Genocidul armean (2): În Turcia era interzis să-ți faci semnul crucii

    Print Friendly, PDF & Email

    În vremea Primului Război Mondial, fanatismul islamic s-a dezlănțuit asupra popoarelor creștine din Imperiul Otoman. Considerați o piedică pe drumul Turciei spre măreție și unitate, armenii, grecii și asirienii au căzut pradă deportărilor, masacrelor și înfometării. Noua Turcie nu putea fi decât islamică.

    Programul de exterminare a armenilor a fost pus la cale de Junii Turci, un grup de fanatici care militau pentru instituirea unui stat islamic altoit pe identitatea turcă. Planul aplicat de autorități a presupus, înainte de toate, dezarmarea și masacrarea populației masculine apte de luptă. Mobilizați ca soldați sau ca lucrători în brigăzi de muncă, bărbații armeni au fost scoși din comunitățile lor și au sfârșit adesea prin a fi uciși de chiar camarazii și colegii lor. Abia după eliminarea părții masculine a comunității armene, conducerea turcă a ordonat deposedarea de bunuri.

    Casele armenilor au fost ocupate de vecinii lor musulmani, școlile și bisericile au fost distruse sub impulsul unui fanatism religios întărit de ură etnică. Ulterior s-a trecut la deportarea femeilor, a copiilor și a bătrânilor armeni, deveniți ținte ale unui lung șir de violențe și umilințe. Fugăriți din propriile case, armenii au fost forțați să mărșăluiască spre zonele de deșert ale Imperiului Otoman. Masacrele, epuizarea, înfometarea, înecarea, violarea și vinderea femeilor și a fetelor, turcirea copiilor (mai cu seamă a celor de sex feminin, pentru a naște turci) au sfârșit mii de ani de istorie armeană în Anatolia.

    Armenii din Turcia de astăzi nu mai sunt nici măcar o amintire. Guvernul de la Ankara veghează cu strictețe la înăbușirea oricăror discuții despre genocidul armean, refuză plata oricăror despăgubiri și continuă opera de distrugere culturală începută în al doilea deceniu al secolului al XX-lea. Mormintele, bisericile, mânăstirile și celelalte clădiri deținute cândva de armeni sunt distruse sistematic. Vechile pământuri armene sunt locuite de turci și kurzi. Până și Muntele Ararat, despre care se spune că ar fi locul unde s-a oprit Arca lui Noe, se află de partea turcă a frontierei.

    În rândurile de mai jos am redat o mărturie întâlnită în cartea Mărturii. Genocidul armenilor, realizată de Mihai Stepan Cazazian și Eduard Antonian și publicat în 1998 la editura Ararat. Volumul este construit în jurul lucrării de licență a lui Eduard Narcis Antonian, pregătită la Universitatea București, despre genocidul armean.

    Studiourile de la Hollywood ar putea face oricând un film bazat pe viața armeanului Hairabed Bostangian. A scăpat ca prin minune din cea mai mare tragedie care s-a abătut asupra poporului armean. Tatăl și fratele său au dispărut după ce au fost mobilizați. Pierdut de restul familiei, Hairabed a pribegit până a fost primit într-un orfelinat. Vizita unor soldați turci a fost cât pe aci să îi aducă pieirea. Doar mila unui ofițer, cunoștință de familie, l-a ferit de moartea prin împușcare.

    Viața lui Bostangian s-a împletit cu soarta României. După terminarea războiului, Harabed a ajuns în România grație unui parteneriat semnat de comunitatea armeană cu Guvernul de la București. S-a simțit cu adevărat liber abia când a văzut că armenii și românii care i-au întâmpinat pe orfanii Armeniei și-au făcut cruce. Așa ceva devenise de neconceput în vechea sa patrie.

    În Turcia era interzis să-ți faci semnul crucii

    de Hairabed Bostangian

    În anul 1915 împlinisem 6 ani când a început marea durere a armenilor aflați sub jugul otoman. Eu cu mama și cu cele două surori locuiam în satul Depechioi, lângă Ordu, Turcia. Tata și cu fratele meu fuseseră înrolați în acea vreme în armata otomană. Au plecat și nu am mai auzit nimic despre ei. Între anii 1915-1920, am pierdut orice legătură cu restul familie, fiecare dintre noi încercând să se salveze pe cont propriu de furia turcilor. M-am ascuns în munți. Dormeam sub cerul liber.

    După un timp, împrumutând un nume turcesc, am fost primit într-un orfelinat. Am trăit într-o mizerie de nedescris, într-un orfelinat turcesc, cu aproximativ 4.000 de copii turci, greci, armeni. Lipsiți de hrană, ne mâncam până și păduchii…Eu, deși purtam un nume turcesc, până la urmă jandarmii m-au dibuit. Copii armeni au fost triați și scoși din orfelinat. Mi-a sărit în ajutor un ofițer turc, care-l cunoștea pe tata, și astfel am scăpat, fiind lăsat în grupul copiilor turci. Ulterior am aflat că ceilalți copii armeni au fost transportați în afara localității și împușcați.

