John C. Wright: Teoria unificată a cîmpului scrîntelii

    Print Friendly, PDF & Email

    După cum aţi aflat în ultimele săptămîni, o lista cu jurnalişti şi starlete politice putinofile este un lucru rău. Într-o societate tolerantă, umanistă şi democratică nu se fac, sau cel puţin nu se distribuie, producţii „care pot fi născute doar de mintea bolnavă a unor oameni măcinaţi de ură”. De ce? Simplu. Existenţa unei astfel de liste este echivalentă cu o invitaţie la crimă, iar autorii şi colportorii unei astfel de liste se fac vinovaţi de ură criminală. De ce? Pentru că aşa spune Dl. Ernu, starletă politică de persuasiune leninistă, care, în urmă cu numai 2 ani, justifica şi incita la violenţe de stradă pentru răsturnarea guvernului dictatorial Boc. O fi ştiind cîte ceva Dl Ernu despre incitare şi violenţă.

    Poate poporul român are un potenţial criminogen mai ridicat, cel puţin la adresa putinofililor. Cine ştie, poate şi din cauza proximităţii bocancului rusesc de capul lor, bocanc pe care l-au tot simţit apăsînd, cînd mai ferm, cînd mai social-democrat în tot cursul ultimilor 70 de ani; poate, românii – o naţie prea puţin civilizată, predispusă la violenţe şi nu prea raţională -, poate, zic, dacă ar şti cine sînt susţinătorii lui Putin de astăzi, le-ar face rău fizic acestora. Dacă lucrurile stau chiar aşa nu ştim, dar ce ştim este că, spre deosebire de entuziasmul revoluţionar din iarna lui 2012 sau de indiferenţa amuzată cu care întîmpină linşajul mediatic de care beneficiază jurnaliştii identificaţi ca fiind băsişti, de această dată soluţia D-lui Ernu este pacificatoare. Care este soluţia? Ascunderea acestor informaţii de publicul larg şi ştergerea legăturilor către site-urile posibililor colportori. Plebea nu trebuie să ştie cine sînt propagandiştii lui Putin în România. De altfel, majoritatea (foştilor?) concetăţeni ai D-lui Ernu par să gîndească la fel. Conform unui sondaj recent din Federaţia Rusă, 72% dintre ruşi cred că ziariştii sînt îndreptăţiţi să ascundă informaţii despre care cred că ar putea aduce atingere intereselor statului rus, iar 54% cred că ziariştii au dreptul şi datoria de a altera informaţii dacă aceasta serveşte intereselor statului rus.

    Dar dacă totuşi pericolul ar fi altul? Poate existenţa unei astfel de liste i-ar putea îndemna pe oamenii studioşi să caute şi alte trăsături comune între protagoniştii listei. Dacă lumea va observa că scrîntiţii leninişti, dughinişti, ceauşişti, eco-anarhişti, fascişti sau neo-legionari au şi alte lucruri în comun, pe lîngă dragostea pentru Putin? Dacă românii vor recunoaşte acele trăsături, chiar dacă poate atenuate de rămăşiţe mai slab sau mai bine conturate de bun simţ şi contact cu realitatea, şi la ultra-democraţii de centru(-dreapta?), la social-democraţii atît de plini de compasiune faţă de năpăstuiţii soartei sau la liberalii atît de deschişi către orice fel de forme noi, numai fără fond şi proaspăt aduse de la Paris să fie?

    Ei bine, aceste trăsături chiar există. Ele au fost identificate, sistematizate şi făcute publice acum multă vreme. Eseul fundamental al lui C.S. Lewis a fost pus şi la dispoziţia publicului din România prin bunăvoinţa unei edituri apropiate GDS. În continuare punem şi noi la dispoziţia cititorilor noştri şi ai Revistei 22 o expunere popularizatoare şi actualizată a acestei teorii. În lipsa listei cu pricina, inevitabil imperfectă şi incompletă prin însăşi natura sa, vă oferim o metodă simplă de a-i identifica singuri pe scrîntiţi.

    John C. Wright este un autor american de romane fantastice şi SF din generaţia tînără. A absolvit dreptul la Marshall-Wythe School of Law, College of William & Mary şi linia de studiu Great Books la St. John’s College, Maryland. În 2008 s-a convertit la Romano-Catolicism.
    http://www.amazon.com/John-C.-Wright/e/B001IR1FZS
    http://www.scifiwright.com


    Teoria unificată a cîmpului scrîntelii

    de John C. Wright

    john-c-wright-outsideNu vă lăsaţi înşelaţi: Stîngismul este o enigmă. Avem nevoie de o teorie care să explice nu un aspect sau altul al Stîngii, ci de o teorie care să cuprindă toate trăsăturile de bază ale acesteia.

