C.S. Lewis: Bunătatea divină

    Print Friendly, PDF & Email

    Pentru omul recent, creștinismul este o închisoare a minții. Dumnezeul creștin pune mult prea multe condiții pentru accederea în Rai, ne cere prea mult pentru a ne mai pierde vremea în încercarea de a respecta preceptele religiei sale. Ne mai face să ne simțim și vinovați pentru că Și-a trimis Fiul să moară printre noi. Ei bine, suntem mai inteligenți (cel puțin așa ne place să ne considerăm) decât înaintașii noștri, așa că refuzăm să mai jucăm acest joc. În loc să credem, preferăm să ne declarăm agnostici sau atei, să preamărim energiile neștiute ale universului, să analizăm originea extraterestră a vieții de pe Terra sau să glorificăm virtuțile budismului. Facem orice, numai să nu mai avem de a face cu un Dumnezeu atât de pretențios precum este acesta al creștinilor.

    Această rătăcire este consecința degradării puterii noastre de înțelegere. Pe măsură ce relativismul moral s-a răspândit în lumea creștină, a scăzut și puterea noastră de a pătrunde religia civilizației în care ne-am născut și am crescut. C.S. Lewis explică de ce Dumnezeu e bun, deși dragostea Lui ne pare, uneori, atât de greu de suportat.

    Fragmentul face parte din Problema durerii și se regăsește între paginile 38-58.


    Bunătatea divină


    de C.S. Lewis

    „Cel ce e Iubire poate răbda și poate ierta… dar nu se poate împăca niciodată cu un lucru nedemn de a fi iubit… Așadar, El nu se poate împăca niciodată cu păcatul tău, fiindcă păcatul însuși este incapabil de schimbare; El se poate împăca însă cu persoana ta, fiindcă ea poate fi mântuită.” – Traherne, Centuries of Meditation, II, 30

    Îndată ce ne aplecăm asupra bunătății lui Dumnezeu, ne lovim de următoarea dilemă.

    Pe de o parte, dacă Dumnezeu este mai înțelept decât noi, judecata Lui trebuie să fie în multe privințe diferită de a noastră, și nu în ultimul rând în privința binelui și a răului. Ceea ce nouă ni se pare bun s-ar putea să nu fie bun și în ochii Lui, iar ceea ce nouă ni se pare rău să nu fie rău.

    Pe de altă parte, dacă judecata morală a lui Dumnezeu diferă de a noastră, astfel că ceea ce pentru noi e „negru” poate fi alb pentru El, s-ar putea ca numindu-L bun să nu spunem nimic cu sens; căci a spune „Dumnezeu e bun”, afirmând totodată că bunătatea lui e complet diferită de a noastră, înseamnă de fapt a spune „Dumnezeu e nu știu ce”. Iar o însușire total necunoscută a lui Dumnezeu nu ne poate oferi temeiuri morale de a-L iubi sau asculta. Dacă (în accepțiunea noastră), El nu e „bun”, vom asculta, eventual, doar de frică, fiind gata să ascultăm în egală măsură de un Demon atotputernic. Dacă se conchide că, de vreme ce căderea noastră e totală, ideea noastră despre bine nu valorează pur și simplu nimic, doctrina totalei decăderi poate transforma creștinismul într-o formă de adorare a diavolului. Putem scăpa de această dilemă dacă obținem cele ce se petrec în relațiile umane atunci când un om cu o moralitate precară pătrunde în societatea unor oameni mai buni și mai înțelepți decât el, învățând treptat să accepte normele lor – un proces pe care, din întâmplare, îl pot descrie cu multă acuratețe, ca unul ce a trecut prin el.

    Când am intrat la Universitate eram, ca orișice băiat, aproape lipsit de conștiință morală. O ușoară aversiune față de cruzime și față de meschinăria pecuniară reprezenta culmea pe care o atinsesem în materie de sentimente morale – despre castitate, fidelitate și sacrificiu de sine, părerile mele erau aidoma părerilor unui babuin despre muzica clasică. Prin mila Domnului am nimerit într-un grup de tineri (între care, de altfel, nici unul nu era creștin) destul de apropiați mie în ce privește inteligența și imaginația ca să devenim imediat prieteni, care însă cunoșteau – și încercau să respecte – legea morală. Judecățile lor cu privire la bine și rău erau, prin urmare, foarte diferite de ale mele.

    Or, ceea ce se petrece într-un asemenea caz nu seamănă deloc cu cerința de a considera „alb” ceea ce până atunci era numit negru. Noile judecăți morale nu pătrund niciodată în spirit ca simple răsturnări ale unor judecăți anterioare (deși se produce o răsturnare a lor), ci „în chip de suveran într-adevăr așteptat”. Nu poate fi îndoială cu privire la direcția în care te îndrepți: noile judecăți sunt mai asemănătoare binelui decât frânturile lui anterior deținute, dar într-un sens se află în continuarea lor. Marele test însă îl constituie faptul că recunoașterea noilor norme e însoțită de sentimentul de rușine și de vinovăție: devii conștient că ai orbecăit în sânul unei societăți pentru care ești nepregătit.