    Orfani armeni.

    Orfani armeni.

    În anul 1923 s-a dus vestea printre familiile armene, câte mai rămăseseră, că frații noștri armeni din România au aranjat cu Guvernul român să ia sub protecție un grup de copii orfani. Astfel, în 1923, țin minte – era în luna aprilie -, 200 de copii armeni, orfani, am debarcat dintr-un vapor în portul Constanța. Veniseră în întâmpinarea noastră o masă de oameni, femei și bărbați, armeni și români, care fluturau batiste, unii cu lacrimi în ochi, alții făcându-și semnul crucii… A fost primul lucru care ne-a uimit. În Turcia era interzis să-ți faci semnul crucii. Acest lucru noi l-am privit ca pe un prim semn că ne aflăm într-o țară liberă și, deci, suntem liberi! Ulterior, am aflat că printre cei care ne-au întâmpinat erau reprezentanți ai autorităților române locale, iar din partea armenilor domnii Armenac Manissalian și Kricor Zambaccian.

    Țin minte că orfelinatul de la Strunga se afla lângă orașul Târgu Frumos, în Moldova. O clădire spațioasă, cu etaj, care a servit într-o vreme ca sanatoriu balnear. Avea grădină frumoasă, teren de sport, locuri de joacă pentru copii. Am stat, între anii 1923-1924, în condiții de neuitat. Numeroși armeni din Iași, Roman, București, Constanța, Târgu Frumos ne vizitau foarte des, aprovizionându-ne de fiecare dată cu mâncare, îmbrăcăminte etc. Orfelinatul era dotat cu o școală. Aici ne-am însușit și limba română. În timpul liber eram preocupați de sport. Îmi amintesc cu duioșie că, într-una din zile, noi copiii jucam fotbal, dar în sandale legate cu sfoară. Marele „patron” al orfelinatului, dl. Manissalian, văzându-ne, s-a întristat și a comandat pentru toți băieții ghete de fotbal și tricouri speciale. Într-o altă împrejurare, orfelinatul a fost vizitat de un armean din Statele Unite. El ne-a înzestrat cu echipament de baseball, învățându-ne practicarea acestui joc specific american.

    Îmi amintesc de doi dintre dascălii mei: directorul orfelinatului, Avedis Sarentz, și profesorul Balian. Eram înconjurați de întreg personalul cu o dragoste de neînchipuit, iar noi ne simțeam foarte bine, uitând parcă de „focul” prin care trecusem când ne aflam în Turcia. Dintre colegii mei de orfelinat (am fost 150 de băieți și 50 de fete), îmi amintesc de Kalust Hazarian (știu că s-a stins din viață în 1993 la Constanța), de Stepan Meldonian, Antranig Marcarian, Edvard Gearbinian. Din câte îmi amintesc, acesta din urmă a fost înfiat de un negustor armean și a ajuns aviator. Se spune că, după instaurarea comunismului în România, el a încercat să scoată din țară, cu avionul, niște bogătași armeni, dar a fost prins și condamnat la 17 ani pușcărie. A murit după aceea, în mare sărăcie.

    În numeroase țări din Europa, cu populație armeană, s-a făcut publicitate despre orfelinatul de la Strunga. Au fost publicate și numele copiilor. Unii dintre ei și-au regăsit astfel rudele, alții au fost înfiați de familii armene din Franța, Bulgaria, Grecia etc. Eu și mulți alții ca mine am fost angajați ucenici la diverși negustori armeni sau meseriași bijutieri, ceasornicari etc.

    Tata și fratele meu, care au servit în armata otomană, au fost dați dispăruți. Mama împreună cu cele două surori au reușit să ajungă în Suhumi (Georgia) unde au fost duse în lagăr. A intervenit pentru ele o armeancă și a reușit să le elibereze. Mama a auzit că în România s-a deschis un orfelinat pentru copii armeni. A trimis o scrisoare având pe plic următoarea adresă: „Orfelinatul armean din Strunga, România”. Și am primit-o…

    The following two tabs change content below.
    „By accepting punishment, not for any sins, but for our virtues, we betrayed our code and made theirs possible. [...] Theirs is the morality of kidnappers. They use your love of virtue as a hostage. [...] Your enemies are destroying you by means of your own power. Your generosity and your endurance are their only tools. Your unrequited rectitude is the only hold they have upon you. They know it. You don't. The day when you'll discover it is the only thing they dread. You must learn to understand them. You won't be free of them, until you do.” - Francisco D'Anconia (Atlas Shrugged - Ayn Rand, p. 619)

    Un gând despre “Genocidul armean (2): În Turcia era interzis să-ți faci semnul crucii

    1. Multumim de articol, pagini mai obscure ale istoriei si armenesti si romanesti, f interesant. Keep em coming !

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.