    Teoria trebuie să explice, mai întîi, amabilitatea sinceră a liberalilor moderni combinată cu uimitoarea lor indiferenţă, ba mai mult, ostilitate faţă de fapte, bun-simţ şi evidenţă; în al doilea rînd, trebuie să explice părerea lor foarte bună despre ei înşişi (sau, ca să fiu mai direct, narcisismul lor patologic) combinată nu doar cu o lipsă totală a realizărilor, ci cu o dedicare totală către distrugere, o pornire de nestăvilit de a dărîma tot pe ce pot pune mîna; în al treilea rînd, aceasta va trebui să explice fariseismul lor combinat cu aprobarea, glorificarea, sprijinul şi efortul neobosit depus pentru popularizarea oricărei forme de perversiune (în special sexuale), a decăderii morale, a vulgarităţii şi a tuturor formelor de profanare; în al patrulea rînd, pretenţiile de superioritate intelectuală combinate cu notoria lor goliciune mentală; în al cincilea rînd, trebuie să explice atît violenţa, cît şi pacifismul lor; în al şaselea rînd, teoria trebuie să explice de ce urăsc tocmai lucrurile pe care se presupune că ar trebui să le iubească mai mult; în al şaptelea rînd, teoria trebuie să explice de ce sînt incapabili să admită un dezacord onest sau un inamic respectabil.

    Şi, dacă tot sîntem aici, dacă am putea explica, de asemenea, de ce bogaţii, cei denigraţi continuu de Stînga, sau evreii seculari numără în rîndurile lor unii dintre susţinătorii cei mai înfocaţi ai Stîngii, atunci teoria noastră ar fi cu adevărat redutabilă ca putere explicativă.

    Există o astfel de explicaţie. Eu nu am nici o pretenţie că aş fi descoperit această teorie. Descoperirea a fost făcută de Alan Bloom în anii 1980, în cartea sa Criza spiritului american, carte pe care a scris-o pentru a încerca să explice de ce generaţiile de studenţi din 1970 au fost, brusc şi aparent inexplicabil, în mod remarcabil mai stupide decît cele din orice deceniu anterior.

    Teoria a fost popularizată recent de către Evan Sayet în cartea sa Grădiniţa Raiului (KinderGarden Of Eden: How the Modern Liberal Thinks). Rădăcinile acestei teorii le regăsim dacă ne întoarcem în timp: veţi găsi o formulare timpurie în C.S. Lewis, în a sa Desfiinţarea Omului, scrisă cu o generaţie înainte. Şi, fără îndoială, el a învăţat aceste idei de la G.K. Chesterton, din a sa Ortodoxia. O filosofie personală, pe care a scris-o cu încă o generaţie înainte, şi care a fost primul care a diagnosticat eroarea implicată în îndoiala libercugetătorilor (cum erau numiţi pe atunci) cu privire la capacitatea omului de a gîndi.

    Să le examinăm pe fiecare în ordine.

    1. Paradoxul Mincinosului Sincer

    Teoria Universală a Cîmpului Stîngii poate fi formulată simplu. Este o teorie epistemologică. Epistemologia este o teorie despre modul în care omul cunoaşte adevărul.

    Teoria epistemologiei de Stînga, formulată simplu, spune că oamenii nu pot cunoaşte adevărul.

    (Acum, orice elev mediocru poate observa contradicţia: afirmaţia că nu există adevăr, dacă este adevărată, este falsă. Dar noi nu dorim aici să infirmăm teoria, ci doar să expunem în ce constă ea şi de ce produce în mod necesar rezultatele negative pe care le observăm în jurul nostru.)

    Teoria susţine că tot ceea ce ştim este iremediabil distorsionat de constituţia noastră rasială, de istorie, interese de clasă şi deficienţe psihologice; prin urmare, cunoaşterea este pur şi simplu bigotism deghizat. A diferenţia între virtute şi viciu este bigotism josnic deghizat; a aprecia o societate ca fiind mai bună decît alta este rasism josnic deghizat. Iar bigotismul sau rasismul reprezintă ură criminală. Discriminarea este ură criminală.

    La nivelul emoţional infantil al vagilor, stîngacelor zvîcniri ale creierului pe care le utilizează în loc de gîndire, pentru un Stîngist un om care face judecata discriminatoare că homosexualitatea este inadecvată construcţiei sexuale a omului deoarece obiectul vizat este steril, este exact acelaşi lucru cu Hitler discriminînd evreii. A face o judecată de valoare înseamnă a promova crima în masă. A considera că israelienii au dreptul legal la ţara lor şi că palestinienii nu au dreptul de a utiliza terorismul brutal şi barbar pentru a o reocupa este identic cu Hitler considerînd ţiganii ca fiind inferiori arienilor şi, prin urmare, fără dreptul la viaţă. A discrimina între civilizaţia legitimă şi barbaria brutală este acelaşi lucru cu legislaţia Jim Crow care discriminează între albi şi negri.

    În lunatica Ţară a Minunilor Stîngismului, nici un comportament anume, fie al unui individ sau al unei comunităţi, nu conduce la nici un rezultat anume. În lunatica Ţară a Minunilor Stîngismului nu există cauză şi efect.

    Acum, fără îndoială, dragă cititorule, ştii multe persoane cu convingeri de stînga decente, amabile, care nu se potrivesc acestei descrieri. Ei cred în mod evident în cauză şi efect, dat fiind că niciunul nu încearcă să aprindă un foc folosind apă de ploaie şi nici să-şi spele mîinile într-un incinerator.

    Ceea ce ei nu cred însă este că ar exista vreo relaţie între cauzele şi efectele umane. Ei nu cred că virtutea duce la fericire sau echitate şi nici că viciul conduce la nefericire sau osîndă.