    În lumina unei asemenea experiențe trebuie privită bunătatea lui Dumnezeu. Fără îndoială, ideea Sa despre „bunătate” diferă de a noastră; nu trebuie să te temi însă că, apropiindu-se de ea, ți se va cere pur și simplu să-ți răstorni propriile norme morale. Când diferența semnificativă dintre etica Divină și propria ta etică îți va deveni evidentă, nu vei sta nici o clipă în cumpănă că schimbarea ce ți se cere este în direcția pe care o numeai deja „mai bine”. „Bunătatea” Divină e diferită de a noastră, dar nu e absolut diferită: diferența lor nu este cea dintre alb și negru, ci dintre un cerc perfect și cea dintâi încercare a unui copil de a desena o roată. Când însă copilul va fi învățat să deseneze, va ști că cercul pe are-l va face atunci este acela pe care a-încercat să-l facă de la bun început.

    Aceasta e doctrina presupusă de Scriptură. Cristos îi îndeamnă pe oameni la căință – îndemn ce ar fi lipsit de sens dacă normele lui Dumnezeu ar fi absolut diferite de cele pe care ei le cunoșteau deja, fără a reuși să le dea ascultare. El face apel la judecata morală a fiecăruia dintre noi: „De ce, dar, de la voi înșivă judecați ce este drept?”[1] În Vechiul Testament, Dumnezeu îi dojenește pe oameni pornind de la propriile lor concepții despre recunoștință, fidelitate și cinste: și Se pune, așa zicând, pe Sine pe banca acuzaților în fața propriilor Sale făpturi: „Ce nedreptate au găsit în Mine părinții voștri, de s-au îndepărtat de Mine?”[2]

    [1] Luca, 12, 57.
    [2] Ieremia, 2,5.

    După aceste preliminarii va fi , sper, lipsit de primejdii să amintesc că anumite concepții despre bunătatea Divină, care tind să ne domine gândurile, sunt deschise criticii (deși sunt rareori exprimate în atâtea cuvinte).

    Astăzi, înțelegem prin bunătatea lui Dumnezeu aproape exclusiv caracterul său iubitor; și poate că avem dreptate. Iar prin Iubire cei mai mulți dintre noi înțeleg blândețe – dorință de a-i vedea pe alții fericiți; fericiți nu într-un anume fel sau altul, ci pur și simplu fericiți. Lucrul care ne-ar mulțumi într-adevăr ar fi un Dumnezeu care să spună despre orice ne-ar fi pe plac: „Ce contează atâta vreme cât ei sunt mulțumiți?” De fapt, ne dorim mai puțin un Tată în Ceruri, cât un bunic în cer – o bunăvoință senilă căreia, cum se spune, „îi place să-i vadă pe tineri bucurându-se” și al cărei plan al universului să fie doar acela de a putea spune la capătul fiecărei zile „toată lumea s-a distrat pe cinste”.

    Nu multă lume, recunosc, ar formula o teologie exact în acești termeni: dar o concepție nu foarte diferită se află ascunsă în multe minți. Nu pretind că aș fi o excepție: mi-ar plăcea foarte mult să trăiesc într-un univers guvernat după asemenea principii. Însă de vreme ce e limpede cu prisosință că lucrurile nu stau așa și de vreme ce tototdată am motive să cred că Dumnezeu este Iubire, conchid că propria mea concepție despre iubire trebuie îndreptată.

    Aș fi putut învăța, într-adevăr, fie și de la poeți, că Iubirea este ceva mai aspru și mai scump decât simpla blândețe: că până și iubirea între sexe este, precum în Dante, „stăpân cumplit la chip”. Există blândețe în iubire, dar Iubirea și blândețea nu coincid, iar când blândețea (în sensul dat mai sus) e ruptă de celelalte elemente ale Iubirii, ea implică o anumită indiferență funciară față de obiectul său, ba chiar ceva ce aduce a dispreț față de el. Blândețea consimte cu mare ușurință să i se ia obiectul – am întâlnit cu toții oameni pe care blândețea față de animale îi împinge mereu să le ucidă, ca nu cumva să sufere. Blândețea, privită în sine, nu se sinchisește dacă obiectul său devine bun sau rău, cu singura condiție să evite suferința. Așa cum arată Scriptura, răsfățați sunt bastarzii: fiii legitimi, cei care trebuie să ducă mai departe tradiția familiei, sunt certați.[3] Fericire cu orice preț cerem pentru oamenii de care nu ne pasă: față de prietenii, iubiții sau copiii noștri avem pretenții și am prefera să-i vedem în mare suferință decât fericiți într-un chip vrednic de dispreț și alienant. Dacă Dumnezeu e Iubire, El e, prin definiție, mai mult decât simpla blândețe. Și, după cum se pare, deși ne-a dojenit și condamnat adesea, El nu ne-a privit niciodată cu dispreț, El ne-a adus omagiul neîndurător de a ne iubi, în sensul cel mai adânc, mai tragic, mai inexorabil.

