Istericii la putere și animalizarea limbajului II

Istericii la putere și animalizarea limbajului I

În penultimul stadiu al degradării culturale, limbajul își pierde orice referință la obiectele experienței, și se reduce la un ansamblu de semnale de recunoaștere de grup. Ceea ce spun indivizii nu mai are nimic de-a face cu fapte și lucruri dintr-o „lume” obiectivă, ci exprimă doar reflexul de simpatie sau antipatie cu care membrii unui grup îi deosebesc pe cei „dinăuntru” de cei „dinafară”. Atunci când ascultatorul unui discurs spune că „este de acord” sau că „nu este de acord”, asta nu înseamnă că cele auzite, în conținutul lor, reflectă sau neagă date accesibile ale experienței sale reale, ci doar faptul că vorbitorul a folosit clișeele de limbaj care par să-l identifice ca membru al grupului sau ca străin, ca „prieten” sau ca „dușman”.

Odată dispărut de la orizont cadrul exterior ce ar trebui să servească drept mediator între vorbitor și ascultător, acordul sau dezacordul dintre aceștia se bazează acum doar pe semnalele unei identități colective recunoscute automat, așa cum este, între câini și lupi, mirosul organelor lor genitale sau al urmelor lor de urină de pe jos. Semnalele sonore emise sunt în continuare aceleași cu cele ale limbajului uman, dar regula semantică imanentă este aceea a comunicării animale. Dar este, de asemenea, clar, că acest tip de recunoaștere nu poate exprima un acord în înțelesul profund și etimologic al inimilor care se întâlnesc.

Sentimentele personale nu sunt semne lingvistice, sunt date ale realității, care, tocmai de aceea, rămân inaccesibile uniformității codurilor de recunoaștere. Ar fi, într-adevăr, de neconceput ca o modalitate de comunicare incapabilă de a cuprinde măcar datele experienței exterioare și publice să poată aborda materia mult mai delicată a sentimentelor individuale. Acestea se retrag la subsolul inconștientului și inexprimabilului, ceea ce face și mai emfatice și viguroase, în compensație, ostentațiile afinității de grup. Reflexul de aprobare sau de repulsie este exprimat cu o atât mai feroce intensitate cu cât corespunde mai puțin individualității experienței interioare și cu cât reflectă doar dorința de identificare cu un grup prin ostilitatea față de grupul opus.

Nu este de mirare că, odată eliminată posibilitatea de a exprima sentimente personale autentice, codul uniform care le înlocuiește și le întunecă, apelează, cu o frecvență tot mai mare, la expresia directă și ostentativă a impulsurilor sexuale, care, deși sunt de o exasperantă repetabilitate mecanică, simulează, în această nouă panoramă a relațiilor umane, funcția îndeplinită anterior de mărturisirile intime. „A ieși din dulap”, „a se autoasuma”, a se exhiba cu nerușinare prin cuvinte sau gesturi, nu mai are nimic dintr-o mărturisire: este înscrierea publică într-un grup de presiune, premiată imediat de manifestări generale de solidaritate. Ultimul stadiu este atins atunci când acest tip de comunicare se răspândește în afara conversațiilor banale și dezbaterilor de prăvălie, și invadează sfera limbajului „cult” al ziarelor, dezbaterilor parlamentare și tezelor academice.

În mod aproape obligatoriu, ceea ce azi trece drept „argument”, în aceste medii, este tiparul identificator care nu caută să conteste dovezile adversarului, nici măcar să-l seducă, ci doar să reitereze sprijinul celor care sunt de acord, să-și facă numărul, să-și crească puterea de presiune prin etalarea unei forțe colective unite, coerente, tot mai nerăbdătoare, tot mai intolerante. Nimeni nu dezbate pentru a arăta că are dreptate, ci doar pentru a-i separa, pe cei care sunt „de partea sa” de cei care sunt „de partea celorlalți”.

Discuțiile nu mai au obiecte: doar subiecte.

Când, în urmă cu treizeci de ani, comuniștii își numeau dușmanii „reacționari”, aceasta corespundea unei catalogări ideologice precise, cu urme perceptibile în realitatea. Astăzi, când feministele enragées sau gay-istul isteric strigă împotriva „elitei patriarhale conservatoare și sexiste”, ei fac referire la o entitate cu desăvârșire inexistentă. Elita din această țară, ca de altfel și cea din Europa și Statele Unite ale Americii, este puternic feministă și gay-istă. Resturi de sexism mai subzistă doar în rândul claselor mai joase și un conservatorism moral autentic rămâne viu doar printre cei religioși, cărora le este interzis accesul în mediile chique.

Atunci de ce să ataci un dragon de hârtie? Tocmai pentru că este de hârtie. Nimic nu întărește și mai mult unitatea și agresivitatea unui grup de plin de ură decât atacul ușor, ieftin și lipsit de riscuri împotriva unui dușman imaginar. Din mers, adevăratul dușman, poporul creștin, este pictat în culorile respingătoare ale clasei capitaliste, care îl disprețuiește și îl marginalizează.

Dacă ar utiliza categorii sociologice obiective pentru a descrie situația, mai marii înflăcărați ai acestor mișcări ar trebui să recunoască faptul că nu luptă împotriva unei puteri discriminatoare, ci împotriva unor discriminați și persecutați, oameni fără nici o șansă în mass-media, în cariere universitare și sindrofiile de beautiful people. Ar fi foarte demoralizant.

Limbajul semnalelor animale evită acest pericol, sufocând realitatea sub apelul isteric al identității de grup.

Diário do Comércio, 06 mai 2013

(Traducere de Anca Cernea)

The following two tabs change content below.

3 gânduri despre “Istericii la putere și animalizarea limbajului II

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.