    Dacă vei spune: castitatea conduce la o căsnicie fericită, aşa cum cauza duce la efect, liberalul modern se va uita uluit la tine. Dacă vei spune că recompensarea mamelor necăsătorite pentru naşterea de copii nelegitimi descurajează căsătoria, te va numi rasist. Dacă vei spune că salutarea, justificarea şi susţinerea teroriştilor palestinieni împotriva israelienilor nevinovaţi încurajează terorismul, vor striga ca nişte Harpii scoase din minţi. Ei cred că a ajunge la o concluzie neonorantă cu privire la orice om sau rasă de oameni nu este doar un gest nesăbuit şi nepoliticos, ei cred că este pură răutate, e un tip de bigotism, e ură criminală.

    Au luat o întreagă zonă a gîndirii umane, şi anume tot ceea ce ţine de etică, politică, morală, economie şi istorie, şi le-au declarat sacre, tabu, interzise să fie judecate.

    În formularea memorabilă a lui Sayet, au redefinit raţiunea ca ură criminală.

    După teoria lor, nici un fapt şi nici o concluzie de bun-simţ nu sînt neutre. Toate sînt contaminate de păcatul originar al părtinirii şi bigotismului. Însuşi actul de prezenta o evidenţă nu este niciodată un act realizat în urmărirea impersonală a adevărului. Pentru ei nu există adevăr; şi chiar dacă ar exista, nu există imparţialitate. Actul de a aduce la lumină un fapt este întotdeauna un act de agresiune, o impunere, dacă nu chiar un atac.

    Astfel se explică primul nostru paradox. Ei sînt oameni cumsecade şi sinceri. Motivul lor de a evita raţiunea este compasiunea; ei îşi doresc să nu se lase ispitiţi de ură, de bigotism, de crimă-gîndire. Însă, o dată ce raţiunea este interzisă, faptele, bunul-simţ şi evidenţele, de asemenea, devin la fel de lipsite de sens pentru ei ca şi pentru un budist pentru care întreaga lume este o iluzie.

    Nu că nu pot gîndi; dar ei ascultă de un imperativ moral împotriva utilizării raţiunii cu privire la anumite subiecte interzise. Pe orice alt subiect facultăţile lor raţionale funcţionează în mod normal. În cadrul acestor subiecte, fariseismul, înalta lor moralitate le pretinde să refuze să asculte de raţiune.

    2. Paradoxul Ratatului Supraestimat

    Acum, după ce au întors spatele raţiunii, evidenţelor, faptelor şi realităţii, singurul lucru pe care se pot baza rămîne emoţia. Iar emoţia necesară dorinţei lor de a nu mai gîndi este evlavia. Trebuie să se considere atît de mărinimoşi şi plini de compasiune, încît pînă şi realitatea ar trebui să fie nevoită să cedeze.

    Un al doilea factor intră imediat în joc. Această filozofie este coruptă şi ipocrită pînă la rădăcină.

    Ea nu se bazează pe minciună, ea este minciună. Este însăşi esenţa minciunii.

    Este arta de a umple mintea omului cu simboluri care nu au nici o legătură cu realitatea şi cu cuvinte care nu au sens şi care formează afirmaţii fără nici o consistenţă internă. Dacă natura umană ar fi complet maleabilă şi plastică, aşa cum susţine teoria lor că este, nu ar exista nici o reacţie la această brutală amăgire de sine.

    Dar natura umană le aplică o răzbunare teribilă şi divină. Ea poate fi îndoită pînă la un punct, dar îndoirea este urmată inevitabil de o descărcare, de o destindere la forma iniţială.

    Prin definiţie, un om nu se poate deda la autoamăgire fără a fi în acelaşi timp un înşelător şi o victimă a înşelăciunii. Atît umilirea de a fi fraierit, cît şi vina de a fi un escroc clocotesc în spatele minţii unui astfel de om.

    O singură emoţie este suficient de puternică pentru a putea înăbuşi umilirea şi vina: mîndria. Umilirea şi vinovăţia reduc stima de sine. Numai mîndria o mai poate ridica. Singura sursă de mîndrie imună la evidenţe este mîndria spirituală, aroganţa unui fariseu care zambeşte batjocoritor înspre ceilalţi oameni, atît de mici pe lîngă statura sa morală, datorită şi numai datorită sfinţeniei sale mai mari, înaltului său cod moral, măreţiei sale spirituale.

    Un om care pretinde a fi un alergător rapid poate fi pus la test într-un concurs; un om care se pretinde a fi cel mai mare poet poate fi invitat să citească un sonet compus de el; dar un om care pretinde superioritatea doar într-un tărîm spiritual invizibil şi imponderabil nu poate fi pus la nici un test omenesc.

    Pe scurt, deoarece Stîngismul reprezintă teoria că adevărul este imposibil, iar raţiunea este ură criminală, devine necesară autoamăgirea. Deoarece autoamăgirea provoacă vinovăţie şi umilire, stima de sine a stîngistului este continuu nesigură. Deoarece este nesigură, trebuie să fie ridicată. Singura emoţie suficient de puternică şi cuprinzătoare pentru a înăbuşi emoţiile puternice provocate de vinovăţie şi umilire este mîndria spirituală, mîndria neprihănirii perfecte.

    Acum, aţi putea întreba, dacă Stîngistul este nevoit să plătească înfricoşătorul cost psihologic de a fi neprihănit cerut de teoria sa perversă, de ce nu face acte reale de dreptate? De ce nu-i ajută pe cei săraci, de ce nu-i sprijină pe cei slabi?

