Trădarea nejudecată

    Print Friendly, PDF & Email

    Nu de mult ne-a vizitat țara vestitul publicist polonez Adam Michnik. A lasat în urma lui un gust amar, ne-a trântit, adică, o lecție de cum ar trebui să-i iertăm pe comuniști, ba chiar ne-a muștruluit că ar fi trebuit să facem asta încă de acum douăzeci de ani. Și l-a pus urgent la colț pe Gabriel Liiceanu, pentru „foarte greșitul” său Apel către Lichele din 1990, ștampilându-l cu eticheta de „procuror bolșevic”, nici mai mult, nici mai puțin.

    Ceea ignoră mass media și mulți intelectuali de la noi este însă că, la el acasă, în Polonia, Michnik nu e o autoritate morală atât de incontestabilă cum ar părea când te uiți de la București. El este un intelectual foarte mediatizat, pentru că este de stânga. „Autoritatea” lui morală se limitează la electoratul social-democrat (fost comunist, rusofil) și liberal (stângist eurosupus, corect politic, etc). După cum se vede inclusiv la alegeri, polonezii nu se încadrează unanim în aceste categorii, cam jumătate dintre ei preferând opțiunea conservatoare, patriotică și proamericană. Aceștia îl consideră pe Michnik cel puțin controversat.

    Blogul În Linie Dreaptă își propune să aducă în fața cititorilor săi și punctul de vedere al intelectualilor polonezi de dreapta, să spargă astfel monopolul deținut de imperiul Michnik-Gazeta Wyborcza în cadrul informațiilor primite de români despre viața intelectuală poloneză. Am mai tradus aici articole semnate de Bronislaw Wildstein, un intelectual reprezentativ pentru cealaltă opțiune, jurnalist si publicist conservator, provenit din rândurile Solidarității, fost colaborator apropiat al președintelui Lech Kaczynski și fost președinte al Televiziunii Poloneze, un susținător curajos al lustrației. Prezentăm în continuare textul unui interviu acordat de Wildstein publicației religioase Caiete Carmelitane, pe tema problemelor morale ale trădării, judecării și iertării în postcomunism. (Anca Cernea)

    Trădarea nejudecată

    Bronislaw Wildstein – discuţie cu Arthur Bazak
    Caietele Carmelitane

    Arthur Bazak: Am impresia că trăim într-un turn Babel al conceptelor. Confuzia limbilor a atins chiar şi semnificaţia conceptelor morale fundamentale. Unul dintre acestea este noţiunea de „trădare”. Cum ar trebui să fie înţeleasă ea în mod adecvat?

    La începutul anilor ’90 totul s-a făcut pe dos. Nu am făcut lustrația, nici decomunizarea, nu am judecat vinovățiile trecutului recent, nu am cerut socoteală ticăloşilor, autori ai crimelor sau executanți. Ni sa spus că toţi suntem la fel de pătați și comunismul ne-a corupt pe noi toţi la diferite niveluri. S-a ales strategia ascunderii capului în nisip, pentru apărarea unui mic grup al acelora care au trădat naţiunea.

    Bronisław Wildstein: Trădarea este astăzi o noţiune învechită şi incorectă (politic). Acest lucru se datorează în principal faptului că descrie ceva ce constituie miezul experienţei morale. Ar trebui să fie înţeleasă ca o înşelare a loialităţii elementare faţă de o altă persoană, o comunitate, un anturaj, un ideal, sau nişte valori. „Trădarea” este un concept moral foarte puternic, este opusul loialităţii. Ea poartă în sine o puternică încărcătură evaluativă, putem spune – stigmatizatoare. Cel care trădează, adică trădătorul, calcă în picioare toate valorile pe care este construită etica. Un asemenea radicalism, ca acela pe care îl poartă în sine semnificaţia trădării, este inacceptabil într-o lume în care sunt contestate toate valorile puternice.

    AB: Se pare că în decursul ultimlor douăzeci de ani, în Polonia nu au avut loc prea multe discuţii serioase pe această temă. Şi ar fi multe de discutat.

    BW: „Trădarea” a fost eliminată din vocabularul dezbaterii publice din Polonia de după ’89, dintr-un motiv foarte simplu. Dacă s-ar fi luat în discuţie în mod serios fenomenul trădării, atunci s-ar fi ivit imediat întrebarea cu privire la modul în care acest concept se aplică istoriei recente a ţării noastre. Cum să-i judecăm pe acei oameni care şi-au trădat chemarea şi loialităţile fundamentale: faţă de comunitate, de anturaj, de naţiune, sau, la urma urmei, inter-umane? Această trecere sub tăcere şi această lipsă a dorinţei de a ridica problema trădării în Polonia este izbitoare. Este uluitor chiar şi numai faptul că se acordă o mai mare atenţie persoanei trădătorului şi împrejurărilor care ar justifica actul său infam, decât persoanei trădate. Trădătorul devine obiect de simpatie şi preocupare morală. Victima este atunci cu totul marginalizată. Se ajunge la o inversare totală a conceptelor: trădătorul devine de facto victima, asupra soartei căreia se cuvine să ne aplecăm cu înţelegere plină de compasiune. Pe lângă asta, trădarea şi dilemele morale ce rezultă din ea pentru trădător, sunt, pentru progresiştii noştri morali, mult mai interesante decât situaţia simplă şi banală a persoanei trădate. Aceasta este o trăsătură foarte caracteristică a vremurilor noastre. Interesul cognitiv faţă de aparenta complexitate a situaţiei trădării se transformă pe neobservate în iertare morală.

    AB: Conceptul de trădare are oare sens şi aplicabilitate în discursul politic democratic? În statul totalitar, în care împărţirea în „noi” şi „ei” descria, într-un mod fără îndoială simplificat, viaţa socială, trebuia să se vorbească mult mai răspicat decât în prezent despre loialitate şi trădare.

