„Istoria este doar un coșmar efemer”- Ciprian Vălcan în dialog cu Olavo de Carvalho

Print Friendly, PDF & Email

Sursa: Revista Orizont Nr. 8, August 2013

Olavo de Carvalho (născut ”în 29 aprilie 1947) este cel mai important filosof brazilian al momentului. Cunoscut pentru luările sale de poziție iconoclaste și ironia-i devastatoare, opera lui cuprinde peste 20 de volume. […]

Sunteți de acord cu cei care afirmă că filozofia trece printr-un moment de criză care ar anunța sf‰ârșitul său iminent? Sau considerați mai degrabă că este vorba de o nouă metamorfoză care se î”nscrie î”n șirul de transformări nesf‰râșite de care a avut parte filozofia de-a lungul istoriei sale?

– Cei care prezic, deplâ‰ng sau sărbătoresc sf‰ârșitul filozofiei au despre ea o concepție destul de stereotipală, î”n care ea se prezintă drept o dezvoltare istorică lineară care î”ncepe cu Descartes și culminează cu Nietzsche, Heidegger și Wittgenstein. Aceasta este filozofia șablon a universităților occidentale, iar cei care o practică au un oarecare motiv de a simți că ea ar fi ajuns la sf‰ârșit. Această traiectorie lineară duce, de fapt, la o fundătură după care pot apărea doar lucruri care nu mai au nimic de-a face cu ceea ce se numea, ”în mod tradițional, filosofie.

Odată paralizată, filosofia intră î”n autodescompunere, iar cadavrul naște formații bizare care amestecă, î”n cantități egale, sofisticare și barbarism. Cu toate acestea, pe marginile acestui drum bătătorit, au fost lăsate de-a lungul veacurilor mai multe semințe care ”încă n-au germinat. E î”ndeajuns să lățim orizontul istoric a ceea ce ”înțelegem ca filozofie pentru a observa faptul că poate urmează partea ei cea mai bună. Ar fi o nebunie să credem că posibilitățile deschise de Leibniz, Schelling, Louis Lavelle, Xavier Zubiri, Eugen Hosenstock-Huessy, Bernard Lonergan sau de Eric Voegelin s-ar fi epuizat sau urmează să se epuizeze ”în cuâ‰nd. Cei care anunță sf‰ârșitul filosofiei au tot dreptul de a o face, dar nu și dreptul de-a crede ca asta se aplică altor filozofii ”în afară de propria lor filozofie.

Mă g‰ândesc, de pildă, la filosoful brazilian M‡ario Ferreira dos Santos, a cărui operă monumentală î”i deschide filozofiei orizonturi extrem de vaste, ignorate î”n totalitate de filozofia universitară. Iar redescoperirea mai mult sau mai puțin recentă a filozofiei grecești ca stil de viață (vezi cărțile lui Pierre Hadot, Juliusz Doma‡nski și AndrŽe-Jean Voelke) deschide perspective care pur și simplu depășesc limitele auto-impuse de filozofia universitară curentă. Asta fără să vorbim despre epuizarea modelelor științifice î”n vigoare și accelerata schimbare a obiceiurilor și a legilor î”n toate națiile Occidentului – nici nu menționez năvălirea islamică – care pun probleme care cer, cu cea mai mare urgență, un efort de ”înțelegere filosofică. Cei care vor să ceară demiterea filozofiei se duc tâ‰rziu. Însă celor care doresc să stăruie nu le va lipsi de muncit ”în următoarele secole.

Credeți că ne aflăm sub amenințarea barbariei, că fundamentele culturii noastre riscă să fie distruse, sau putem să sperăm î”n continuare ”în forța eliberatoare a spiritului?

– Barbaria nu mai este o amenințare: ea este situația care ne ”înconjoară și care ne oprimă peste tot. Niciodată, ca astăzi, n-au fost ocultarea și prefacerea reguli obligatorii atâ‰t î”n politică, câ‰t și î”n dezbaterile publice. Experiența comună ne ”învață că î”ntr-o familie atunci cŒând se ivește o ambianță de ostilitate, de criză și de ne”ncredere reciprocă, asta se î”ntâ‰mplă î”ntotdeauna din cauză că cineva a ascuns ceva foarte important și î”i obligă pe ceilalți să trăiască sub imperiul falsității insustenabile. Închipuiți-vă, așadar, nații î”ntregi î”n care datele fundamentale ale situației sunt ocultate de mass-media, iar discuțiile publice, î”n loc să clarifice ceva, devin cea mai pură divagare, diversionism și manipulare mascată. Efectul produs î”n mințile oamenilor este devastator. În puțini ani, ei își pierd capacitatea de a face cele mai elementare distincții și, î”n aceeași măsură, î”ncep să arate semne ale unei nevroze isterice, nemaicrez‰ând î”n ceea ce văd și simt, ci ”în ceea ce aud și își ”închipuie (vezi Political Ponerology a psihiatrului polonez Andrzej Lobaczewski).