    Răspunsul este că unii chiar o fac. Mult mai puţin decît creştinii, desigur, dar unii fac încercări serioase, iar unii fac chiar încercări eroice. Cu toate acestea, aceşti eroi ai Stîngii sînt destul de rari, pur şi simplu deoarece acesta este un caz clasic în care carul este pus înaintea boilor. Creştinul face fapte bune din evlavie şi ascultare, iar neprihănirea o primeşte apoi ca un dar. Ipocritul de stînga încearcă să joace rolul omului neprihănit, iar unii fac chiar încercarea disperată de a fi neprihăniţi şi de a face lucruri bune pentru cei săraci şi asupriţi.

    Cu toate acestea, ei sînt înlănţuiţi de principiul Irealităţii. Dacă ar fi fost cu adevărat motivaţi de o dorinţă sinceră de a ajuta săracii, ar lua aminte la fapte şi evidenţe, ar căuta să afle lucrurile care îi ajută cu adevărat pe cei săraci şi cele din cauza cărora au de suferit, le-ar alege pe cele utile şi le-ar evita pe cele dăunătoare.

    În schimb, ceea ce se întîmplă în realitate este că, din moment ce ei trăiesc într-o lume fără cauză şi efect, nu vor şi nu pot să facă nici o judecată cu privire la ceea ce dăunează sau ajută în mod real. Efectuarea unei astfel de judecăţi, amintiţi-vă, în mintea lor înseamnă bigotism, păcatul singular care trebuie să fie evitat cu orice preţ.

    Prin urmare, ei pot judeca doar după bune intenţii. Rezultatele nu contează.

    În acest punct, poate vă întrebaţi, dacă judecă numai după intenţii şi nu după rezultate, de ce nu reuşesc liberalii măcar uneori să fie de ajutor pentru cei asupra cărora se îndreaptă dorinţa lor de a ajuta? Cu siguranţă, creşterea salariului minim va produce măcar cîteodată o creştere a veniturilor reale în locul creşterii şomajului, nu? Măcar o dată, nu? Cu siguranţă, măcar din cînd în cînd, dacă pui miere şi apă în rezervor în loc de benzină vei avea un kilometraj mai bun, nu? Măcar o dată, nu? Cu siguranţă, măcar uneori, din accident, vor reuşi, nu? Chiar şi un ceas oprit indică ora exactă de două ori pe zi.

    Prin urmare, faptul că ei judecă doar după intenţii şi nu după rezultate nu este o explicaţie satisfăcătoare. De ce în mod perfect previzibil, inevitabil, greşesc de fiecare dată?

    Greşesc întotdeauna deoarece teoria lor morală îşi are izvorul în teoria lor epistemologică. Teoria lor epistemologică este că nu există adevăr. Prin urmare, teoria lor morală este că nu există bine şi rău.

    Dacă nu există bine şi rău, nu există nici ceea ce numim virtute şi viciu, nici comportamente cîştigătoare care să conducă la succese şi nici comportamente necîştigătoare care să ducă la pierderi. Nu există consecinţe reale ale nici unui act. Cel mult există comportamente acceptabile care înveselesc inima apropiaţilor şi comportamente inacceptabile, cum ar fi cel de a judeca (adică, utilizarea puterilor malefice ale raţiunii pentru a efectua actul de ură criminală numit popular afirmarea evidenţei).

    Încearcă, dragă cititorule, să te pui o clipă în locul acestor retardaţi morali. Într-o lume în care nu există mai bine sau mai rău, înţelept sau prostesc, virtute sau viciu, eficient sau ineficient, în mod logic nu poate exista nici ceea ce numim succes şi eşec.

    După o astfel de teorie, toată viaţa este pură întîmplare. Acei oameni, rase sau naţiuni care au succes sînt doar norocoşi. Cei care nu reuşesc, pur şi simplu nu au avut noroc. (A se vedea cartea lui Jarred Diamond, Microbi, arme şi oţel, pentru o prezentare cu adevărat jenantă a acestei patologii. Motivul succesului europenilor este norocul de a fi trăit de-a lungul unei benzi largi de climă temperată. Noroc chior.)

    Permiteţi-mi să folosesc o metaforă din Sayet pentru a explica mai bine: imaginaţi-vă că teoria Dvs despre viaţă vă convinge că viaţa este în întregime doar şansă pur aleatoare. Viaţa este ca roata unei rulete. Roata ruletei se roteşte: şi numărul pentru rasele albe din Europa iese nu o dată sau de două ori, ci de fiecare dată, din nou şi din nou. După primul cîştig al europenilor putem spune că au avut şansa de partea lor. Dar după ce au cîştigat douăzeci şi cinci de secole la rînd, jocul e în mod sigur necinstit. Dacă ei cîştigă de fiecare dată, de la Războiul peloponesiac la Războiul Rece, avem de-a face în mod clar cu un complot.

    Dacă ai juca la o astfel de masă, nu ai avea nevoie de nici o dovadă că jocul a fost măsluit: nu este nevoie de nici o dovadă cînd cineva cîştigă de fiecare dată la ruletă. Nu ar mai fi nevoie de nici o discuţie, cîştigătorii nu au avut cum să aibă pur şi simplu noroc, cîştigatorii sînt nişte escroci. Perdanţii vor cere, şi pe bună dreptate, restituirea banilor pînă la ultimul leu.