    Există o astfel de opinie curentă, cum că totul trebuie iertat în vrac. S-ar putea spune chiar că este o teroare a iertării. Un fel de versiune vulgarizată a lui “Să ne iubim”, de Mickiewicz.
    Biserica este tratată, de exemplu, ca o spălătorie, unde te poți curăţa de păcate complet și cu ușurință. Aceasta este un pur cinism, cel mai adesea din partea acelora care nu prea au multe în comun cu Biserica propriu-zisă, dar recită cu mare plăcere formule evanghelice. Sunt capabil să iert multe, dar nu sunt de acord ca cineva să o facă în numele meu, atunci când trădătorul nu simte pocăinţă, şi de fapt, chiar dacă și-ar regreta purtarea, el încă beneficiază de reale profituri de pe urma trădării sale, până în ziua de astăzi.

    BW: Un stat democratic nu este o ordine în care să se înscrie în mod evident valori precum trădarea. Desigur, cu toţii ştim, mai mult sau mai putin intuitiv, ce este trădarea de ţară. Dar înţelesul moral mai profund al trădării este oarecum şters. În acelaşi timp, chiar şi într-o democraţie, care este o formă de organizare politică a comunităţii umane, există o anumită imagine şi înţelegere a binelui comun. Semnificaţia trădării în acest sens este independentă de tipul de sistem politic. Trăim într-o lume mult mai complexă decât cea de acum câteva decenii. Dar asta nu schimbă expresia valorilor morale fundamentale şi contrariilor lor, cum ar fi trădarea.

    Trăim în Polonia într-un sistem democratic care se bazează pe faptul de a nu fi judecat sistemul nedemocratic şi vina celor care l-au creat, susţinut şi justificat. Democraţia este astăzi o evidenţă, ca aerul pe care îl respirăm. Dar până de curând, lupta pentru democraţie te putea costa libertatea, şi nu rareori, viaţa. Nu pot să înţeleg de ce până astăzi nu reuşim să cerem socoteală celor care au facut carieră din frângerea vieţii oamenilor care luptau pentru libertate şi democraţie. Astăzi ei sunt nu doar cetăţeni cu drepturi depline ai unui stat democratic de drept, beneficiind de toate libertăţile pe care le oferă acest sistem, dar mai culeg profituri frumoase din „realizările” lor trecute. Acest lucru este posibil numai într-o ţară bolnavă. Să luăm de exemplu decesul recent al lui Mieczyslaw Rakowski. Astăzi este prezentat ca un distins jurnalist, care în martie ’68 s-a comportat foarte demn şi nu aderat la campania antisemită. Dar eu mi-l aminteam cu totul altfel, ca secretar al KC PZPR (Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez) şi ultimul premier al Poloniei comuniste. Doar privind la acest personaj în întregimea sa, se obţine adevărata lui imagine.

    AB: Aceasta îmi amintește de situaţia unuia dintre cei mai renumiți sociologi polonezi. Înainte ca Zygmunt Bauman să devină un respectat specialist al „modernității fluide”, în anii ’40 şi ’50 el a combătut rezistența poloneză. Și a avut în acest domeniu şi ceva rezultate. Dar a-ți aminti astăzi de asta e o manifestare de mare indecenţă şi un simptom al nesimțirii.

    BW: O astfel de abordare selectivă a biografiei autointitulatelor personalități democratice este rezultatul acelei ștergeri conceptelor morale fundamentale de care vorbeam mai devreme. În acest fel, prin tăcere, pot fi eliminate elemente biografice importante, care nu sunt deloc lipsite de însemnătate pentru înţelegerea unui anumit personaj. Această indignare la adresa celor care, ca şi Piotr Gontarczyk în cazul lui Bauman, au îndrăznit să reamintească fapte fundamentale, de altfel, documentate, ne spune ceva foarte important despre realitatea noastră. Este o mărturie a dispariţiei capacității fundamentale pentru judecăţile morale.

    • În 1968, comunistul Zygmunt Bauman a căzut victimă campaniei antisemite a conducerii de partid de atunci. El a emigrat din Polonia, și deși, vrând, nevrând, se detașase de comunismul real, a rămas în continuare un gramscist și un frankfurtian, devenind un adevărat reper al New Left. A făcut, deci, carieră în Occident, unde această orientare este, după cum se știe, la mare preț. Atunci când istoricul IPN (un fel de CNSAS – IICCMER din Polonia) Piotr Gontarczyk a scos la iveală dovezi privind implicarea lui Bauman, după cel de-al doilea război, în represiunea armată împotriva rezistenței antisovietice din Polonia, s-au găsit nenumărate voci care să-l acuze pe… Gontarczyk! Nu contau dovezile privind faptele lui Bauman, conta prestigiul acestui distins intelectual, etc etc…. NT

     

    AB: Ce condiţii trebuie îndeplinite pentru ca un trădător să poată fi readus în comunitatea politică sau religioasă?

    Categoria milostivirii a servit multor comunităţi pentru estomparea vinovăţiei morale şi iertarea în numele întregii naţiuni. În plus, milostivirea este un element de şantaj emoţional. Dacă nu ești milostiv (a se citi: nu ierți totul tuturor in absentia), nu poți fi numit un adevărat creştin. Ni se dă în cap cu mila precum cu bâta.
    În toate acestea, moare victima trădării. Este incredibil, așa, după bunul simţ. (…)
    În lumea noastră virtuţile morale creştine se transformă tot mai des în contrariile lor. Par să fie aceleași cuvinte, dar conţinutul este cu totul diferit. Este o caricatură a creştinismului spre folosul unui grup mic, care își are interesele sale politice specifice.