Sectoare î”ntregi ale societății au ”început să ia poziție față de unele cuvinte î”ncărcate de valoare afectivă – pozitivă sau negativă – care î”n mod riguros nu corespund la nimic din realitate. Vedeți, spre exemplu, ferocitatea cu care oamenii, ”în ziua de astăzi, apără sau atacă o chestiune numită „căsătorie gay”. Căsătoria gay este o instituție juridică care î”ncepe cu definiția drepturilor și a datoriilor conjugale. Căsătoria civilă este o relație sexuală reglementată. Această reglementare se bazează integral pe o diferențiere de roluri sexuale care, î”n căsătoria tradițională, este condiționată de diferențe anatomo-fiziologice naturale și evidente. Dacă aceste diferențe dispar, nu mai este posibilă nicio definiție de datorii conjugale, ceea ce ”nseamna că această „căsătorie gay” este doar un simbol legitimatoriu, și nu expresia unei relații juridice definite.

În plus, „gay” este un cuvânt elastic care cuprinde o infinitate de relații erotice foarte diferite î”ntre ele și care, pentru a fi stabilizate ”într-un contract matrimonial, ar trebui identificate și definite una câ‰te una pentru a corespunde la o varietate de datorii conjugale radical diferite. De exemplu, datoriile conjugale ale unui „cuplu” constituit de doi bărbați care țin la masculinitatea lor nu pot fi aceleași cu ale unui cuplu compus dintrun bărbat și un transsexual operat. Oare legea va lua î”n considerare aceste distincții, intrâ‰nd î”n unele amănunte fără sf‰ârșit care vor reduce dreptul de familie la un catalog de preferințe subiective – fără să menționeze posibilitatea ca rolurile, și î”n consecină și datoriile reciproce, să se schimbe ”în mijlocul drumului printr-o simplă hotărâre a cuplului – sau va consimți să devină simple etichete promoționale fără niciun fond juridic substantiv?

Acestea sunt cele mai fundamentale î”ntrebări pe care ideea unei „căsătorii gay” le va ridica î”n practică. Nu le văd discutate nicăieri, ceea ce ”înseamnă că dezbaterile publice î”n această privință nu sunt decâ‰t o dispută ridicolă de prezumții emoționale – î”n sf‰ârșit, o ”întreagă nebunie. Acesta este practic modelul tuturor discuțiilor publice în ziua de astăzi. Acest lucru semnalează o coborâ‰re formidabilă a nivelului intelectual și a simțului de răspundere al păturilor care opinează, al „elitelor” intelectuale și politice. Problemele devin din ce î”n ce mai complexe și amenințătoare, iar inteligența care discută și legiferează î”n această privință devine din ce ”în ce mai puerilă și iresponsabilă. Dacă asta nu este barbarie, oare ce o fi?

Și, pentru a î”nrăutăți lucrurile și mai mult, guvernele iau hotărâ‰ri din ce î”n ce mai riscante care rămâ‰n necunoscute publicului deoarece mass-media slugarnică, î”n loc să le cerceteze și să le difuzeze, le acoperă pentru a ocroti reputația guvernanților. Asta a devenit deja o regulă generală. Ce fel de sănătate sau echilibru mai poate exista î”ntr-o asemenea situație?

Între timp, libertatea spiritului rămâ‰ne intactă î”n principiu, dar se reduce î”n fiecare zi numărul celor care doresc s-o exerseze sau chiar al celor care știu despre existența ei. Experiența dovedește faptul că individul uman poate să-și păstreze libertatea interioară chiar și î”n cele mai potrivnice circumstanțe. N-am nevoie să-i semnalez publicului româ‰nesc exemplul Jurnalului Fericirii al lui Nicolae Steinhardt, al memoriilor pastorului Wurmbrand, sau al eroismului spiritual al lui Petre Țuțea. Dar dacă indivizi ca ei vor fi capabili să î”mprăștie prin societate o influență benefică și î”mbietoare, sau dacă vocile lor vor putea fi auzite î”n mijlocul strigătelor și prostiei generale, doar Dumnezeu știe. Nouă nu ne răm‰âne decâ‰t să perseverăm ”înd‰rjiți î”n exersarea libertății noastre, chiar dacă asta o să ne coste î”nchisoarea sau moartea, și să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să trezească î”n inimile celorlalți iubirea pentru cel mai valoros dintre bunurile umane.

Am putea să ne ”închipuim istoria spiritului ca pe o succesiune ”între perioade dominate de obsesia pentru sistem, pentru completitudine, pentru î”ntreg, și perioade seduse de fragmentar, de aluziv, de eliptic?