    [3] Evrei 12, 8.

    Hristos Pantocrator - Sfânta Sofia (astăzi Moscheea Albastră), Constantinopol (Istanbul)

    Hristos Pantocrator – Sfânta Sofia (Moscheea Albastră, astăzi muzeu), Constantinopol (Istanbul)

    Relația dintre Creator și Făptură este, desigur, unică și nu poate fi asemuită cu nici o relație între făpturi. Dumnezeu este deopotrivă mai departe de noi și mai aproape de noi decât este orice altă ființă. E mai departe de noi fiindcă simpla diferență dintre Acela care își are în sine principiul de existență și acela căruia acest principiu i-a fost transmis este una în raport cu care diferența dintre un arhanghel și un vierme este absolut nesemnificativă. El face, noi suntem făcuți: El e originalul, noi copiile. Dar totodată, și pentru același motiv, apropierea dintre Dumnezeu și cea mai neînsemnată făptură e mai mare decât cea pe care-o pot atinge făpturile una față de alta. Viața noastră este, în fiece moment, dată de El: mărunta, miraculoasa forță a liberului nostru arbitru doar se aplică trupurilor pe care continua Sa energie le ține în viață – însăși puterea noastră de a gândi este puterea Sa transmisă nouă. O asemenea relație unică poate fi cuprinsă numai prin analogie: de la diferitele tipuri de iubire cunoscute în rândul făpturilor ajungem la o concepție inadecvată – dar folositoare – a iubirii pe care Dumnezeu o poartă oamenilor.

    Tipul cel mai de jos, care nu e „Iubire” decât printr-o extinderea a înțelesului, este iubirea pe care artistul o resimte pentru produsul artei sale. Relația dintre Dumnezeu și om e zugrăvită astfel în viziunea lui Ieremia despre olar și lut [4] sau în spusele Sf. Petru potrivit căruia Biserica este o casă zidită de Dumnezeu, membrii ei fiind pietrele.[5] Limitele unei asemenea analogii rezidă, firește, în faptul că, în cadrul simbolului, cel ce primește iubirea nu e înzestrat cu simțire și, prin urmare, că anumite întrebări privitoare la dreptate și la milă, ce se ridică artunci când „pietrele” sunt „vii”, rămân fără răspuns. Dar așa cum e, e o analogie importantă. Suntem, nu doar o metaforă, ci cu adevărat, o operă de artă Divină, o creație a lui Dumnezeu, creație de care, așadar, nu va fi mulțumit până ce nu va avea un anumit fel de a fi. Ne izbim aici iarăși de ceea ce am numit „neîndurătorul omagiu”.

    Pentru o schiță făcută cu gândul aiurea, ca să amuze un copil, artistul poate să nu-și bată capul: se poate mulțumi cu ce a ieșit, chiar dacă n-a ieșit exact ce-a vrut. Cu marele tablou al vieții sale însă – opera pe care o iubește la fel de tare cum un bărbat iubește o femeie sau cum o mamă își iubește copilul, chiar dacă într-un mod diferit – se va frământa la nesfârșit, impunând astfel, fără îndoială, frământări fără sfârșit tabloului însuși, dacă acesta ar fi înzestrat cu simțire. Ne putem închipui cât și-ar dori un asemenea tablou, după ce a fost șters, răzuit și luat de la-nceput a zecea oară, să fie doar o schiță oarecare, dată gata într-o clipită. La fel, e firesc să dorim ca Dumnezeu să ne fi hărăzit un destin mai puțin glorios și mai puțin abrupt; am dori atunci însă mai puțină iubire, nu mai multă.

    [4] Ieremia, 18.
    [5] Petru, 2,5.

    Un alt tip de iubire est acela pe care un om îl poartă unui animal – o relație mereu folosită în Scriptură pentru a simboliza raportul dintre Dumnezeu și om: „suntem poporul lui și oile de pe pășunea sa”. În anumite privințe, analogia aceasta e mai bună decât cea anterioară, fiindcă rolul inferior e înzestrat cu simțire, și totuși în chip negreșit inferior; e însă mai puțin bună în măsura în care omul nu l-a făcut pe animal și nu-l înțelege pe deplin. Marele ei merit constă în faptul că asocierea dintre (să spunem) om și câine e o asociere de dragul omului în primul rând: omul îmblânzește câinele în principal ca să-l poată iubi pe acesta, nu ca să fie iubit de el, și ca să poată fi slujit, nu ca sa-l slujească. În același timp însă, interesele câinelui nu sunt sacrificate pentru cele ale omului. Unul din scopuri (acela ca omul să poată iubi câinele) nu poate fi atins cu adevărat decât dacă și câinele îl iubește în felul său pe om; și nici slujit de felul câine nu poate fi omul dacă nu-l slujește și el, în felul său, pe câine. Așadar, tocmai fiindcă, potrivit normelor umane, câinele este una dintre „cele mai bune” făpturi iraționale și un obiect potrivit pentru a fi iubit de om – firește, cu acel grad și gen de iubire adecvat, iar nu cu nătânga exagerare antropomorfică -, omul se amestecă în viața câinelui și-l face mai demn de a fi iubit decât era acesta în stare naturală. În această stare, el are un miros și un fel de a fi care respinge iubirea omului: omul îl spală însă, îl domesticește, îl dezvață să fure, devenindu-i astfel cu putință să-l iubească cu adevărat.