    BW: Există câteva reguli simple, care sunt necesare. În primul rând, trebuie să spunem faptelor pe nume. Daca trădarea nu este numită trădare, aceasta provoacă distrugerea ordinii morale, care, în cultura noastră, decurge din principiile morale ale creştinismului. Fiecare dintre noi are un simț intuitiv a ceea ce este bine şi rău, ce este trădarea, înșelarea încrederii. Dar trăiește printre noi un grup de sofişti profesionali a căror unică ocupație este încurcarea distincţiilor morale care, prin natura lor, sunt simple. Această deteriorare a limbajului şi complicare a lucrurilor simple duce la dispariţia treptată a acelor concepte morale, pe care se sprijină temelia culturii noastre şi viaţa noastră de fiecare zi.

    În al doilea rând, trebuie să fim pregătiţi pentru o confruntare neplacută cu consecinţele acţiunilor noastre. Max Weber, un sociolog german care a trăit la cumpăna dintre secolulele XIX și XX, a propus o distincţie între etica de convingeri şi etica responsabilității. Acest al doilea tip implică luarea în calcul a tuturor efectelor unei acţiuni, chiar și a celor care nu sunt compatibile cu propriile intenţii. Este foarte dificil, dar necesar pentru menţinerea ordinii morale.

    În al treilea rând, recunoaşterea realitatății efectelor răului comis ar trebui să conducă la o mărturisire a vinovăţiei. Inclusiv publică, atunci când natura acestui rău o impune.

    În sfârşit, primirea cu smerenie a pedepsei meritate şi – dacă este posibil – o formă de reparaţie pentru victimele acelor acţiuni.

    AB: Pare atât de simplu, dar multe comunităţi din Polonia care au ceva de lămurit după perioada comunistă, nu și-au dezvoltat mecanismele interne de purificare. Mai ales elitele au o problema cu asta: jurnaliştii, mediile universitare, intelectualii, dar şi unii dintre oamenii Bisericii.

    BW: Este o expresie a aplicării practice a vorbei celebre a lui Arthur Schopenhauer, că rareori indicatoarele rutiere merg pe drumurile pe care le arată. Este, de asemenea, un simptom clar al bolii epocii noastre, care se caracterizează prin faptul că nu există presiune morală din partea altor oameni şi în special din partea acelor medii care sunt chemate să facă aceste purificări și socoteli. Trecutul devine atunci neimportant, ceea ce duce la anomie, adică o ruptură a comunităţii, în care regulile nu se mai aplică. În plus, în cazul elitelor, decide și mecanismul sociologic al conformismului de grup, care nu permite considerarea cu o oarecare detașare şi cu un anumit grad de obiectivitate a alegerilor personale.

    La începutul anilor ’90 totul s-a făcut pe dos. Nu am făcut lustrația, nici decomunizarea, nu am judecat vinovățiile trecutului recent, nu am cerut socoteală ticăloşilor, autori ai crimelor sau executanți. Ni s-a spus că toţi suntem la fel de pătați și comunismul ne-a corupt pe noi toţi la diferite niveluri. S-a ales strategia ascunderii capului în nisip, pentru apărarea unui mic grup al acelora care au trădat naţiunea.

    AB: Cum se face că oamenii care ar trebui să aibă o vedere mai precisă şi o înțelegere mai ascuțită decât alții, au cedat iluziilor și au devenit, din cauza lor, păsările cântătoare ale regimului totalitar?

    BW: În timpul celui de-al doilea război mondial intelectualitatea veche, de dinainte de război, a fost epuizată în chip înfricoșător. Acest proces a fost continuat de guvernul comunist, care a introdus principiul selecţiei negative, a creat o oportunitate pentru cei mai răi şi mai lipsiți de scrupule. În general, aceasta a fost într-adevăr vremea avansării sociale rapide. Au apărut oameni care datorau foarte mult noului regim popular. În plus, trebuie să-i înţelegem pe aceia care, după experiența războiului, au vrut pur și simplu să trăiască într-o ţară chiar şi numai parțial normală și în acest scop şi au fost gata de mari compromisuri.

    Apoi a venit ’56, şi intelectualitatea a început să-şi recapete demnitatea. Treptat, pas cu pas, pătura intelectualității s-a autodefinit, ceea ce a fost extrem de dificil, pentru că tocmai acest grup a fost deosebit de supus controlului autorităţilor. Astfel, acesta a fost un grup ai cărui membri au mers până la compromisuri ruşinoase, dar din rândurile sale au provenit cei care s-au împotrivit deschis regimului comunist, plătind uneori un preţ ridicat. Acesta a fost perioada lor frumoasă.

    AB: Dar tocmai această activitate de mai târziu, în opoziţie împotriva comunismului, este de multe ori motivul pentru absolvirea de vechile vinovății. Amintirea angajamentelor jenante nu este de bon ton. De ce? Pentru că nu ține cont de meritele lor de mai târziu. Dimpotrivă, le arată în tot dramatismul situaţiei lor.

    BW: Asta vine din teama de a sta în adevăr şi frica de tânăra generaţie. Confruntarea cu trecutul necesită revizuirea propriei vieţi, evaluarea exigentă a alegerilor morale făcute, ceea ce este un lucru dificil din punct de vedere psihologic. Iar tinerii care au primit darul de a se fi născut mai târziu, şi care nu au fost supuși multor încercări, pot să fie foarte radicali în această confruntare. În acest fel, intelectualii încep să formeze o comunitate informală a fricii. Acest lucru este evident mai ales în învăţământul superior.


    AB: Se poate spune că avem de-a face în acest caz special, cu o dublă trădare. Așa cum o definea Julien Benda, “trădarea cărturarilor”. Trădarea ideologică este aceea în care oameni care erau chemați la gândirea critică au susţinut împreună, ca tagmă, sistemul statului totalitar. După 1989, o elită intelectuală, refuzând solidaritatea cu intelectualul de rând, a comis o trădare socială. Ideologia clasei de mijloc, care a justificat această atitudine, a dat tonul dezbaterii publice în care discuția despre trădarea de primul şi al doilea tip este anacronică şi automat împinsă la o parte.