– Nu sunt un credincios convins al vreunei teorii ciclice a istoriei. Forma pe care ni se pare că o distingem ”în aceste cicluri nu este un dat obiectiv. Ea ține de scara cu care măsurăm panorama istorică. Dacă apropiem sau ”îndepărtăm un pic lentila cu care cercetăm faptele, marile cicluri ori se dizolvă î”n subcicluri mai mici, ori se integrează î”n cicluri mai mari. Și, î”ntre aceste mai multe niveluri, direcțiile pe care ciclurile par să le ia câ‰teodată se contrazic. Ceea ce pare a fi un început, este, câteodată, un sf‰ârșit, iar ceea ce pare a fi mort sau muribund, este, câ‰teodată, sămâ‰nța multor renașteri. Înțeleg că orice î”ncercare de a distinge un curs unitar și coerent al istoriei umane este menită eșecului, pentru că este absurd s㠔încercăm să găsim un „sens” al istoriei în interiorul istoriei ”însăși: sensul oricărui fapt este î”ntotdeauna ceva care î”l transcende, care se află dincolo de el.

Nu putem vorbi despre un sens al istoriei decâ‰t la scara eternității, ceva pe care nici măcar conceptul curent de „meta-istorie” nu î”l cuprinde î”n mod potrivit. Chiar și să spui că Judecata de Apoi o să ne arate î”n sfâ‰rșit „sensul istoriei” este o frază ambiguă, deoarece ceea ce este pe rol la tribunalul lui Dumnezeu nu este istoria păm‰ânteană, ci destinul etern al sufletelor; î”n comparație cu durata eternă a unui singur suflet, î”ntreaga istorie va fi redusă la un fragment insignifiant. În sf‰ârșit, căutarea sensului istoriei, după părerea mea, n-are niciun sens. Luâ‰nd î”n considerare că această teorie ciclică se bazează, î”n ultimă analiză, pe un sfâ‰rșit sau pe un țel sub”nțeles, iar țelul nu î”ncape la scara istoriei, nu pot s㠔înțeleg ciclurile decâ‰t ca pe niște iluzii î”n iluzii.

Istoria poate arăta î”nlănțuiri reale î”ntre acțiuni umane, dar este ceva absolut utopic să presupui că le poate și articula pe toate ”într-o viziune cuprinzătoare și de aici să deduci un „sens”. Sensul vieții este eternitatea, î”n care istoria este doar un coșmar efemer.

Trăim oare ”într-o epocă a fragmentului? Sau visăm ”în continuare la metanarațiunile a căror moarte a fost deja anunțată de corifeii postmodernismului?

– Am răspuns deja î”ntr-un fel la aceasta la prima ”întrebare. Cei care trăiesc î”n orizontul î”ncuiat al filosofiei universitare pot avea sentimentul că epoca „metanarațiunilor” s-a terminat și că trăim î”n epoca fragmentului. Astfel ei nu fac ”însă dec‰ât să-și descrie propria situație. Metanarațiunile al căror sf‰rșit ”îl depl‰ng sau ”îl sărbătoresc sunt cele care au fost inventate î”n interiorul evoluției lineare a filozofiei pe care ei ”nșiși o î”ntruchipează. Nu cred, totuși, că o evoluție a lucrurilor din cadrul universitar poate infirma sau poate valida metanarațiunea metanarațiunilor, adică Escatologia creștină. Dacă vom conștientiza î”ngustimea mentală, și c‰âteodată inepția completă, pe care marii eroi ai filozofiei universitare au arătat-o atunci câ‰nd au avut de a face cu datele spiritualității creștine, vom putea î”nțelege că ei au foarte puține de spus despre acest subiect.

Dezbaterea dintre adepții și adversarii postmodernismului este departe de a putea cuprinde acest subiect cu amplitudinea spirituală pe care el o cere. Observăm, de exemplu, că cele mai mari evenimente spirituale ale secolului XX au fost aparițiile din Fatima, miracolele părintelui Pio din Pietrelcina și revelațiile de la Garabandal. Filozofii universitari n-au nici cea mai mică idee despre asta, nici n-au arătat cel mai mic interes de a cunoaște aceste lucruri. Aceste evenimente au o importanță extraordinară din punctul de vedere al Escatologiei, mult mai mare decâ‰t orice idee sau doctrină creată la catedra universitară. Dacă dorim să ne g‰ândim serios la î”nsăși noțiunea de „metanarațiune”, cum putem oare ignora atâ‰t de ostentativ unele fapte care depășesc chiar granița dintre timp și eternitate?

Care este rolul filosofiei î”n cultura contemporană? Mai joacă ea un rol important î”n dezbaterile publice?

