Iluzii trădate: stânga și evreii

Print Friendly, PDF & Email

Cu aproape șaizeci și unu de ani în urmă, în noiembrie 1952, la Praga, fostul secretar general al Partidului Comunist Cehoslovac, Rudolf Slansky – un stalinist înveterat, fanatic –, și alți 13 comuniști de vază, majoritatea evrei, au fost condamnați la moarte sub pretextul trădării și al implicării într-o conspirație sionistă. În același timp, paranoia deșănțată de care suferea Stalin a condus la executarea liderilor Comitetului Antifascist Evreiesc, printre care se afla și ilustrul poet de limbă idiș Pereț Markiș, precum și încarcerarea unor medici renumiți, acuzați că ar fi încercat să-i otrăvească pe liderii sovietici. Media Blocului Sovietic gemea de înveninate discursuri antisemite. Dacă Stalin n-ar fi murit în 1953, medicii ar fi fost executați, sute de mii arestați, milioane supuși mutării forțate. Se deslușea tot mai clar probabilitatea unui pogrom de proporții monstruoase, a unei Kristallnacht (Noaptea de cristal) în stil sovietic. Termenul oficial folosit pentru descrierea evreilor era acela de „cosmopoliți fără țară”. La fel ca în demonologia național-socialistă, aceștia erau stigmatizați ca fiind motorul mult detestatului capitalism, purtători ai valorilor decadente, agenți ai trădării și ai degradării. Chiar și după dispariția lui Stalin, succesorul acestuia, Nikita Hrușciov, a continuat să încurajeze portretizările antisemite ale evreilor drept indivizi mercenari, speculatori și „genetic” incapabili de patriotism.

Cum a fost posibil ca internaționalismul bolșevic să degenereze în antisemitism îndârjit, asemănător celor mai groaznice excese propagandistice ale Centuriilor Negre din Rusia țaristă? Unde dispăruseră promisiunile marxismului umanist, visul solidarității proletare, indiferent de limbă și de origine? Exista oare ceva în gramatica secretă a obsesiilor stângiste, în fanteziile politice ascunse ale stângii, care să explice aceste odioase izbucniri de intoleranță?

Există o genealogie a acestei povești deprimante, o linie ideativă care ne trimite înapoi la originile socialismului modern și la ostilitatea acestuia față de bani, bănci, profit și capitalism în general. Nu numai marxismul se trage din acea căutare a unei comunități naturale pure, nepoluate, ci și mișcările neoromantice care aveau să conducă la fascism. Un scrupulos și extrem de erudit istoric al pasiunilor politice moderne – între care socialismul, sionismul și corespondentele lor la extremitatea dreaptă a continuumului ideologic –, Robert Wistrich (profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim) a scris un adevărat tratat despre durabilele înclinații antisemite întâlnite în rândul mișcărilor revoluționare de stânga. Publicată în 2012 la University of Nebraska Press, cartea From Ambivalence to Betrayal: The Left, the Jews, and Israel (De la ambivalență la trădare: stânga, evreii și Israelul) este o lectură obligatorie pentru toți aceia care vor să priceapă văditul paradox al adoptării de către stânga a iluziilor conspiraționiste, xenofobe de extremă dreaptă.

El arată felul în care ideile resentimentare au conturat viziunea socialistă originară asupra evreilor ca promotori ai instinctelor și viciilor capitaliste. Chiar și înainte de Revoluția Franceză, figuri marcante ale Iluminismului au afișat ferme atitudini iudeofobe. În Franța, Voltaire i-a criticat cu îndârjire pe evrei, acuzându-i de un iremediabil tribalism, în timp ce în Germania discipolii lui Hegel considerau iudaismul o religie esențialmente reacționară, un obstacol în calea emancipării umane. Un alt important filozof german, Johann Gottlieb Fichte, a postulat incompatibilitatea dintre germanitate (definită rasial) și evrei. De la Fichte la Richard Wagner și până la profeții genocidali Alfred Rosenberg și Adolf Hitler, exista o linie de pernicioasă fixație pe evrei ca factor patogen, aceștia fiind comparabili cu insectele dăunătoare a căror lichidare putea asigura sănătatea comunității populare (Volksgemeinschaft).