    Orice pierzător care ar continua să creadă că jocul a fost corect ar fi un prost a cărui credulitate oarbă este frustrantă pînă la pragul nebuniei – aceasta este frustrarea resimţită de un marxist cînd vede un om sărac care încă mai crede în proprietatea privată, sau de o feministă care întîlneşte o femeie care mai crede în căsătorie.

    Toate regulile, prin definiţie, sînt măsluite, sînt parte dintr-un joc măsluit. Orice încercare de a justifica, explica sau apăra regulile este fie eronată, fie rău intenţionată.

    Singurul succes posibil într-un sistem de reguli strîmbe şi maligne este, prin definiţie, un succes strîmb şi malign. Este reuşita unei infracţiuni.

    Prin urmare, Stîngistul trebuie să pedepsească succesul.

    Asta nu înseamnă doar succesul financiar, ci şi succesele imponderabile. Stîngistul nu trebuie să ia numai banii bogaţilor, el trebuie să ia şi faima celor faimoşi, şi victoria învingătorilor. Aşa cum trebuie să dea banii săracilor ca reparaţie pentru ruleta măsluită a vieţii, la fel trebuie restituită faima infamilor şi victoria celor vrednici de ruşine.

    Toate comportamentele, indiferent de cît de evident dezgustătoare sau deviante, indiferent de cît de falimentare, de la vechea practică hindusă de ardere a văduvelor la cea modernă palestiniană de sinucidere cu bombe, după logica perversă a Stîngii trebuie să beneficieze de onoare şi glorie tocmai pentru că sunt dezonorante.

    Orice comportament, de la inflaţia de mame singure, la beţie şi la dependenţa de droguri, trebuie să fie scuzate sau chiar aplaudate şi nu pot fi în nici un caz indicate drept cauze ale sărăciei. Prin definiţie, sărăcia este cauzată de măsluirea ruletei vieţii.

    Nu o dată sau de două ori sau în vreun procent oarecare din timp, ci în fiecare caz şi în sută la sută din timp, condusă de logica inexorabilă a teoriei lor, Stînga trebuie să recompenseze şi să preamărească comportamentele distructive şi autodistructive ale oamenilor dominaţi de vicii, barbari şi înapoiaţi în cadrul naţiunii şi naţiunile dominate de vicii, barbare şi înapoiate în lume.

    Prin urmare, al doilea paradox este explicat. Stîngistul adoptă un agnosticism multicultural moral-relativist în privinţa binelui şi răului pornit dintr-un sentiment de compasiune arogantă; el trebuie să se complacă în autoamăgire pentru a-şi întreţine orbirea deliberată şi perpetuă; conştiinţa lui îl apasă. Acesta este costul credinţei că viaţa este pură întîmplare, fără nici o logică. Vinovăţia este emoţia omului care se vede imoral sau nevrednic. Neprihănirea este emoţia omului care se vede moral şi demn. Singura emoţie care poate ascunde vina şi permite evadarea omului bîntuit de vină este neprihănirea fariseului. Această neprihănire este nevrotică pentru că se bazează pe o respingere a realităţii. Este ridicarea deliberată a unei faţade false de către o minte care încearcă să se amăgească.

    În acelaşi timp, aceeaşi teorie agnostică despre bine şi rău impune, pentru motivele expuse mai sus, ca Stîngistul să ajungă la concluzia că toţi oamenii sau naţiunile bune şi de succes sînt escroci care măsluiesc un joc de noroc pur.

    Prin urmare, compasiunea şi simţul dreptăţii îi cer să-i pedepsească şi să-i descurajeze pe cei buni, virtuoşi şi de succes (şi acest lucru include atît succesul material, cît şi pe cel imponderabil) şi să-i recompenseze, să-i încurajeze, să-i preamărească şi să-i înalţe pe cei răi, vicioşi şi falimentari.

    Compasiunea îi cere, după această logică denaturată şi deformată, să fie fără rest şi veşnic nemilos, pînă la limita sadismului, faţă de nevinovat, iar simţul dreptăţii îi cere să fie fără rest şi veşnic nedrept cu el. El este obligat să greşească de fiecare dată.

    3. Paradoxul Sfîntului Profanator

    Acum, eu nu susţin că teoria Stîngii nu poate identifica probleme şi nu poate stabili vini. Ci doar că Stîngistului îi este interzis prin teoria lui să aplice vreodată vina corect.

    Dacă viaţa este o ruletă măsluită, vina este întotdeauna a escrocilor, a proprietarului cazinoului, a celor care fac regulile, a sistemului, a instituţiilor. Sărăcia nu este cauzata de oameni săraci care nu lucrează din greu, nu este cauzată de taxe mari şi legi nechibzuite despre salariul minim, nu este cauzată de mame necăsătorite şi băieţi tineri fără taţi în viaţa lor, nu este cauzată de valul de imoralitate din rîndul femeilor tinere sau de abuzul de droguri, băutură şi violenţă din rîndul bărbaţilor tineri; sărăcia este cauzată oamenii de succes, de cei bogaţi şi puternici, de oamenii care, în imaginaţia noastră, controlează sistemul.

    Dacă bogaţii şi puternicii zilei înclinînd roata vieţii reprezintă singura explicaţie posibilă pentru mizeriile, necazurile şi eşecurile vieţii, atunci ei vor fi mereu de vină pentru tot. Pentru absolut tot. În zilele noastre oamenii şi naţiunile bogate sînt blamaţi pentru vremea prea caldă.

