Răspundere în faţa realităţii

    Print Friendly, PDF & Email

    Păstrarea alianţei dintre apărătorii valorilor tradiţionale şi cei ai libertăţii economice continuă să fie la fel de necesară ca şi în timpul Războiului Rece. Ambele tabere au, în primul rând, responsabilitate în faţa realităţii. Iar realitatea obligă la constatarea că o societate bazată pe apărarea valorilor (familie, dreptul la viaţă etc.) fără piaţă liberă este o utopie extrem de periculoasă, iar un capitalism ce nesocoteşte sau e indiferent faţă de valorile civilizaţiei iudeo-creştine se sinucide. Mai limpede, una fără alta, valori fără capitalism ori capitalism fără valori, sunt la fel de imposibile. Mai devreme sau mai târziu, orice astfel de proiect eşuează în mâinile stângii revoluţionare, ducând la dezastru popoare întregi.

    În suplimentul despre Fuzionismul libertarian-conservator, publicat de revista 22, subliniam iluzia periculoasă a „dispariţiei duşmanului comun“ – comunismul, teoria potrivit căreia, după prăbuşirea comunismului, nu s-ar mai justifica alianţa libertarian–conservatoare consolidată sub preşedintele Reagan. Arătam că, de fapt, comunismul nu a dispărut, doar şi-a schimbat, „dialectic“, starea de agregare, denumindu-se altfel, dar trecând, intact, în altă formă clinică a mişcării revoluţionare, patologie a cărei istorie de câteva secole, presărată cu zeci de milioane de victime, o defineşte ca inamicul fundamental al civilizaţiei iudeo-creştine.

    Nu e însă vorba doar de o alianţă tactică între apărătorii valorilor tradiţionale şi susţinătorii pieţei libere în faţa unui adversar comun. Raţiunile sunt mult mai profunde, religioase, filosofice, istorice.

    Noţiunea de libertate individuală a apărut într-un anumit context cultural, şi nu în altele; în lumea antică, filosoful grec şi profetul iudeu sunt primele personaje care susţin adevărul, la care au ajuns prin raţiune, respectiv, revelaţie, având dreptate chiar dacă sunt singuri împotriva cetăţii sau obştii întregi; această atitudine ar fi fost considerată o nebunie în toate celelalte civilizaţii, din acea vreme sau din alte vremuri şi locuri. Creştinismul însă are la bază aceste două surse, filosofia greacă şi revelaţia biblică, prin profeţi, apoi prin Întrupare. Nicio altă cultură, indiferent de contribuţiile ei la dezvoltarea tehnicii sau dovezile ei de înţelepciune, nu a pus şi nu pune preţ pe valoarea persoanei umane şi a libertăţii ei.

    Tradiţia creştină autentică, atât cea apuseană, cât şi cea răsăriteană, se caracterizează printr-un solid şi sănătos realism. Dacă nu ar fi aşa, nu s-ar putea explica rezultatele extraordinare ale civilizaţiei construite pe această tradiţie. Poate că o fi posibil, teoretic, să imaginezi că şi alte religii sau ideologii ar putea să ajungă la asemenea realizări. Dar până una, alta, nu s-a întâmplat, aşa că, această variantă rămânând utopică, este mai bine să păstrăm modelul de succes deja existent.

    Prin urmare, este absurd ca acei creştini care doresc să apere valorile moralei biblice în faţa atacurilor contemporane (care, invariabil, vin de la stânga) să se pronunţe împotriva libertăţii economice, dându-i astfel stângii girul lor moral şi puterea de a acţiona şi mai virulent împotriva aceloraşi valori.

    Şi totuşi, din păcate, printre creştini s-a făcut şi se mai face această greşeală – se caută cu febrilitate (şi iresponsabilitate) „calea a treia“ între socialism şi capitalismul „sălbatic“, uitându-se de grava obligaţie şi răspundere a realismului. Căutând a fi mereu la mijloc între minciuna absolută a utopiei şi concretul, desigur, imperfect, al relaţiilor interumane, inclusiv al celor economice, de pe acest pământ, ei nu fac decât să se îndepărteze de realitate, pe măsură ce utopia se lansează spre extreme tot mai delirante. Această complicitate la visare şi utopie nu este altceva decât o cedare, chiar o contribuţie la extinderea hegemoniei culturale a stângii, o integrare în planul diabolic gramscian de utilizare a Bisericii ca purtător insconştient de mesaje revoluţionare.

    Consecinţele şi răspunderea pentru astfel de nesăbuinţe şi complicităţi sunt incalculabile. Să ne gândim numai la dezastrul produs de „teologia eliberării“ în America Latină, conform planurilor KGB încă din anii 60; fără infiltrarea Bisericii, marxismul nu ar fi reuşit niciodată să se facă acceptat în această lume, până nu de mult, catolică practicantă. Iată însă că, după decenii de propovăduire a unui discurs „împotriva exploatării şi imperialismului“, continentul latino-american a ajuns aproape în întregime sub stăpânire marxistă. Problema sărăciei nu a fost rezolvată, şi nu e de mirare. În schimb, s-au creat altele – violenţa endemică, traficul de droguri, pulverizarea familiei şi a moravurilor. Aceste ţări s-au instalat pentru mult timp în Lumea a Treia.