Unul dintre cei mai neînduplecați antisemiți a fost Bruno Bauer, la început bun prieten cu Karl Marx, devenit mai târziu dușmanul filozofic și politic al acestuia. Marx însuși a menținut o atitudine ambivalentă, deseori jenată și ostilă, față de propriile origini evreiești. De fapt, textul său de început despre „Problema evreiască” îi caracteriza pe evrei în termenii cei mai ofensatori, descriindu-i ca fiind întruchiparea a tot ceea ce romanticilor să plăcea să urască: egoism, mercantilism, cruzime. În viziunea tânărului hegelian, evreii însemnau capitalism, iar transcenderea problemei evreiești presupunea o revoluție proletară prin care capitalismul și, implicit, condiția evreiască să fie abolite. În ciuda urâtelor poziții antisemite asumate, articolul timpuriu al lui Marx a devenit un text sacru pentru stângiștii care încercau să găsească o soluție la problema emancipării și asimilării evreiești. Toți au împrumutat de la părintele fondator convingerea că evreii erau întruchiparea nedreptății capitaliste, i-au identificat cu plutocrația fără suflet și au cerut o „deiudaizare” finală a societății prin intermediul apocalipsei revoluționare finale. Pentru Marx, o societate fără clase însemna o societate fără evrei ca evrei. Reflecțiile sale cu privire la problema evreiască erau revoltătoare din punct de vedere filozofic, reprobabile moralicește și lipsite de temei sociologic.

Aceeași fixație a funcționat și în cercurile stângiste nemarxiste, de la Proudhon la Bakunin și alți anarhiști. Wistrich explorează în mod convingător afinitățile dintre extrema stângă și extrema dreaptă cu privire la opoziția împărtășită a acestora față de o presupusă conspirație iudeo-plutocratică. Naziștii aveau să exacerbeze și mai mult acest mit, încorporându-l într-o mai largă Weltanschauung care insista asupra nevoii de a lupta și împotriva capitalismului evreiesc, și împotriva comunismului evreiesc. În ciuda paradoxurilor de ordin logic, asemenea mituri s-au perpetuat vreme de decenii. Spre sfârșitul vieții, Iosif Stalin era la fel de convins ca și Hitler că în spatele tuturor evenimentelor relevante din istoria lumii se află Casa de Rotschild (sau Wall Street ca metamorfoză modernă a acesteia).

Demonizarea evreului ca simbol al odioasei burghezii coincidea, în cadrul stângii, cu eforturile evreilor – figuri eminente și membri de rând deopotrivă – de a-și renega originile. Să ne gândim numai la personaje remarcabile precum Grigori Zinoviev, Lev Kamenev, Iakov Sverdlov, Rosa Luxemburg, Ruth Fischer – și lista poate continua la nesfârșit. Atât „Rosa cea Roșie” cât și Lev Troțki s-au născut în sânul unor familii evreiești tradiționale, ambii au făcut tot ce le-a stat în putere ca să-și biruiască moștenirea genetică și să se convertească la o identitate supranațională, cu adevărat universalistă. Ambii au fost adepții unei doctrine mesianice a revoluției apocaliptice. La urma urmei, Marx și Engels susțineau în „Manifestul Comunist” că proletarii nu au patrie. Atunci de ce să fi avut ei – Rosa și Leon – una? Nu și-au ascuns originea, dar au considerat-o irelevantă pentru planurile mult mai mari, mai mărețe ale visurilor revoluționare pe care le nutreau. Oare au reușit într-adevăr?

Evident, internaționalismul revoluționar evreiesc a eșuat. Atât socialiștii germani, cât și cei ruși au continuat să-i privească pe revoluționarii evrei mai degrabă ca pe niște indivizi tolerați decât ca pe niște membri cu drepturi depline ai partidelor naționale. Social-democrați cu vechime precum August Bebel și Franz Mehring au văzut în Rosa o figură exaltată, aproape donquijotescă. În lupta sa pentru tronul lui Lenin, Stalin nu a ezitat să recurgă la insinuări antisemite împotriva marelui său rival, Troțki (pe care l-a botezat Iuda), și a altor membri de origine evreiască din vechea gardă bolșevică. La nivel public, cel puțin în anii ʼ30, vozhd-ul (liderul) condamna antisemitismul, definindu-l ca o versiune modernă a canibalismului. În intimitate, însă, se complăcea nestingherit în sinistre bancuri antisemite.

Stalinista româncă Ana Pauker, ministru al Afacerilor Externe în România între anii 1947 și 1952, a fost înainte de orice un soldat al mișcării comuniste mondiale. A rămas fidelă crezului bolșevic în ciuda numeroaselor experiențe îngrozitoare, între care execuția soțului ei în URSS – ca renegat și spion – în timpul Marii Epurări. La începutul anului 1953, Ana Pauker a fost ea însăși arestată vreme de câteva luni. Când a aflat că Stalin murise în martie, a început să plângă.