    Dacă ar fi teolog, întreaga procedură l-ar cufunda pe cățelandru în serioase îndoieli cu privire la „bunătatea” omului; dar câinele matur și dresat – mai mare, mai sănătos, trăind mai mult decât cel sălbatic și totodată intrat, prin Har cum s-ar spune, într-o lume a afecțiunii, fidelității, avantajelor și traiului bun – nu va avea asemenea îndoieli. De remarcat că omul (vorbesc pretutindeni despre omul bun) depune toate aceste strădanii cu câinele, impunându-i tototdată și acestuia strădanii, numai fiindcă este un animal superior – fiindcă este în asemenea măsură demn de a fi iubit încât merită efortul de a-l face pe de-a întregul astfel. El nu domesticește urechelnița și nu îmbăiază scolopendrele. Am putea, într-adevăr, dori să fim atât de neînsemnați în ochii lui Dumnezeu încât El să ne lase să ne urmăm nestingheriți impulsurile naturale – să renunțe la încercarea de a ne deprinde cu ceva atât de străin inimii noastre; dar, încă o dată, am cere astfel mai puțină iubire, nu mai multă.

    O analogie mai înaltă, sprijinită de sensul general al învățăturii Domnului Nostru, este aceea dintre iubirea lui Dumnezeu pentru om și iubirea unui tată pentru fiul său. Oricum, ori de câte ori e folosită (adică ori de câte ori rostim Tatăl nostru), trebuie să ne amintim că Mântuitorul a folosit analogia într-o vreme și într-un loc în care autoritatea tatălui era mult mai la preț decât este în Anglia modernă. Un tată care se simte pe jumătate vinovat pentru că a adus un fiu pe lume, temându-se să-l strunească pentru a nu-i crea inhibiții, ba chiar temându-se să-l îndrume pentru a nu-i stânjeni libertatea de gândire, este cel mai înșelător simbol al Tatălui Divin. Nu pun în discuție dacă autoritatea tatălui, în dimensiunea pe care a avut-o în Antichitate, a fost un lucru bun sau rău; explic doar ce va fi însemnat ideea de Tată pentru cei dintâi ascultători ai Domnului Nostru, și chiar pentru urmașii lor timp de mai mult veacuri.

    Lucrul va deveni și mai limpede dacă vom lua aminte la felul în care Domnul Nostru (deși, potrivit credinței noastre, una cu Tatăl și coetern cu El așa cum nici un fiu nu este cu tatăl său părintesc) se privește pe Sine ca Fiu, punându-și propria voință în voința Tatălui și neacceptând nici măcar să fie numit „bun”, fiindcă Binele este numele Tatălui. Iubirea dintre tată și fiu înseamnă în echip esențial, în acest simbol, iubire autoritară de o parte și iubire ascultătoare de alta. Tatăl își folosește autoritatea pentru a face din fiu acel soi de ființă omenească la care, cu îndreptățire, în marea sa înțelepciunea, vrea să îl vadă ajuns. Chiar și în zilele noastre, ar rosti un nonsens acela care ar spune (chiar dac-o poate face): „Îmi iubesc fiul, dar nu-mi pasă cât de ticălos este, dacă petrece bine.”

    În cele din urmă ajungem la o analogie plină de primejdii, cu o aplicare mai limitată, care este totuși pentru moment cea mai utilă scopului nostru – mă refer la analogia dintre iubirea lui Dumnezeu pentru om și iubirea bărbatului pentru o femeie. Ea este folosită fără restricție în Scriptură.

    Cetatea Ierusalimului e o soție necredincioasă, dar soțul ei Ceresc nu poate da uitării zilele fericite: „Mi-am adus aminte de prietenia cea din tinerețea ta, de iubirea de pe când erai mireasă și m-ai urmat în pustiu, în pământul cel nesemănat.”[6] Cetatea Ierusalimului e mireasa săracă, nevasta pe care Îndrăgostitul a găsit-o aruncată în câmp, și a gătit-o și împodobit-o și a făcut-o de o frumusețe desăvârșită, dar ea l-a înșelat.[7] „Preadesfrânaților” ne numește Sf. Iacov, fiindcă ne întoarcem fața către „prietenia lumii”, în vreme ce Dumnezeu „dorește cu gelozie Duhul pe care L-a pus să locuiască în noi”[8]. Biserica este mireasa Domnului pe care El o iubește într-atât încât nu suferă să aibă pată sau zbârcitură[9]. Căci adevărul pe care-l reliefează această analogie este acela că Iubirea reclamă, prin propria-i natură, desăvârșirea ființei iubite; că simpla „blândețe” ce tolerează pentru obiectul său orice în afară de suferință este, în această privință, antipodul Iubirii.