    Aici avem explicaţia celui de-al treilea paradox: dacă viaţa este un joc de noroc pur, atunci cîştigătorii vieţii, oamenii fericiţi, cei bogaţi, celebri, sfinţii, toţi aceştia trebuie să fi aranjat sau răsucit în vreun fel instituţiile, legile şi obiceiurile, toate regulile vieţii în propriul lor avantaj. Dacă proprietatea este furt, atunci toţi proprietarii sînt hoţi.

    Prin urmare, toţi cîştigătorii vieţii, eroi sau industriaşi, sfinţi sau artişti celebri, toţi cei demni de admiraţie indiferent pentru ce motiv, absolut toţi, toţi cîştigătorii, teoria cere ca toţi aceştia să fie nimic mai mult decît nişte escroci neruşinaţi.

    De asemenea, toţi aceştia trebuie să fie şi nişte mincinoşi neruşinaţi pentru că nu recunosc. Mai rău, ei sînt toţi nişte escroci care şi-au înşelat victimele să participe la acest joc.

    Logica aceasta se aplică pentru bogăţie, dar şi pentru putere şi virtute, nelăsînd deoparte nici lucruri precum aplauzele, faima şi demnitatea. Prin urmare, combinat cu patologicul şi nevroticul fariseism arogant, Stîngistul, dacă vrea să rămînă fidel propriei sale teorii, va trebui să murdărească tot ceea ce este vrednic, adevărat, de succes şi bun, şi să recompenseze şi să preamărească tot ce este nedemn, neadevărat, falimentar şi rău.

    Să numim aceasta Principiul Inversiunii. Principiul Inversiunii spune că orice sau oricine este declarat bun şi decent de către Raţiune este, în fapt, rău şi mizerabil, şi orice este declarat de Raţiune rău este, de fapt, bun.

    Acest principiu explică de la nevoia Stîngistului de a sprijini jihadiştii care simbolizează tot ceea ce se presupune că urăşte stînga, la nevoia de a-l înjosi pe George Washington şi pe alţi oameni eroici sau de a murdări orice altceva admirat de societate; explică şi de ce Stînga este fascinată de vulgaritate şi urîţenie în vorbire şi în artele plastice. Acesta este şi motivul pentru care Stînga este de-a dreptul îndrăgostită de cuvintele din patru litere (în engleză multe dintre cuvintele vulgare uzuale au patru litere, n.m.).

    În toate lucrurile, fizice şi spirituale, concrete şi abstracte, trebuie să promoveze şi să laude răul, să denigreze şi să înjosească binele.

    4. Paradoxul Intelectualului Ignorant

    Nu poate scăpa atenţiei nici unui observator atent faptul că Stîngiştii se consideră intelectuali. Folosesc cuvinte sesquipedalice polisilabice pentru a se exprima, îşi iau un aer de superioritate intelectuală, se consideră deţinători ai unor perspective şi a unei compasiuni inaccesibile pentru hoi polloi şi mica burghezie.

    Este posibil totuşi să vă fi scăpat atenţiei faptul că aceşti oameni sînt foarte, foarte, foarte proşti; vreau să spun, proşti de dau în gropi, atît de proşti încît nu înţeleg legea cauzei şi efectului, prea proşti pentru a înţelege cauzele războaielor, prea proşti pentru a înţelege diferenţa dintre bărbaţi şi femei, prea proşti pentru a înţelege legea cererii şi a ofertei, prea proşti pentru a şti diferenţa între Constituţia Statelor Unite şi Declaraţia de Independenţă, prea proşti pentru a cunoaşte regulile de bază ale logicii sistematizate pentru prima dată de către Aristotel şi rafinate cu nesfîrşită meticulozitate de călugării medievali.

    Şi totuşi, astfel de oameni ajung în cele mai înalte poziţii academice şi obţin poziţiile cele mai prestigioase în barouri sau la Curtea Supremă de Justiţie, devin profesori universitari şi jurnalişti premiaţi, creatori în toate formele de artă şi divertisment. Ei nu doar predomină în cercurile intelectuale, ei le definesc, astfel încît termenul „intelectual” a ajuns în zilele noastre un sinonim pentru „ignorant”.

    Cum s-a putut întîmpla aşa ceva?

    Răspunsul este întreit. Prima parte a răspunsului este că, dacă viaţa este o ruletă măsluită, toate onorurile intelectuale, premiile şi diplomele, posturile în sistemul judiciar şi aşa mai departe sînt şi ar trebui să fie acordate celor cel mai puţin calificaţi să le deţină.

    Pentru Stîngist, acordarea de premii rataţilor şi refuzarea lor pentru cîştigători este o chestiune de justiţie, la care cele mai nobile idealuri şi întreg zelul său trebuie să-l oblige; în timp ce pentru noi ceilalţi, nedreptatea minoră de a nu obţine recunoaştere este, cel mult, o problemă practică. Idealiştii sînt dispuşi să lupte pînă la ultimul om, pînă la ultimul glonţ în ultimul tranşeu, în timp ce pragmatiştii acţionează cît se poate de practic şi opresc lupta în momentul în care costul estimat depăşeşte beneficiul sperat. Cînd un pragmatist luptă cu un idealist, chiar şi atunci cînd idealistul serveşte un ideal bolnav şi pervers, idealistul va cîştiga în cele din urmă.