Dezvoltarea sionismului a contribuit la radicalizarea prejudecăților stângiste antisemite. Mai mult, incapabilă să prevadă Holocaustul (Troțki a fost singura excepție notabilă), stânga a rămas atașată de propriile dogme perimate. Apariția statului Israel a creat o nouă realitate, pe care stânga a ales fie să o ignore, fie să o deformeze până la transformarea într-o caricatură grotescă. În loc să-și aplice tradiționala politică a identificării cu cel slab, stânga radicală a decis că Israelul reprezintă capitalismul în cel mai josnic grad, o nouă formă de colonialism și chiar rasism.

Reverberând nebunii anterioare, câțiva dintre promotorii cei mai acerbi ai acestor poziții se întâmplă să fie ei înșiși evrei. În unele privințe, pare că oamenii pur și simplu refuză să învețe din istorie. Poate că în loc de oameni ar trebui să spun intelectuali: o specie formată din indivizi de atâtea ori seduși (și dornici de a fi seduși) de cântecele de sirenă ale utopismului.

În ultimii ani, prejudecățile, stereotipiile și iluziile stângiste referitoare la evrei, iudaism și statul Israel au crescut și s-au înmulțit. În mod ironic, majoritatea celor care promovează și susțin asemenea vederi bigote și conspiraționiste nu au nici cea mai vagă idee că, de fapt, nu fac altceva decât să recicleze viziunile criminale ale lui Adolf Hitler și Iosif Stalin – viziunile unei lumi fără evrei.

13 august 2013
Traducere: Monica Got
Sursa: Frontpage mag

9 gânduri despre “Iluzii trădate: stânga și evreii

  1. ​O analiza exceptionala.

    Poate ca angajarea disproportionata a evreilor in miscarile de stanga, adica de generozitate sociala si incercarea de a contribui cu ceva pe aceasta cale la repararea relelor lumii, provine din vesnicul lor statut de desconsiderati.
    Prin incercarea de reparare a lumii, cei care au adoptat aceasta cale au considerat instinctiv ca isi vor putea gasi si ei insfarsit un loc de egali intre egali in cadrul lumii noi.
    Dar au fost vazuti intotdeauna ca aceiasi ovrei, indiferent ce faceau, niste oameni de neprimit in mediul in care se bagau, oricare ar fi fost, chiar si in cele mai stralucite pozitii in care ajungeau.

    Caci antisemitismul si-a aratat intotdeauna coarnele pana la urma, el este mult prea inradacinat. Desigur departe de mine sa cred ca e o boala generalizata, dar e destul sa existe o masa critica de contaminati ca sa i se simta manifestarile. Formele acestuia s-au schimbat mereu dupa conditiile istorice, imbracand azi alaturi de formele clasice si pe cea a ostilitatii de principiu fata de insasi existenta statului national evreiesc.

    Nu mai spun ca cei mai multi evrei, implicati sau neimplicati miscari politice, isi traiau (si isi mai traiesc inca) viata in umbra detestarii, mai vadite sau mai discrete, fiind pur si simplu obisnuiti cu ea, iar unii din ei manifesta chiar forme de dezicere de propria lor identitate.
    Zguduirile istoriei, renasterea treptata a sentimentului national, holocaustul si renasterea statului national evreiesc au schimbat datele problemei. A reaparut locul si cadrul in care evreul poate activa in slujba propriei sale natiuni, in care nu isi pune problema ca cineva l-ar putea arata cu degetul.
    Desigur ca deocamdata, ceva mai putin de o jumatate din evreii lumii se afla in patria si statul lor national. Mentalitatea de diaspora (mentalitate „galutiana”) s-a mai pastrat inca, chiar si in capetele unora dintre evreii israelieni, caci doua milenii de umilire lasa totusi urme.
    Dintre acestia se mai recruteaza inca turma „idiotilor utili” care isi inchipuie ca fiind favorabili inamicilor Israelului si a evreimii, vor capata stima celor care pe care-i servesc. Si ce fel de stima poate primi cel care-si uraste propriul popor?

    Dar in esenta, evreul israelian nu mai este evreul galutian cu spinarea incovoiata si nu mai are nevoie sa se asocieze miscarilor straine de el, pentru a incerca sa creeze o lume iluzorie in care sa poata trai insfarsit respectat ca egal.

    Da, miscarile de stanga i-au tradat pe evreii care li s-au dedicat, dupa ce au stors din ei ce au vrut.