    Iar pe plan internaţional, ele au trecut în tabăra celor mai virulenţi atacatori ai valorilor tradiţionale şi instituţiilor de bază ale civilizaţiei, adepţii celor mai revoluţionare pretenţii de remodelare a omului şi societăţii. „Tovarăşii de drum“ creştini s-au făcut vinovaţi de acea „prostie criminală“ de care vorbea Voegelin şi rezultatul acestei orbiri ar putea să fie ireparabil.

    Pe calea dialogului niciun comunist nu s-a făcut creştin, dar mulţi creştini s-au făcut comunişti
    Santiago Carillo, secretar general al Partidului Comunist Spaniol

    „Pe calea dialogului niciun comunist nu s-a făcut creştin, dar mulţi creştini s-au făcut comunişti“, se mândrea, pe bună dreptate, Santiago Carillo, lider al comuniştilor spanioli, citat de Ricardo de la Cierva – Les Puertas del Infierno. Un mecanism similar acţionează şi în cazul „căii a treia“, a „economiei sociale de piaţă“- un soi de înlocuitor de piaţă liberă în arhitectura modelului social european ce se năruie sub ochii noştri. Traian Ungureanu, în „Nimic lucid pe frontul de est„, a identificat limpede „economia socială de piaţă“ drept o „încrucişare miciurinistă a pieţei şi social-democraţiei“.

    Avem apoi, la fel ca în cazul „teologiei eliberării“, modele nostalgic legionare care amestecă sau inversează planurile, transformând religia în ideologie.

    Gloria renascuta a acestui concept contradictoriu e un semn de nesiguranta. Economia sociala de piata nu e nimic mai mult decît o încrucisare miciurinista a pietei si social democratiei. Cu alte cuvinte, dreapta oficiala si guvernamentala a îmbratisat un concept difuz cu care s-a deplasat, ca mai toate partidele spectrului politic, spre centru, în cautare de voturi si omologare. Rezultatul e pervers: toata lumea politica lucrînd la centru, nimeni nu mai are relief si identitate. Partidele devin variatii minore ale aceluiasi curent politic si preseaza, practic, în aceasi directie, chiar daca adopta trasee retorice diferite.
    spre extreme.

    Traian Ungureanu

    Conservatorismul apără valorile tradiţionale nu din ataşament nostalgic sau folcloric pentru trecut. O face, în primul rând, pentru că are un raport sănătos şi normal cu realitatea şi ştie că are o răspundere faţă de aceasta, faţă de consecinţele reale ale aplicării ideilor pe care le susţine. Optează pentru libertatea economică, pentru că ea aduce prosperitate şi condiţii de viaţă demnă pentru concetăţenii săi şi creează spaţiu pentru exercitarea libertăţii individuale. Refuză experimentele economice sau de inginerie socială.

    Ştie, totodată, să separe planurile, să-i dea Cezarului ce este al Cezarului, nu mai mult, pentru a-i putea da lui Dumnezeu ceea ce este al Lui. Refuză idolatria şi deci nu tratează domeniul politic şi economic în termenii absoluţi, cuveniţi numai domeniului teologic. Pentru că doar Dumnezeu este Adevărul, lucrurile omeneşti sunt discutabile şi imperfecte, iar politica şi viaţa cetăţii sunt pe alt plan, inferior celui al credinţei, şi, prin urmare, niciun om, niciun partid, niciun guvern, nicio formaţiune superstatală nu trebuie lăsat/ă să acumuleze puteri prea mari, dincolo de orice pluralism, să pretindă să urce într-un loc mai înalt decât i se cuvine omului păcătos şi greşitor. Pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, aici nu putem să facem decât să căutăm şi să apărăm pe cât posibil binele şi să evităm, să limităm, pe cât posibil, răul.

    Pe de altă parte, cum am spus, libertatea individuală, cea politică şi libertatea economică, nu numai că s-au născut în civilizaţia iudeo-creştină, dar au nevoie vitală de cadrul ei moral şi cultural pentru a continua să existe. Încercarea de a crea un capitalism disociat de aceste rădăcini şi de această tradiţie este nu mai puţin utopică şi iresponsabilă. Realismul cel mai elementar ar trebui să ne îndemne să ne gândim de două ori înainte de a accepta formula ideologică a unei libertăţi economice gestionate prin intervenţia statului, dublată de o revoluţie culturală radicală. E vorba, nici mai mult, nici mai puţin, de încercarea de a se substitui Decalogului legi şi norme tot mai detaliate şi mai ştiinţific formulate de experţii corectitudinii politice, de a se arunca în aer instituţia milenară a familiei, reinventându-o în dispreţul total al realităţii, de a se dinamita noţiunea de persoană umană în însăşi definiţia sa, pentru a justifica practici ca avortul şi eutanasia. Şi totuşi, liberalismul actual acceptă cu inconştienţă să fie aliatul stângii în cele mai utopice planuri de reproiectare a societăţii şi a omului, cu condiţia păstrării unei libertăţi a pieţei, chiar precare, la umbra statului sau a suprastatului.