    Mai mult, ca şi în cazul neprihănirii lor ipocrite, care nu este niciodată pusă de fapt la încercare, superioritatea intelectuală a unui ignorant de stînga este dificil de dovedit. Superioritatea intelectuală poate fi dovedită clar în domeniile în care poate produce un rezultat bine definit, cum ar fi matematica, fizica sau ingineria: prin urmare, acestea sînt exact domeniile pe care Stîngistul are tendinţa de a le evita.

    Îi regăsim mai cu seamă în ştiinţele umaniste şi în arte, acolo unde lucrurile sînt tratate mai subiectiv, muchiile nu sînt aşa de ascuţite, iar judecăţile nu sînt prea intransigente.

    Şi, deoarece maximele corectitudinii politice pot fi recitate cursiv şi de către o maimuţă aflată în moarte cerebrală, tot ceea ce trebuie să facă un intelectual este să recite maximele şi sloganurile corectoide, iar colegii săi corectoizi îl vor declara geniu. Un jurnalist poate fi în direct timp de trei zile şi va cîştiga în consecinţă un premiu de excelenţă în jurnalism. Iar Premiul Nobel pentru Pace poate fi acordat în prima săptămînă de mandat a unui lider.

    A doua parte a răspunsului porneşte de la faptul că teoria stîngistului este o teorie care îi ghidează viaţa şi îi dă sens; el nu poate şi nu îndrăzneşte să o pună la îndoială, aşa cum nici un creştin nu încearcă în mod deliberat să-şi diminueze sau să-şi submineze credinţa în Hristos.

    Acum, dacă vă veţi duce maşina la reparat la un mecanic evanghelic zelos, şi el crede în Teoria Pămîntului Tînăr pe cînd Dvs credeţi în teoria lui Darwin, dezacordul cu privire la această chestiune teoretică nu va avea nici o influenţă asupra capabilităţii sale de a vă repara maşina. În acelaşi fel, Corectitudinea Politică se aplică numai la anumite subiecte, cum ar fi rasa, sexul, perversiunile sexuale, superioritatea Islamului faţă de creştinism, şi aşa mai departe. Cu privire la orice alt subiect neacoperit de Corectitudinea Politică, Stîngistul îşi va permite să-şi folosească intelectul şi nimic nu-l va împiedica să aibă realizări geniale în respectivul domeniu. Oppenheimer a putut fi un fizician de renume mondial, iar Von Braun un om de stiinta de vîrf în ştiinţa zborurilor spaţiale şi, în acelaşi timp, să nu urmeze o direcţie raţională în domeniul politic.

    A treia parte a răspunsului este că există o „ieşire” sau o scuză simplă pe care Corectoidul Politic o poate utiliza ori de cîte ori cineva este atît de lipsit de tact încît să-i pună la îndoială realizările intelectuale: este vorba despre scuza folosită de către croitorii din basmul lui Hans Christian Andersen, „Hainele cele noi ale Împăratului”, şi anume că a critica relevanţa rezultatului muncii oricărui intelectual aprobat de comunitate dovedeşte doar că respectivul critic este nespus de josnic, prost, stupid, incompetent, dacă nu cumva de-a dreptul rău, demn de tot dispreţul, rasist şi lepros.

    Dar Împăratul este totuşi gol.

    Acesta este motivul pentru care, în rîndul intelectualilor, Nietzsche, care nu ar fi putut compune un silogism nici dacă viaţa lui ar fi depins de asta, este admirat ca filozof, Ulise al lui James Joyce este privit ca o capodoperă, iar gunoaiele impostorului Picasso sînt considerate opere de artă şi nu simple maimuţăreli.

    Ideea basmului este că împăratul, miniştrii săi şi mulţimea au decis să nu facă nici o judecată independentă bazată pe ceea ce vedeau în faţa ochilor. În schimb, s-au bazat pe ceea ce numim „repere sociale”. Reperele sociale sînt semnele şi simbolurile de care se foloseşte o mulţime sau o comunitate pentru a transmite între membrii săi consensul la care s-a ajuns. Acestea sînt numite uneori „presiune inter pares”, dar, în realitate, presiunea este foarte rar utilizată; mult mai des reperele sociale sînt căutate în mod deliberat, chiar riguros, de către oameni dornici de a afla opinia consensuală, de a o adopta şi urma.

    Un exemplu evident (şi binevoitor) este lectura cronicilor de film: nu aveţi cum să stabiliţi dacă merită sau nu să vizionaţi un film pe care nu l-aţi mai văzut judecînd pe baza meritelor filmului, astfel încît este înţelept să încercaţi să descoperiţi care ar putea fi opinia consensuală a celor care vă împărtăşesc gusturile în materie de film. Vă încredeţi în ei pentru decizia pe care urmează să o luati.

    Reperele sociale îndeplinesc o funcţie în general utilă în coordonarea comportamentului de grup. Însă Stînga a eliminat complet gîndirea independentă şi a înlocuit-o cu repere sociale în toate domeniile care au fost atinse de corectitudinea politică. Astfel, Stîngiştii au o uniformitate stranie în gîndire, asemănător comportamentului furnicilor dintr-un muşuroi, cu privire la subiecte cît se poate de diferite, de la formele juridice adecvate pentru căsătorie la ştiinţa climatologiei.