    BW: Nu am fost niciodata printre adepții foarte entuziaști ai tezei lui Herling-Grudzinski, Herbert şi Trznadel, care, în trădarea de către intelectuali a etosului lor, au văzut în primul rând motive josnice: egoismul, dorinţa de a face carieră, de a dobândi un prestigiu facil, confort în viață şi promovare socială. Foarte mulți intelectuali au căzut în iluzie din cauza idealismului lor și credinței sincere în valori ca progresul, emanciparea, egalitatea între oameni şi egalizarea şanselor. Vechea credinţă de stânga este cea care le-a impulsionat activitatea. Nu vreau să îi justific, dar altfel nu se poate înţelege asta. Îmi este mai aproape punctul de vedere al lui Czeslaw Milosz din „Gândirea Captivă”. În aceasta a constat diabolismul acestui sistem, care a răpit oameni celebri şi sufletele nobile, folosindu-se de credinţa lor naivă în construirea paradisului pe pământ. Trebuie totuşi să nu uităm că invocarea intențiilor, chiar foarte înalte, nu justifică în nici un caz actele comise ca urmare a acestora.

    Cred că ar merita să ne gândim la readucerea în pastorala (bisericească) a figurii lui Dumnezeu-Judecătorul, care pedepsește faptele rele, și le răsplătește pe cele bune. O astfel de re-iudaizare a creştinismului nu ar putea ieși decât spre binele credincioșilor acestuia. S-a abuzat de această milostenie, și de tratarea lui Hristos ca pe un tovarăș de gașcă, şi a lui Dumnezeu ca pe un medic şi terapeut.

    AB: În spatele acestui proiect ideologic, bazat pe anumite premize morale şi cognitive, gândirea iluministă şi romantică, a căror textură a devenit vizibilă cel mai clar în marxism…

    BW: Trufia prometeică constând în convingerea, pe care faptele istorice nu o pot zdruncina, conform căreia mântuirea poate fi obținută aici, pe pământ, şi asta prin mijloace politice. Aceasta este, probabil, o rămăşiţă a unei gândiri gnostice, care se reduce la aceea că un anumit grup de desăvârșiți poate prin eforturi proprii să aducă „mântuirea” din lumea cea rea, eliberarea principiului divin închis în ea.

    Nu este lipsit de semnificație faptul că nici în vest, nici la noi, comunismul nu a fost judecat, în nici un fel. Aceasta are consecinţe reale. Dacă judecarea ar fi avut loc, ar fi trebuit revizuit tot idiomul cultural de stânga pe care se sprijină Europa contemporană. Comunismul a exemplificat în mod strălucit unde duc toate aceste idei sublime și visuri frumoase.

    AB: Există situaţii în care trădarea nu ar trebui iertată?

    BW: Aceasta este o întrebare îngrozitor de grea …

    AB: Nu pot, în acest caz, să nu vă întreb dacă ați putea vreodată să-i iertați lui Maleszka ceea ce a făcut, turnându-vă pe Dumneavoastră și pe prietenul Dvs?

    • O explicație necesară pentru cititorul român, care nu cunoaște scandalul Maleszka; în Polonia este o istorie celebră, despre care Ewa Stankiewicz și Anna Ferens au făcut și un film celebru, Trzech Kumpli, care a primit mai multe premii. Pe scurt, este istoria adevărată a trei studenți, prieteni nedespărțiți, implicați în activitatea anticomunistă la sfârșitul anilor 70: Bronislaw Wildstein, Stanislaw Pyjas – ucis cu brutalitate de securitatea poloneză în 1977, și Leslaw Maleszka. După 1990, Wildstein s-a străduit din răsputeri să facă lumină în privința împrejurărilor asasinării lui Pyjas, și a aflat că turnătorul, pervers și plin de zel al prietenilor săi, fusese nimeni altul decât Maleszka, ajuns, în noua orânduire, mare jurnalist la … ați ghicit, Gazeta Wyborcza! Maleszka nu și-a negat turnătoria, dar nici nu și-a exprimat vreodată regretul; una dintre ipoteze este că Pyjas a fost ucis tocmai pentru că începuse să-l bănuiască. Wildstein a avut și el parte de interogatorii dure, în care securiștii foloseau informații incredibil de amănunțite despre el, luate din turnătoriile lui Maleszka. Michnik l-a apărat, inițial, pe Maleszka, dar după apariția filmului, l-a dat afară.
      Detalii despre istoria celor “trei prieteni” – aici (in engleza)
      NT

     

    BW: Omul ar trebui să fie capabil să tragă singur unele concluzii din purtarea sa. Maleszka nu este capabil de asta. Există o astfel de opinie curentă, cum că totul trebuie iertat în vrac. S-ar putea spune chiar că este o teroare a iertării. Un fel de versiune vulgarizată a lui „Să ne iubim”, de Mickiewicz.

    Biserica este tratată, de exemplu, ca o spălătorie, unde te poți curăţa de păcate complet și cu ușurință. Aceasta este un pur cinism, cel mai adesea din partea acelora care nu prea au multe în comun cu Biserica propriu-zisă, dar recită cu mare plăcere formule evanghelice. Sunt capabil să iert multe, dar nu sunt de acord ca cineva să o facă în numele meu, atunci când trădătorul nu simte pocăinţă, şi de fapt, chiar dacă și-ar regreta purtarea, el încă beneficiază de reale profituri de pe urma trădării sale, până în ziua de astăzi.

    AB: În discuţia despre trădare, apărătorii trădătorilor adesea utilizează o retorică creştină. Oponenţii lustrației răstălmăcesc „mila” în toate cazurile. De unde această nevoie de legitimare religioasă a ideologiei care se opune chemării la socoteală?