    Exemplul sistemului economic nazist, cel al modelului chinezesc actual sau cel oligarhic kleptokaghebist al Rusiei sunt compatibile cu un anume grad de libertate a pieţei; la fel şi modelul suedez, şi cel al Europei sociale, şi cel postamerican obamist.

    Unii oameni de afaceri, orientaţi oportunist de partea sistemului sau aparţinând acestuia pot, o vreme, să câştige bine. Dacă îţi pasă, însă, de soarta libertăţii economice pe termen mediu şi lung, este o mare nesăbuinţă să o pui la încercare, să vezi dacă ea supravieţuieşte în condiţiile în care sunt distruse reperele morale ale civilizaţiei iudeo-creştine şi dispare orice referinţă raţională din cultură şi politică, rămânând să domnească ideologiile, revendicările cine ştie căror grupuri, moda zilei, opinia experţilor, ukazul guvernelor.

    La urma urmei, capitalismul se bazează pe contractele liber încheiate între oameni, pe încrederea în cuvântul dat, pe încrederea într-un anume cadru juridic şi în anumite instituţii.

    Cele câteva secole de funcţionare strălucită a libertăţii economice pot să se termine. Pentru că, atât istoric, cât şi geografic, „Lumea Liberă“ nu a existat întotdeauna şi peste tot, ea are un început, nişte graniţe şi poate avea şi un sfârşit – aşa cum, de exemplu, Europa de Est, care aparţinea odată „Lumii Libere“, a căzut în totalitarismul cel mai sinistru şi nu s-a despărţit nici până acum de consecinţele lui.

    Tot răspunderea faţă de realitate îi obligă atât pe apărătorii valorilor creştine, cât şi pe libertarieni să nu uite că această „Lume Liberă“, singura în care ei îşi pot realiza aspiraţiile, are duşmani motivaţi şi puternici. Nu este locul aici să ne extindem prea mult explicând ce anume îi motivează – o face în mod strălucit Olavo de Carvalho în descrierea mentalităţii revoluţionare; important este că ura psihopată împotriva civilizaţiei iudeo-creştine este liantul care uneşte mai multe forme de fanatism ucigaş, care ameninţă în mod real şi grav Lumea Liberă.

    Ce rezistenţă morală oferă ideologia corectitudinii politice, a relativismului moral şi religios, a multiculturalismului, în faţa zelului dement al Jihadului?
    Ce capacitate de descurajare şi contracarare a agresiunii oferă pacifismul, fie el creştin sau liberal, faţă de eforturile de înarmare tot mai zgomotoase ale Rusiei şi Chinei – care, în plus se articulează între ele –, pe de o parte, şi cu radicalismul islamic şi marxismul latino-american, pe de alta?
    Nu este oare evident cine e duşmanul lor comun şi, în particular, cine profită atunci când voci liberale sau creştine se adaugă corului virulent anti-american sau anti-israelian?
    Cum poate rezista Lumea Liberă unor astfel de provocări, cu o societate subminată de ideologii decadente şi o economie distrusă de socialism?
    De felul cum se va răspunde acestor întrebări depind lucruri atât de importante, încât orice abordare iresponsabilă, sentimentală sau utopică este inadmisibilă.

    Articol scris de Anca Cernea şi Gelu Trandafir pentru suplimentul revistei 22, Romania un proiect conservator, publicat in 28 septembrie 2010.

    The following two tabs change content below.
    Anca Cernea

    Anca Cernea

    De profesie medic, Anca Cernea este preşedintele Fundaţiei Ioan Bărbuş, fiica fostului lider si senator naţional-ţărănist. Anca Cernea a fost vicepreşedinte al Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc şi al Organizaţiei de Tineret a PNŢCD la începutul anilor '90. În timpul guvernării CDR, Anca Cernea a fost director al Direcţiei Relaţii Internationale în cadrul Departamentului pentru Administraţie Publică Locală al Guvernului României.

    4 gânduri despre “Răspundere în faţa realităţii

    1. Lupta grea! Felicitari pentru noua formula si pentru aceleasi idei sanatoase! Va trebuie mult curaj pentru mentinerea liniei frontului care sper sa fie cat mai dreapta, fara sa faceti compromisuri.

    2. A fost primul articol pe care l’am savurat din noua formula, inainte chiar de a citi mesajul de intampinare.
      Poza a avut un rol determinant ( eu fiind mare fan Ronnie), iar articolul mi’a demonstrat ca am niimerit in locul potrivit.

    3. E lupta finala, e ultimul strigat la fiarei..

      Socialismul a pierit in urma cu 20 de ani, astazi vedem doar ultimele zvacniri.

      Lasat liber de capul lui ar fi murit de foame ca in Coreea de Nord.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.