre, ce-şi bucurau altădată zidurile şi oamenii de sfinţenia Paştelui şi a Crăciunului, în fiece vineri a săptămânii, sau de Ramadan, în pieţe sau pe străzi, la periferii sau împresurând marile catedrale, muslimii se vor prosterna victorioşi cu faţa la o Mecca ce a încetat pentru noi europenii să mai fie un miraj.

    Undeva, departe, mai aproape însă de Mântuitor, trăiesc şi se mai nasc încă oameni pentru care “Dumnezeu este întâia amintire”, oameni cărora cei ce se prosternează la piciorele unui Allah sângeros şi piroman nu le vor răpi niciodată ce au mai de preţ: simbolul credinţei purtat în suflet şi în inimă.

    Print Friendly, PDF & Email

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here