    BW: Este foarte convenabil şi cinic în acelaşi timp. Categoria milei a servit multor comunităţi pentru estomparea vinovăţiei morale şi iertarea în numele întregii naţiuni. În plus, milostivirea este un element de şantaj emoţional. Dacă nu ești milostiv (a se citi: nu ierți totul tuturor in absentia), nu poți fi numit un adevărat creştin. Ni se dă în cap cu milostivirea precum cu bâta.

    În toate acestea, moare victima trădării. Este incredibil, așa, după bunul simţ. În tradiţia noastră există o Pieta – Maica lui Hristos, dar nu întâlnim o pieta care să o reprezinte pe mama lui Iuda, îndurerată asupra trupului neînsuflețit al fiului. Şi poate că asta nu e o întâmplare.

    AB: Mila fără dreptate este probabil una dintre ereziile cele mai importante ale lumii moderne.

    BW: În lumea noastră virtuţile morale creştine se transformă tot mai des în contrariile lor. Par să fie aceleași cuvinte, dar conţinutul este cu totul diferit. Este o caricatură a creştinismului spre folosul unui grup mic, care își are interesele sale politice specifice.

    Aşa cum nu există milă fără dreptate, adică fără recunoașterea vinovăţiei şi impunerea pedepsei cuvenite, tot astfel nu putem vorbi de justiţie fără milă. Aceste două valori sunt inseparabile. Problema nu constă nici măcar în absolutizarea uneia pe seama celeilalte. Doar că sunt luate în considerare izolat una de alta. Si acesta este pur și simplu inuman.

    Ca o paranteză, cred că ar merita să ne gândim la readucerea în pastorala (bisericească) a figurii lui Dumnezeu-Judecătorul, care pedepsește faptele rele, și le răsplătește pe cele bune. O astfel de re-iudaizare a creştinismului nu ar putea ieși decât spre binele credincioșilor acestuia. S-a abuzat de această milostivire și de tratarea lui Hristos ca pe un tovarăș de gașcă, şi a lui Dumnezeu ca pe un medic şi terapeut.

    AB: Cum să distingem administrarea justiţiei de răzbunarea dictată de resentimentul victimei faţă de prigonitor?

    BW: Justiţia crește din răzbunare. Răzbunarea înseamnă a ne lua revanșa asupra acelora care ne-au cauzat prejudicii nouă sau celor dragi. Răzbunarea este sălbatică şi personală. Justiţia o civilizează şi duce la depersonalizarea acestei relaţii. Dar pedeapsa pe care justiţia o impune, nu este altceva decât o „răzbunare dreaptă” – cum a spus Kant.

    AB: Cum să restituim încărcătura noţiunilor de trădare şi de împăcare?

    BW: Se poate spune că trăim într-o lume a sensurilor inversate. Prin urmare, cea mai simplă modalitate de a restabili încărcătura anumitor concepte morale, este ca ele să-şi recapete însemnătatea lor de bază, să-și dezvăluie semnificaţia lor fundamentală. Lupta pentru sufletele oamenilor începe de la cuvinte.

    The following two tabs change content below.
    Bronisław Wildstein

    Bronisław Wildstein

    Bronisław Wildstein e un intelectual polonez reprezentativ, jurnalist și publicist conservator, provenit din rândurile Solidarității și fost președinte al Televiziunii Poloneze, un susținător curajos al lustrației. A studiat filologia polonă la Universitatea Jagielona din Cracovia. Și-a început activitatea în opoziția anticomunistă în timpul studenției, în 1977, a fost unul dintre fondatorii SKS – Comitetul Studențesc al Solidarității – prima formă de opoziție structurată din Cracovia. În septembrie 2006, Wildstein a fost decorat cu Crucea de Ofiţer al Ordinului Renașterii Poloneze, pentru activitatea din opoziția anticomunistă de către preşedintele Lech Kaczynski.

    24 de gânduri despre “Trădarea nejudecată

    1. Anca, o intrebare: care-i „regimul” cu drepturile de autor, pt a posta traduceri din scriitorul X sau Y, pe site-ul asta? Adica se poate si fara, sau trebuie sa ceri permisiunea, sau cum e, daca vrei sa traduci ceva interesant? L-am intrebat pe Emil dar probabil ca s-a luat cu alte treburi si nu mi-a raspuns.

    2. De la Olavo de Carvalho, Scruton si Wildstein avem permisiunea. Cand mai ai intrebari, te rog trimite mail si altora. Emil raspunde mai greu.

    3. Am inteles, scuze. Deci e „by kind permission of”, am pricipit. Acuma intrebarea e, cum e cu autorii decedati? JFRevel, de exemplu? Se cere permisiunea rudelor?

    4. Liv,
      Ar trebui sa scrie pe cartea, revista, site-ul, blogul, unde se gaseste acel text, care e regimul de copy-right, si unde te adresezi pt a cere voie, daca trebuie.
      De obicei, autorii / detinatorii copy-right-ului se bucura sa auda ca cineva vrea sa traduca acele texte, si nu fac greutati, chiar te ajuta.