– Obișnuiesc să definesc filozofia ca „unitatea cunoașterii în unitatea conștiinței și vice-versa”. Iau foarte î”n serios distincția pe care Vladimir Soloviev a stabilit-o î”ntre formele de cunoaștere colective, cum ar fi religia sau știința, și efortul clar individual, care este filozofia. Asta î”nseamnă, de la bun ”început, că valoarea unei filozofii trebuie măsurată după î”ntinderea cognitivă și luminarea intrinsecă pe care ea le acoperă, așa cum se transmite dintr-o conștiință î”n alta, și nu după rolul pe care ea ar putea să-l joace ”în dezbaterile publice. Acest rol este determinat de factori extra-filozofici, care sunt de natură culturală, sociologică și politică – chiar și prin intervenția mass-mediei -, iar filozoful, chiar dacă depune vreun efort pentru ca ideile sale să devină accesibile unui public mai mare, nu-și poate asuma nicio răspundere pentru rolul pe care societatea, din afară, î”l propune sau î”l neagă. Trebuie observat, de exemplu, că filozofia lui Aristotel a jucat un rol istoric determinant abia șaisprezece secole după moartea lui.

Filozofii necunoscute și obscure, care nu joacă niciun rol î”n dezbaterile publice din zilele noastre, pot conține săm‰nța unor mari renașteri viitoare. De aceea, filozoful nu trebuie să-și facă griji ”în legătură cu rolul jucat de el î”n dezbaterile publice ale epocii sale. De obicei, lucrurile cele mai bune dintr-o anume epocă câ‰știgă importanță publică abia după ce epoca respectivă a murit deja sau a fost uitată.

Credeți că putem î”nțelege cultura occidentală contemporană pornind de la intuițiile filozofiei lui Nietzsche?

– În mod evident, nu. Nietzsche a avut câ‰teva intuiții strălucitoare, dar fragmentare și de obicei ambigue. Impactul operei sale este mai puțin unul generat de o doctrină filosofică, ci mai degrabă al unui complex de simboluri poetice î”n care fiecare dintre ele ”își asumă un sens oarecare. Ceea ce putem obține de la Nietzsche, ”în cel mai bun caz, este ceea ce se poate obține dintr-o mare operă poetică: nu soluția relevantă, din punct de vedere intelectual, a unei probleme, ci un fel de stimulare hormonală sau vitaminică, ce trezește î”n noi, prin afinitate sau prin contrast, intuiții noi. După părerea mea, Nietzsche a fost mai ales un poet, o antenă care a captat vibrațiile epocii și care a prevestit c‰âteva desfășurări posibile din epoca următoare. Este prea mult, î”nsă, să recunoaștem ”în el o structură conceptuală explicativă.

Ați introdus filozofia lui Noica î”n Brazilia. Cum ați ajuns să-i cunoașteti opera și de ce vi s-a părut ea importantă?

– Am cunoscut opera lui Noica, așa cum am cunoscut opera mai multor autori româ‰ni, cu ocazia perioadelor, de durate diferite, pe care le-am petrecut la București. Cred că prima persoană care mi-a vorbit despre el a fost ambasadorul brazilian ”în Rom‰ânia, Jeronimo Moscardo, om de o cultura literară care depășește cu mult media colegilor săi de carieră. Cunoștințele mele de limba rom‰ână erau și sunt ”în continuare foarte puține, astfel ”înc‰ât am putut penetra un pic î”n universul gâ‰ndirii rom‰ânești doar datorită ajutorului generos și pacient al unor prieteni precum Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Diana Nedelcu, Anca Cernea și alții, care mi-au tradus și mi-au explicat multe lucruri de o valoare neprețuită. Ceea ce mi-am ”însușit de la g‰ândirea lui Noica a fost mai ales imensa ei valoare pedagogică, care transpare nu numai î”n lucrările sale, ci și î”n impresionantele relatări ale discipolilor care, zi de zi, i-au urmat ”învățăturile, dator‰ndu-i formarea lor.

Dacă este adevărat că „după roadele lor ”îi veți cunoaște” [N.T.: Evanghelia după Matei 7:16-20], Noica a fost și este o putere pedagogică de o valoare de neprețuit.[N.T.: Datorită entuziasmului și demersurilor lui Olavo de Carvalho, s-a publicat ”în Brazilia, de către editura Record î”n 1999, traducerea î”n portugheza a volumului Șase maladii ale spiritului contemporan, republicat ”în 2011 ”într-o ediție de buzunar].

Traducere din limba portugheză
FERNANDO KLABIN
Sursa: Revista Orizont Nr. 8, August 2013

Un gând despre “„Istoria este doar un coșmar efemer”- Ciprian Vălcan în dialog cu Olavo de Carvalho

  1. Niciodată, ca astăzi, n-au fost ocultarea și prefacerea reguli obligatorii atâ‰t î”n politică, câ‰t și î”n dezbaterile publice.
    Cat si in viata zilnica, as zice.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.