    Când ne îndregostim de o femeie, încetăm oare să ne pese dacă-i curată sau murdară, atrăgătoare sau respingătoare? Oare nu abia atunci începe să ne pese? Privește oare vreo femeie nepăsarea barbatului față de felul cum arată ca pe un semn de iubire? Iubirea poate într-adevăr iubi când ființa iubită și-a pierdut frumusețea: nu însă fiindcă și-a pierdut-o. Iubirea poate trece cu vederea orice cusur și poate iubi în ciuda lor: dar ea nu poate renunța să dorească îndepărtarea lor. Iubirea e mai sensibilă decât ura la orice cusur al ființei iubite; „sensiblitatea îi e mai fină și mai vie decât a gingașelor coarne de melc”. Dintre toate puterile, ea e aceea care iartă cel mai mult, dar uită cel mai puțin: se mulțumește cu puțin, dar cere tot.

    [6] Ieremia, 2, 2.
    [7] Iezechiel, 16, 6-15.
    [8] Iacov, 4, 4-5. (Autorul amendează aici o tradiție seculară în traducerea Bibliei: atât Vulgata, cât și traducerile moderne ale lui Luther sau versiunea King James, alături de nenumărate – chiar dacă nu toate – traduceri din zilele noastre, propun, în ciuda incongruenței cu întregul capitol din Epistola lui Iacov, „Duhul ce locuiește în noi ne îndeamnă la zavistie” – n.t.)

    Când creștinismul spune că Dumnezeu îl iubește pe om, înseamnă că Dumnezeu îl iubește pe om: înseamnă nu că ar avea vreo preocupare „dezinteresată” (adică într-adevăr indiferentă) pentru fericirea noastră, ci că, în chipul unui adevăr surprinzător și dătător de fiori, suntem obiectul iubirii Sale. Am cerut un Dumnezeu iubitor: îl avem. Spiritul plin de măreție pe care l-ai invocat cu atâta ușurință, „stăpânul cumplit la chip”, este prezent: nu o bunăvoință senilă dorindu-ți, indolentă, fericirea în legea ta, nu filantropia rece a funcționarului scrupulos și nici grija gazdei răspunzătoare de bunăstarea oaspetelui său, ci Însuși focul mistuitor, Iubirea care a făcut lucrurile, dăinuitoarea ca iubirea artistului pentru opera sa despotică, precum iubirea omului pentru câinele său, prevăzătoare și venerabilă ca dragostea tatălui pentru copilul său, geloasă, inexorabilă și exigentă ca dragostea între sexe.

    Cum de este așa, nu știu: e mai presus de puterea rațiunii să explice de ce o făptură oarecare, ca să nu mai vorbim de o făptură asemeni nouă, trebuie să aibă o atare valoare în ochii Creatorului său. Este cu siguranță povara unei glorii aflate nu doar mai presus de meritele noastre, ci și, exceptând rarele clipe de har, mai presus de ceea ce-am dorit; suntem ispitiți, aidoma fecioarelor din vechea tragedie, să îndepărtăm prin rugăciune iubirea lui Zeus.[10] Faptul însă pare neîndoielnic. Impasibilul vorbește de parcă ar pătimi, iar Cel ce poartă în Sine cauza propriei beatitudini și a tututror celorlalte le vorbește de parcă s-ar afla în nevoie și ar tânji. „Dar Efraim nu este feciorul meu scump, un copil atât de alintat? Atunci când vorbesc de el, totdeauna cu dragoste Mi-amintesc de el; pentru el Mi se mișcă inima […].”[11] „O, cum te voi lăsa, Efraime! Cum Te voi părăsi, Israele! […] Inima se zvârcolește în Mine!”[12] „Ierusalime, Ierusalime […] De câte ori am voit să adun pe fiii tăi după cum își adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ați voit!”[13]

    [10] Prometheus Vincus, 887-900.
    [11] Ieremia, 31, 20.
    [12] Osea, 11, 8.
    [13] Matei, 23, 37.

    Problema reconcilierii dintre suferința umană și existența unui Dumnezeu iubitor e insolubilă doar atâta vreme cât atribuim un înțeles trivial cuvântului „iubire” și privim lucrurile ca și cum omul ar fi centrul lor. Omul nu este centrul. Dumnezeu nu există în vederea omului. Omul nu există în vederea lui însuși. „Tu ai zidit toate lucrurile și prin voința Ta ele erau și s-au făcut.”[14] În chip esențial, noi n-am fost creați pentru a-l iubi pe Dumnezeu (deși am fost creați și pentru asta), ci pentru ca Dumnezeu să ne iubească, pentru ca noi să devenim obiectele în care iubirea divină „să-și găsească plăcerea”. A cere ca iubirea lui Dumnezeu să se mulțumească cu felul nostru de a fi înseamnă a cere ca Dumnezeu să înceteze a mai fi Dumnezeu: fiindcă El este ceea ce este, e în firea lucrurilor ca iubirea Lui să fie împiedicată și alungată de anumite pete ale naturii noastre, și fiindcă El ne iubește deja, trebuie să se străduiască să ne facă demni de a fi iubiți.