    5. Am recitit de curand “ Restauratia de catifea “ a lui A. Michnik si bine am facut pentru ca prima data doar o privisem , nu o citisem . Conform normelor strambe puse pe hartie de A.M. , Bronislav Wildstein este un fundamentalist moral si eu care scriu aceste randuri sunt un fundamentalist moral si bineinteles Anca Cernea care a postat acest fantastic interviu , este un fundamentalist moral . Fundamentalistii morali sunt , in viziunea lui Michnik, cei care spun : “ Nu lasati sa se stinga dispretul vostru pentru lasi , tortionari , informatori- ei vor fi cei care vor castiga “. Ei sunt foarte buni in lupta contra dictaturilor , cand se sacrifica in numele valorilor absolute dar in democratie , unde fundamentalismul moral este o utopie , reprezinta un pericol !! Scria domnul Michnik : “ Dar blestemati sa fie acei fundamentalisti morali ce ies victoriosi in luptele politice – chiar daca numai pentru o vreme “.
      Intr-un interviu cu prietenul sau Vaclav Havel , Michnik pune pe picior de egalitate , dictatura de stanga si anticomunismul spunand ; “ Nu crezi , totusi , ca anticomunismul care recurge la o retorica de dreapta si face apel la valorile nationale , ar putea constitui un nou pericol , pentru care nici una dintre societatile noastre nu este pregatita “.
      Cand citesti aceste randuri , mai ca te apuca bucuria ca , in multe tari foste comuniste , unde comunistii au ramas , ori au revenit in scurt timp la putere , anticomunismul nu a reusit sa “ puna in pericol “ valorile democratiei , judecandu-i si condamnandu-i pe criminali .
      Bunul Havel , n-am pus ghilimele pentru ca pentru Havel am mult respect , spunea in acelasi interviu ferindu-se sa-si deranjeze prietenul si referindu-se la Legea Lustratiei : “ Lumea s-a temut de serviciile Securitatii timp de 40 de ani ; nu trebuie ca oamenilor sa le mai fie teama inca zece ani ca cineva ar putea sa le dezgroape trecutul “.
      Observ cu timiditate ca Havel le spune victimelor “ Lumea “, iar calailor “ oameni “ , acei oameni sarmani care vor trai cu teama timp de zece ani ca cineva le va dezvalui crimele . Este incredibil ! Asa cum spune Bronislav Wildstein : “ Tradatorul devine obiect de simpatie si preocupare morala . Victima este atunci marginalizata “. Ca lumea nebuna in care traim sa fie perfecta , Havel ( care era presedintele Cehoslovaciei ) ii marturiseste revoltat lui Michnik ca, bunul lui prieten Standa Milota care fusese persecutat timp de 20 de ani si impiedicat de multe ori sa munceasca , avea o pensie de 1000 coroane , in timp ce calaul lui avea o pensie de 5000 de coroane si mai multe propietati luxoase !!
      E prea tarziu sa mai facem ceva . Putem doar sa ducem o viata “ normala “ , in timpul careia sa discutam degajat despre “ mitologia totalitarismului “.

    6. Traducerea si re-publicarea din carti necesita permisiunea detinatorului de copyright. Chiar daca autorul e mort, cineva tot detine copyrightul. In general se acorda pentru citeva paragrafe si pina la una-doua pagini, fara plata.
      Trimis email.

    7. Anca:

      Minunat articol, mai ales in lumina eforturilor masive, orwellliene, ale stingii de a inversa conceptele morale fundamentale ale civilizatiei iudeo-crestine.

    8. Cristina, Bogdan,
      Imi pare bine ca v-a placut acest interviu. Si eu m-am bucurat foarte mult cand l-am citit – nici macar nu l-am gasit eu, mi l-a indicat chiar Dl. Wildstein. M-am grabit sa vi-l impartasesc.
      Sigur ca ma asteptam sa fie asa, bine zis, fara ocolisuri, sa puna punctul pe i, cat se poate de limpede. Dar acest text este de o mult mai mare profunzime decat se obisnuieste prin interviurile din ziua de azi, atinge realitatea fundamentala a luptei dintre bine si rau, dintre adevar si minciuna, caci ce altceva e aceasta inversare a conceptelor morale fundamentale, daca nu o inselatorie draceasca spre pierzania multora, care se lasa corupti, prostiti?
      Mi s-a parut foarte important pentru blogul nostru, care, la urma urmei, despre asta e: apararea Civilizatiei Iudeo-Crestine, la nivel de cuvinte.
      Bine zici, Cristina, de atacul orwellian al stangii, indreptat exact la baza civilizatiei, incercand pervertirea sensului conceptelor morale fundamentale.
      Bogdan, iti dau dreptate, dar cred totusi ca iar esti prea pesimist: stangistilor le este frica de „fundamentalistii morali” ca Wildstein, nu numai pentru ca acestia refuza sa se dea batuti, ci pentru ca mai si „ies victoriosi in lupta politica, fie si numai pentru un timp”. Michnik stie ca, desi stanga are foarte multa putere, poate sa si piarda. Batalia nu s-a terminat.

    9. Anca Cernea @8. Cand spuneam ca, este prea tarziu sa mai facem ceva , ma gandeam la condamnarea Comunismului , a conducatorilor comunisti in viata si a tuturor celor care au comis crime in perioada comunista . Spuneam intr-un alt comentariu :

      ” Nazismul a fost infrant si nazistii au fost judecati si condamnati . Acum , putinii simpatizanti isi amintesc , isi povestesc legende , basme , despre ” maretii ” lor stramosi , despre martirii si apostolii lor . Probabil , repet, probabil, toate acestea adunate , s-or strange de-o mitologie . Mitologia nazismului . Suna bine !
      Ce facem insa cu fratele lui , Comunismul ? Nu a fost infrant iar conducatorii comunisti si credinciosii lor , nu au fost judecati si condamnati . Sunt prezenti peste tot . Lenin , Stalin , Che Guevara si faptele lor , apartin unui trecut mitologic ? Pe dracu ! Sunt vii ! Comunismul si comunistii sau socialistii sau progresistii , indiferent sub ce nume se ascund , nu au trecut sau viitor . Au un Prezent , se pare , vesnic ! Poate fi Prezentul mitologic ? ”