    Sper ca evreii vor fi invatat insfarsit lectiile istoriei, macar o parte dintre ei.

  2. Am fost, încă de copil, fascinat de celălalt, de necunoscut. Cu cât era mai îndepărtat ca naţionalitate, rasă sau religie, cu atât mai mult. Am întâlnit în aceeaşi persoană două, trei, chiar patru-cinci naţionalităţi. Aceştia mi se păreau şi mai interesanţi. Nu am înţeles niciodată prejudecata de a-l judeca pe cineva după locul naşterii sale, atât pe orizontală, cât şi pe verticală, decât ca pe o imensă prostie. Personal mi s-a întâmplat, cu mulţi ani în urmă, să îmi fie salvată viaţa de un medic evreu împreună cu o colegă a domniei sale, medic român. Ambii mi-au refuzat, cu delicateţe, ‘atenţia’ cu care am încercat să le mulţumesc. Apoi am cunoscut şi alţi evrei. Impresiile pe care mi le-au lăsat au fost, bineînţeles, diferite, aşa cum şi eu las celorlalţi impresii diferite. Evreii, poate că şi prin contactul mai des avut cu ei prin intermediul celor ce ţin de spiritualitate, atât cât oi fi avut, mi s-au părut cei mai interesanţi. Miturile secolului XX despre evrei nu sunt cu mult diferite de cele din evul mediu, din păcate. Îmi amintesc o scenă dintr-o povestire a lui Turgheniev când nişte săteni îl supuneau pe un evreu unor corecţii neaoşe. Întrebând o băbuţă de ce îl bat aceasta îi răspunde mirată: Cum să nu-l bată maică, nu l-a omorât el pe domnul Iisus. Este adevărat, din câte îmi amintesc, nici el nu era chiar un înger, dar răspunsul băbuţei a fost edificator pentru o întreagă înţelegere a fenomenului relaţiei dintre evrei şi ceilalţi. Personal îi cred pe sf. Pavel când spune că poporul evreu e plămada lumii acesteia. Un popor cu o istorie unică şi extraordinară. Cu stimă!

  3. Stalinista Ana Pauker a retras sprijinul scolilor in limba romana din Grecia si Albania si asta a dus la mari simpatii legionare din partea machidonilor in perioada postbelica.

  4. @4

    Stalinista a retras sprijinul scolilor romanesti si legionarii machidoni s-au bucurat! Se poate argumenta si de ce i-a lovit bucuria pe legionarii machidoni colaborationisti?

  5. @lupul alb

    Simpatii legionare nu prea au existat in perioada postbelica. Nici din partea aromanilor, nici din partea altora.

    A existat o grupare extrem de activa de machidoni legionari in perioada interbelica. Doi din cei trei Nicadori (Belimace si Caranica) erau aromani. Motivele pentru care aromanii s-au simtit atrasi de miscarea legionara sunt destul de complicate. Dar asta nu are de a face cu Pauker. Pe vremea aia Ana si Marcel aveau probleme de viata si de moarte cu NKVD

    Ca o curiozitate: Gheorghe Becali s-a nascut intr-un sat din Braila. Familia lui fusese deportata in Baragan din cauza legaturilor cu Garda de Fier. Si el vorbeste ca un legionar. Un legionar tembel, dar tot legionar.

    ws

  6. Sincer sa fiu, nu-mi pare rau de comunistii omorati tot de comunisti. Si-au meritat soarta. Nu ma intereseaza natia lor, pentru mine nu are nici o importanta. Daca ai ales Raul si L-ai respins pe Dumnezeu, it’s your problem.

  7. Ginerele meu a avut dupa tata, o bunica evreica din nordul Transilvaniei. S-a casatorit din mare dragoste pentru un… taran roman. Si ea provenea tot dintr-o familie de agricultori evrei. Asa am aflat cu uimire ca au fost evrei „tarani” si inca nu putini in Nordul Transilvaniei . Bunicul ginerelui meu, pe care l-am cunoscut, mi-a povestit multe despre sotia sa Rashela,pe care a luat-o de sotie pe cand avea 21 de ani si ai carui parinti( socri) au fost deportati de unguri la Auschwitz impreuna cu fratele Rashelei. Din pacate a decedat relativ tanara rapusa de cancer, lasand in urma sa doi baieti. Tatal ginerelui a decedat si el din aceeasi cauza, insa celalalt frate traieste si azi si are 82 de ani.Mama lor si-a pastrat religia iudaica pana la moarte in respectul deplin al sotului sau, crestin ortodox.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.