    Sf. Mucenițe Nădejdea (Spes), Dragostea (Caritas) și Credința (Fides)

    Nădejdea (Spes), Dragostea (Caritas) și Credința (Fides) – reprezentare din St. Martin’s Church din Brampton, Cumbria

    Nu putem nici măcar dori, în clipele noastre mai bune, ca El să se împace cu întinările noastre prezente – așa cum nici fecioara cerșetoare nu putea dori ca Regele Cophetua să-i accepte zdrențele și murdăria, sau așa cum un câine, odată ce a învățat să-l iubească pe om, n-ar putea dori ca omul să fie în așa fel croit încât să tolereze în casa lui câinele din haita sălbatică, gata să muște, plin de viermi și spurcând totul în jurul lui. Ceea ce am numi, aici și acum, „fericirea” noastră nu este scopul urmărit cu precăderea de Dumnezeu: când însă felul nostru de a fi va naște în El iubire fără de opreliști, atunci vom fi cu adevărat fericiți.

    [14] Apocalipsa, 4, 11.

    Prevăd de pe acum că direcția argumentării mele va provoca proteste. Am promis că în încercarea de a înțelege bunătatea Divină nu ni se va cere să acceptăm o simplă răsturnare a eticii noastre. Or, se poate obiecta că ni se cere tocmai să acceptăm o răsturnare. Genul de iubire pe care I-l atribui lui Dumnezeu este, se poate spune, exact genul acela caracterizat, în cazul ființelor umane, drept iubire „egoistă” sau „posesivă”, și care contrastează în chip nefavorabil cu un alt gen ce caută mai cu seamă fericirea ființei iubite, iar nu mulțumirea celui ce iubește. Nu sunt sigur dacă asta este exact ceea ce simt nici măcar cu privire la iubirea omenească., Nu cred c-ar trebui să prețuiesc prea mult dragostea unui prieten care s-ar îngriji de fericirea mea fără a avea nimic împotrivă ca eu să devin necinstit. Cu toate astea, protestul este bine-venit, iar răspunsul pe care i-l voi da va arunca o nouă lumină asupra subiectului, corectând ceea ce a fost unilateral în discuția noastră.

    Adevărul este că această antiteză între iubirea egoistă și cea altruistă nu poate fi aplicată fără ambiguități iubirii pe care Dumnezeu o poartă fapturilor Sale. Ciocnirile de interese și, prin urmare, prilejurile de egoism și altruism deopotrivă, au loc doar între ființe aparținând lumii obișnuite: Dumnezeu nu se poate afla în competiție cu o făptură, tot așa cum Shakespeare nu se poate afla în competiție cu Viola. Când Dumnezeu se face Om și trăiește ca făptură în rândul făpturilor Sale în Palestina, atunci cu adevărat viața Lui este una a supremului sacrificiu de Sine și ea duce la Golgota.

    Un filozof panteist modern a spus: „Când Absolutul cade în mare, el devine pește”; în același fel noi, creștinii, putem spune, referindu-ne la Întrupare, că, atunci când Dumnezeu Se leapădă de slava Sa și Se supune acelor condiții care singure dau înțeles limpede egoismului și altruismului, El se arată cu desăvârșirea altruist. În transcendența sa însă, Dumnezeu – ca temei necondiționat al tuturor condițiilor – nu poate lesne fi gândit în același mod. Numim egoistă iubirea omenească atunci când își satisface propriile nevoi în dauna nevoilor obiectului – cum se întâmplă când un părinte, neputând să se despartă de copii săi, îi ține acasă, în vreme ce ar trebui, în propriul lor interes, să-i împingă în lume. Situația implică o nevoie sau o pasiune de partea celui ce iubește, o nevoie incompatibilă de partea celui iubit și o nepăsare sau o vinovată ignorare a nevoilor celui iubit de către cel care iubelte.

    Nici una dintre aceste condiții nu e prezentă în relația dintre Dumnezeu și om. Dumnezeu nu are nevoi. Iubirea omenească este, după Platon, odrasla sărăciei, a dorinței sau lipsei; ea este provocată de un bun real sau presupus pe care l-ar deține cel iubit și care ar stârni nevoia sau dorința celui ce iubește. Însă iubirea lui Dumnezeu, departe de a fi provocată de binele ce ar sălășlui în obiect, generează întreaga bunătatate de care obiectul are parte, mai întâi prin aceea că-i dăruiește viață și apoi prin faptul că-l face cu adevărat, chiar dacă în chip derivat, demn de iubit. Dumnezeu este Bunătate. El poate dărui binele, dar nu-l poate râvni și nici obține. În acest sens, întreaga Sa iubire este, așa zicând, de un altruism fără margini prin însăși definiția ei: ea dăruiește totul fără a primi nimic.