      Se vorbeste deja despre ” mitologia totalitarismului ” , in timp ce criminalii comunisti se plimba liber printre noi si in timp ce ei iau de multe ori decizii care ne influenteaza viata , noi , ii privim si ii ” discutam ” de parca ar apartine unui trecut indepartat . In timp ce, cate un batran pe jumatate senil care a fost gardian in foisorul de paza al unui lagar nazist , este vanat de-a lungul si de-a latul planetei , criminalii din lagarele si inchisorile comuniste traiesc cu pensii mari sau sunt oameni de afaceri in tari in care sefii lor de la care au primit ordinele , ocupa functii politice importante . La doar cativa ani dupa ce parintele Popieluszko a fost ucis de catre agentii securitatii poloneze , murind ca un martir , criminalul Jaruzelski , cel care ordonase crima , discuta amical cu Michnik despre democratia poloneza si viitorul ei !! Isi poate cineva imagina pe unul dintre conducatorii nazisti intr-o astfel de ipostaza ? Nu, pentru ca, atunci s-a facut curatenie , ” serpii veninosi ” au fost lasati afara din cusca ca sa-i muste pe cei vinovati . Cand este vorba de Comunism si ” ai lui ” nu se mai poate . Iata ce-i spunea lui Michnik, scriitorul spaniol Jorge Semprun : ” Daca vreti sa duceti o viata normala , trebuia sa incercati sa uitati , altfel serpii veninosi lasati afara din cusca vor otravi viata publica timp de ani de zile ”

      Nu stiu unde sunt tinuti de 21 de ani , serpii veninosi la noi , dar stiu ce ” viata publica ” am avut si avem cu : Ion Iliescu , Brucan , Vadim , Dan Voiculescu etc. etc.

    10. Da, e adevarat ca nu s-a facut curatenie, vinovatii comunismului nu au fost pedepsiti, si asta are consecinte, si morale, si practice.
      Trecutul comunist nu e o mitologie, e cat se poate de real, chiar si daca am vrea sa uitam asta, la tot pasul dam cu capul de consecintele lui in prezent.
      Trecutul comunist e experienta reala, mitologia comunista e minciuna teoretica.
      Experienta reala a comunismului sunt zecile de milioane de morti, vieti distruse, constiinte pervertite, societati pulverizate, valori batjocorite, paguba materiala, etc.
      Mitologia se refera la ideologie, la continutul luminos al fagaduintzei, povestile de adormit intelectualii, devenite pentru acestia „a doua realitate”, cum zice Voegelin.
      Tot el spunea ca, fiind o utopie, o plasmuire deliranta, mitul ideologic nu are cum sa devina realitate, dar incercarea insasi de a-l pune in practica actioneaza distructiv asupra normalitatii lucrurilor in lumea reala. „A doua realitate” nu devine reala, dar are efecte (tragice) in cea reala. Cred ca e o buna descriere a relatiei dintre mitologia si experienta comunismului.

    11. @10: e o buna descriere si pentru relatia dintre mitologie si experienta guvernarilor de Stinga in general. Nu stiu, poate pentru ca am crescut in „epoca luminilor”, dar sesizez imediat populismul, demagogia in politicienii de Stinga din Canada si US. In general Stingistii aspiranti la putere promit marea cu sarea („Yes we can”, „let’s roll our sleeves & work together”, tot felul de „perks” pentru peeeople etc) dupa care useful idiots pun botul (pentru ca nu au experienta noastra!) si voteaza Stinga. Cind Stingistii iau conducerea, bineinteles, sufoca „realitatea” cu programe idioate, cu noi departamente, comitete si comitii care sa supervise programele idioate, dupa care bineinteles taxele o iau in sus. Iar daca-i intrebi, au sa spuna ca n-a fost implementat ca lumea, ca ideea nu a fost decit pe jumatate implementata etc. Ei cred cu tarie ca au facut/fac bine, asa cum Obama for sure inca crede ca Yes, he can ori Iliescu, e convins ca a fost/este salvatorul neamului. De-aia Stinga are un total disregard fata de religie: pentru ca ei sunt Dumnezeu. Pentru Stinga, un guvern de Stinga e Dumnezeu pe Pamint.

    12. Edmond Dantes a iesit sarac, batran si bolnav din inchisoare si, ca sa luam cel mai fericit caz, a fost asteptat de Mercedes. La eliberare, il gaseste pe contele de Montcerf APV-ist cu functie politica,.Danglars este director de intreprindere si Villefort e procuror. Desi ticalosia celor care l-au infundat pe Dantes e cunoscuta de toata lumea, numai peste cativa zeci de ani se admite public ca a fost o nedreptate, insa nu se inlatura consecintele. Dupa acei zeci de ani, Moncerf ajunge general in rezerva cu pensie grasa, Danglars e milionar in euro, iar Villefort e la Curtea Suprema. De Dantes nu prea mai stie nimeni. Se mai vorbeste noaptea pe la vreo emisiune TV despre ce a patit. Se crede ca e « un caz » prea socat de trecutul lui pentru a mai fi obiectiv. Cand se vorbeste de el, se aminteste ca Mercedes si copiii lor nu sunt « ce ar fi putut sa fie » daca ea l-ar fi ales pe Moncerf. Copiii lui Dantes au facut studii si isi vad de familie. Copiii celorlalti sunt functionari UE/ONU, sau sunt “bagati” in afaceri si/sau in lumea interlopa. Gasca ticalosilor si intelectualii locului nu pot respira de atmosfera facuta de contii de Monte Cristo.

      Alta varianta : Raskolnikov, ajutat de psiholoaga Sonia, s-a eliberat de complexe. Isi da seama ca, data fiind saracia lui din tinerete, a fost mai uman ca altii tocmai pentru ca a fost slab. Acum poate vorbi fara prejudecati despre fapta lui. Lumea accepta cu timpul ca gestul a fost inevitabil, ba chiar salutar ; ca toti facem cam la fel. Sonia si Raskolnikov stau in casa lui Aliona Ivanovna (nepotii acesteia continua sa locuiasca intr-un bloc muncitoresc). El scrie analize literare si politice. Ea face emisiuni tv de psihologie si lifestyle. Ivanovii privesc spre trecut si spre casa Alionei, adica nu sunt constructivi si, din cauza lor, se zadarniceste reconcilierea.

    13. Bine zis, Florina!
      Ba mai mult, ar trebui ca operele literare ale anumitor autori burghezi sa fie revizuite si aduse la zi de un consiliu, ceva, pt combaterea discriminarii. Niste experti in cultura de pe la BXL sau ONU ar putea sa elimine din ele conotatiile negative la adresa unor grupuri sociale, cum ar fi criminalii si mancatorii de rht!