    Prin urmare, dacă Dumnezeu vorbește uneori de parcă Impasibilul ar putea pătimi, iar plinătatea veșnică ar putea dori – dori anume acele ființe cărora le conferă totul, începând cu existența -, asta nu poate însemna (dacă înseamnă ceva inteligibil pentru noi) decât că Dumnezeu S-a făcut printr-o simplă minune capabil să tânjească și a creat în Sinea Sa nevoia pe care noi o putem satisface. Dacă El are nevoie de noi, nevoia aceasta e de El aleasă. Dacă sufletul netulburat poate fi mâhnit de fantoșele pe care însuși le-a făcut, ceea ce l-a robit astfel, în chip liber și cu o umilință ce depășește înțelegerea, nu-i altceva decât Atotputernicia Divină. Dacă lumea există nu atât pentru ca noi să-L iubitm pe Dumnezeu, ci pentru ca El să ne iubească pe noi, faptul acesta este totuși, la un nivel mai adânc, în beneficiul nostru.

    Dacă Acela care în Sinea Sa nu poate avea nevoie de nimic alege ca noi să-i fim de trebuință, e fiindcă noi înșine trebuie să fim de trebuință. Așa cum ni le prezintă creștinismul, înaintea și dedesubtul relațiilor dintre Dumnezeu și om se deschide abisul unui act Divin de pură dăruire – predestinarea omului ca, din non-entitate, să devină ființa iubită de Dumnezeu și astfel (într-un sens) să devină trebuincios și dorit de Dumnezeu; care, exceptând acest act, nu are nevoie și nu dorește nimic, căci are – și este – în chip veșnic întreaga bunătate. Iar acest act este făcut de dragul nostru. Este un bine pentru noi să cunoaștem iubirea; și este cel mai mare bine să cunoaștem iubirea pentru cel mai bun obiect – Dumnezeu.

    A o cunoaște însă ca iubire în care noi am fi mai cu seamă pețiorii, iar Dumnezeu pețitul, în care noi am căuta, iar El ar fi găsit, în care mai importantă ar fi potrivirea Lui la nevoile noastre, nu a noastră la nevoile Lui – ar însemna s-o cunoaștem într-un chip fals în raport cu natura lucrurilor înseși. Căci noi nu suntem altceva decât făpturi: rolul nostru nu poate fi decât acela de femeie în raport cu bărbatul, de oglindă în raport cu lumina, de ecou în raport cu glasul. Activitatea noastră trebuie să fie răspunsul, nu inițiativa. A trăi iubirea de Dumnezeu în chip adevărat, nu iluzoriu, înseamnă deci a trăi ca supunere a noastră înaintea exigențelor sale, ca potrivire a noastră cu dorințele lui: a o trăi în celălalt chip este, oarecum, un solecism strecurat în gramatica ființei.

    Nu neg, firește, că de la un anumit nivel putem vorbi cu îndreptățire despre sufletul ce-L caută pe Dumnezeu și despre Dumnezeu care primește iubirea sufletului: dar până la urmă faptul că sufletul Îl caută pe Dumnezeu poate fi doar o modalitate, sau aparență (Erscheinung), a căutării lui de către Dumnezeu – de vreme ce totul purcede de la El, de vreme ce însăși putința noastră de a iubi este un dar pe care El ni-l face, iar libertatea noastră reprezintă doar libertatea unui răspuns mai bun sau mai rău. Prin urmare, cred că nimic nu deosebește mai clar teismul păgân de creștinism ca doctrina lui Aristotel potrivit căreia Dumnezeu pune în mișcare universul, El însuși fiind nemișcat, așa cum Cel iubit îl pune în mișcare pe cel care iubește.[15] Pentru creștinism însă, „în aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi.”[16]

    [15] Met., XII, 7.
    [16] 1 Ioan, 4, 10.

    Cea dintâi condiție pentru ceea ce numim iubire egoistă între oameni lipsește, așadar, când e vorba de Dumnezeu. El nu are nevoi naturale și nici pasiuni care să-I concureze dorința de fericire petntru cel pe care-l iubește: sau, dacă există la El ceva pe care trebuie să ni-l închipuim analog cu pasiunea, cu dorința, aceasta există ca urmare a propriei Sale voințe și de dragul nostru. Lipsește de asemenea și a doua condiție. Interesul adevărat al copilului poate fi diferit de ceea ce îi cere în chip instinctiv afecțiunea tatălui, căci copilul este o ființă deosebită de tată, având o fire înzestrată cu nevoi specifice – el nu există numai pentru tată, nu-și află desăvârșirea în faptul de a fi iubit de el, iar tatăl nu-l înțelege pe de-a întregul. Făpturile nu sunt însă distincte de Creatorul lor, iar El nu se poate înșela asupră-le. Locul ce le e hărăzit de El în planul Său este locul pentru care au fost făcute. Atunci când îl ating, firea lor își atinge împlinirea, iar ei sunt fericiți: un mădular pierdut își află locul, iar chinul se destramă. Când vrem să fim altceva decât vrea Dumnezeu să fim, dorim cu siguranță ceva care, în fapt, nu ne va face fericiți.