    14. Florina B. Am citit , am tras aer in piept si…… am oftat cu aprobare , cu admiratie si cu respect . Un comentariu de colectie !

    15. trebuie sa recunosc ca m-a impresionat f. mult interviul cu Wildstein.
      inca o data multumesc.
      +
      comentarii f. bune la articol.

    16. Anca Cernea
      Ai facut traba f. buna! Ca si Caietele Carmelitane, care i-au luat lui Bronisław Wildstein acest interviu.

      ————–

      Intrebare:
      Ce orientare politica aveau conducatorii si demnitarii care au murit in accidentul acela ingrozitor de avion ?

    17. Silvapro,
      Erau de dreapta, conservatori, pro-americani si pro-israelieni!
      Cu rusii, hm, nu prea se aveau foarte bine, si nici la UE nu prea erau bine vazuti, in msm, ce sa mai spunem, erau sperietorile stangii…
      Lumea inca se intreaba in Polonia, si nu numai acolo, daca intr-adevar a fost un accident. Unii sunt de parere ca e un blestem al acelui loc, unde acum 41 de ani sovieticii au omorat 20 000 de polonezi, elita de atunci a tarii. Smolensk 2010 a fost o noua decapitare a Poloniei.
      Iata doar unul dintre textele graitoare care s-au scris la moartea lui Lech Kaczynski, in Israel:
      http://www.jpost.com/Opinion/E.....?id=173363
      Noi am scris (si pe patruped si pe dreapta net, apoi pe ILD) despre asta:
      http://inliniedreapta.net/avio.....-smolensk/
      http://inliniedreapta.net/tag/smolensk/

    18. Anca Cernea,
      Fara a sti ce si cum, asa parea situatia: ca Rusia a avut un amestec pentru ca politicienii din avion erau de dreapta.

      Nu-mi vine sa cred in versiunea cu accindentul. Prea le-a cazut bine rusilor. Cum puteau sa scape de atitia politiecieni din tabara opusa? Era o situatie perfecta, plus mometul simbolic. Si la islamisti le e importanta simbolica.

      Numia ca sa omoare un om care nu le convine, ce eforturi fac rusii. Daramite pentru atitia? Aveau destule motive.

      Oricum regretam aceasta tragedie, dar acum stiind despre ce oameni valorosi era vorba e chiar infiorator de trist.

    19. Silvapro,
      Exact asta cred si eu. Si cu cat trece timpul si se ingroasa stratul de minciuni si explicatii de doua ruble, cu atat semnificatia celor intamplate la Smolensk se vede mai sinistra.

    20. John Galt, Silvapro,
      Ceea ce au incercat in orice caz rusii, atat direct, cat si prin purtatorii lor de cuvant din presa poloneza si mondiala, a fost sa forteze lumea sa accepte o abordare irationala: sa excluda din start din discutie ipoteza unui atac intentionat.
      S-a ajuns astfel sa se argumenteze pe aceasta tema in termenii rusilor: orice ipoteze sunt acceptabile, inclusiv sinuciderea, numai una nu – pentru a o putea formula si pe aceasta, ar trebui sa dispui cel putin de ordinul explicit, semnat de Medvedev si de Putin, – eventual si Tusk & Komorowski, de luare la cunostinta a sarcinilor ce le revin cf. planului. Daca nu ai aceasta hartie (care s-ar putea sa nu existe ca atare, sau sa nu apara decat la urmatoarea perestroika, peste vreo 70 de ani, cum s-a intamplat in cazul Katyn 1) esti aratat cu degetul ca adept al „teoriei conspiratiei”.
      Dar, asa cum zicea un forumist polonez, aici nu e vorba de „teorie”, ci de practica conspiratiei, la care kaghebistii se pricep foarte bine, daca e sa se priceapa la ceva.
      Daca citesti Politkovskaia, si apoi vezi ce s-a intamplat cu ea, la fel si cu Litvinenko, daca iti amintesti de tentativa de otravire a lui Iuszcenko, daca citesti ce scriu Bukovski si Golitsyn si Preobrazenski, si altii, vezi Rusia mult mai realist. Vezi ca in regimul kaghebistului Putin, eliminarea sangeroasa a adversarilor, chiar mai marunti decat Lech Kaczynski, e o practica obisnuita, e REGULA, nu e exceptia, asa merge sistemul la ei.
      Asta ar trebui sa fie suficient ca sa mentinem discutia deschisa fata de orice eventualitate. Asa faci si in medicina, ai o lista cu diagnostice posibile, si le elimini pe rand, incepand de la cele mai rele. Daca stii ca pacientul are antecedente semnificative, de ex, sa zicem, foloseste droguri injectabile, nu te repezi sa pui febra pe care o are de cateva saptamani pe seama unei raceli banale, te asiguri mai intai ca nu are SIDA.
      In cazul Smolensk, se adauga nenumarate dovezi de falsificare si manipulare in ancheta, campanii de minciuni pt intoxicarea publicului, si realitatea schimbarii de regim din Polonia, intr-un sens cum nu se poate mai favorabil Rusiei – mai mult de atat ar putea face numai Jaruzelski. Pe masura ce aceste dovezi se acumuleaza, varianta accidentului pare tot mai putin probabila.
      In plus, eu mai vad aici un aspect: felul in care se dezvinovateste regimul Putin este atat de obraznic, incat pare sa transmita alt mesaj de fapt: „N-aveti decat sa ma banuiti, nu insist sa va conving ca nu eu am facut-o, chiar e cazul sa-mi stiti de frica. Dar eu va pun, uite, pumnul in gura, ca sa nici nu indrazniti sa vorbiti despre asta cu glas tare”.
      Putin nu tine atat sa fie iubit, cat tine sa fie temut.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.