    Hristos Pantocrator - Biserica Sf. Mormânt, Ierusalim

    Hristos Pantocrator – Biserica Sf. Mormânt, Ierusalim

    Poruncile divine ce sună urechilor noastre pământești mai degrabă despotic decât iubitor ne îndeamnă de fapt către locul spre care-ar trebui să tindem dacă am ști ce vreme. El ne cere adorație, ascultare, prosternare. Ne închipuim oare că toate astea Îi pot aduce vreun bine, sau ne temem, precum corul din Milton, că lipsa de respect a omului poate pricinui „împuținarea slavei Sale”? Refuzând să I se închine, un om poate împuțina slava lui Dumnezeu tot atât cât poate un nebun să alunge soarele zgâriind cuvântul „beznă” pe zidurile chiliei sale. Dar Dumnezeu vrea binele nostru, iar binele nostru înseamnă a-L iubi (cu acea iubire simțitoare proprie făpturilor), și pentru a-L iubi trebuie să-L cunoaștem: iar dacă Îl cunoaștem, vom cădea de fapt cu fața la pământ. Iar dacă n-o vom face, înseamnă doar că ceea ce încercăm să iubim nu este încă Dumnezeu – deși ar putea fi cea mai bună aproximare a Sa pe care gândirea și închipuirea noastră o pot atinge. Cu toate acestea, chemarea nu este doar de a ne prosterna și de a venera, ci și de a reflecta viața Divină, de a participa, potrivit calității noastre de făpturi, la atributele Divine, ceea ce depășește cu mult dorințele noastre prezente. Suntem chemați „să fim aidoma Lui Cristos”, să devenim asemenea lui Dumnezeu. Adică Dumnezeu vrea, fie că ne place sau nu, să ne ofere ceea ce ne e de trebuință, nu ceea ce credem noi că vrem. Încă o dată, suntem împovărați de neîndurătorul omagiu, de prea multă iubire, nu de prea puțină.

    Și totuși, pesemne că nici această perspectivă nu ajunge la adevăr. Nu-i vorba doar de faptul că Dumnezeu ne-a făcut în chip arbitrar astfel încât El să fie singurul nostru bine. Mai degrabă, Dumnezeu este singurul bine al tuturor făpturilor: și, în chip necesar, fiecare trebuie să-și afle binele într-o împlinire întru Dumnezeu proprie (în natură și grad) firii sale. Natura și gradul pot varia odată cu firea creaturii, dar ideea că ar putea exista un alt bine, oricare ar fi acesta, e o fantasma ateistă.

    George Macdonald, într-un pasaj pe care nu-l pot găsi acum, Îl arată pe Dumnezeu spunându-i omului:

    „Trebuie să fii puternic cu puterea ce-ți dau, și binecuvântat cu binecuvântare ce-ți fac, căci nu am nimic alta să-ți dăruiesc.”

    Aceasta e concluzia întregii dispute. Dumnezeu dăruiește ce are, nu ce nu are: dăruiește fericirea care este, nu pe ceea care nu este. A fi Dumnezeu – a fi asemeni Lui și a te împărtăși din bunătatea Lui cu simțământul cuvenit făpturii – a fi nenorocit – acestea sunt singurele trei alternative. Dacă nu ne vom învăța să mâncăm singura hrană ce crește în univers – singura ce poate crește în oricare dintre universurile posibile – va trebui să flămânzim veșnic.

    The following two tabs change content below.
    „By accepting punishment, not for any sins, but for our virtues, we betrayed our code and made theirs possible. [...] Theirs is the morality of kidnappers. They use your love of virtue as a hostage. [...] Your enemies are destroying you by means of your own power. Your generosity and your endurance are their only tools. Your unrequited rectitude is the only hold they have upon you. They know it. You don't. The day when you'll discover it is the only thing they dread. You must learn to understand them. You won't be free of them, until you do.” - Francisco D'Anconia (Atlas Shrugged - Ayn Rand, p. 619)

    4 gânduri despre “C.S. Lewis: Bunătatea divină

    1. Bogdan, ma bucur ca ti-a placut, dar de data asta nu-mi apartine meritul de a-l fi tradus. L-am transcris dintr-o carte aparuta la Humanitas, mi-am zis ca ar fi bine sa o popularizez. Am lasat si link mai sus, poate doreste cineva sa si-o cumpere. E faina, chiar merita, C.S. Lewis fiind un scriitor care a pus multa minte si mult suflet in operele sale. 🙂

      P.S. Am eu alte traduceri, urmeaza. 😀

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.