    Acestea sînt subiectele în care, în societatea noastră modernă, Stînga are un control destul de ferm al „reperelor sociale” care determină cine este inteligent şi cine este prost. Inteligent este tot ceea ce este în acord cu linia de partid a Corectitudinii Politice, prin urmare, cineva fără realizări notabile, cum ar fi Barack Obama, este prezentat ca un geniu strălucitor, ba mai mult, de o orbitoare strălucire; în timp ce Ronald Reagan, cel care a plănuit şi realizat prăbuşirea Uniunii Sovietice, a fost nu doar prost, ci de-a dreptul un idiot şi un incompetent periculos. Este de remarcat în treacăt că nici un Stîngist (şi nu mulţi nici dintre cei de dreapta) nu a prevăzut căderea Uniunii Sovietice, însă Reagan, Thatcher şi Sfîntul Părinte au făcut-o.

    După cum am menţionat mai sus, pentru ei întreţinerea unei lumi iluzorii definite prin reperele sociale este o chestiune primordială a idealismului, este sursa şi apogeul compasiunii şi ale simţului dreptăţii. Pentru oamenii normali, problema funcţionării corespunzătoare a reperelor sociale este o simplă chestiune pragmatică; oamenii normali o tratează la fel cum ar trata problema reparării unui receptor radio defect.

    Esenţa Corectitudinii Politice este substituirea gîndirii independente cu conformarea în acord cu reperele sociale. Deoarece reperele sociale sînt ghidate de o filozofie, descrisă mai sus, care proclamă mereu învinşii cîştigători, viciul virtute şi nebunia înţelepciune, reperele sociale întotdeauna, fără excepţie, vor indica direcţia greşită şi vor furniza informaţii false celor care le urmează.

    Astfel, Stîngistul, indiferent cît de inteligent ar fi în alte domenii, pentru a evita ura criminală urmează reperele sociale în direcţia iraţionalului, va spune şi va crede cele mai evident idioate nonsensuri imaginabile şi, în acelaşi timp, se va crede un geniu.

    Stîngistul, indiferent cît de inteligent este în mod natural, este nevoit să lupte împotriva naturii, trebuie să se prostească pentru a îndeplini cerinţele teoriei sale.

    El nu este prost pentru că nu are capacitatea de a gîndi; el este prost pentru că în mod deliberat refuză să-şi folosească această capacitate.

    Aceasta este prima parte a articolului. Partea a doua va lua în discuţie alte paradoxuri fascinante ale Scrîntelii Stîngiste, cum ar fi Paradoxul Teroristului Pacifist, al Urii faţă de Lucrurile Îndrăgite, al Socialistului Bogat sau al Evreului Antisemit.

    Articolul a fost tradus şi publicat cu permisiunea autorului. Articolul original poate fi accesat aici: http://www.scifiwright.com/2014/03/the-unified-field-theory-of-madness/

    13 gânduri despre “John C. Wright: Teoria unificată a cîmpului scrîntelii

    1. O mica observatie:

      … imaginaţi-vă că teoria Dvs despre viaţă vă convinge că viaţa este în întregime doar şansă pur aleatoare. Viaţa este ca roata unei rulete.

      Teoria e veche si a intrat bine in ADN-ul cultural. E vorba despre Darwin si teoria evolutiei speciilor: umanitatea este produsul unor mutatii aleatoare, al unei rulete cosmice fara sens si scop. E de tinut cont de aportul lui Darwin la formarea (in)constiintei moderne. Just think about this for a minute or two… dar fara a emite judecati de valoare, sau specula asupra unor legaturi tip cauza-efect!

    2. Interesant… Ma refer la comentariul nr. 1.
      As vrea sa daug ceva. Citatul este din John Lennox, « Groparul lui Dumnezeu – l-a ucis stiinta pe Dumnezeu ? », pag 126 – 127, Lion Book printing, editia 2009.
      Scurte explicatii :
      1. Constituentele de baza ale unui organism viu sunt proteinele. Ele sunt compuse din niste « caramizi » denumite aminoacizi. Aminoacizii sunt formati din atomi de carbon uniti unul cu altul prin niste legaturi, plus/minus altceva compus din alti atomi. Aminoacizii trebuie sa fie aranjati intr-un lant si intr-o ordine stricta pentru a fi considerati eligibili pentru un organism viabil.
      2. Teoria evolutiei ar explica diversitatea si/sau cresterea in complexitate a vietii si vietuitoarelor. Nu poate, insa, explica originea ei, a vietii. Daca nu ma credeti, intrebati-i pe ateisti.
      Citatul :
      « Cairns-Smith utilizeaza aici o analogie cu litere si cuvinte, iar aceasta este perfect adevarat deoarece caracteristica principala a proteinelor este ca aminoacizii din care sunt alcatuite trebuie sa fie exact la locul potrivit in lant. Ganditi-va va aminoacizii sunt douazeci de « litere » ale unui « alfabet ». Atunci, proteina este un cuvant incredibil de lung scris in acel alfabet in care fiecare cuvant (aminoacid) trebuie sa apara la locul potrivit. Aceasta inseamna ca ordinea in care aminoacizii sunt aranjati in lant este vitala, nu doar simplul fapt ca se gasesc acolo, la fel ca literele intr-un cuvant sau efectul unei apasari pe claviatura intr-un program de calculator […]. Daca o singura litera este plasata gresit, cuvantul isi va schimba sensul sau nu va avea nici un sens.
      Motivul acestei introduceri devine foarte clar din consideratii probabilistice simple. Printre diferitele tipuri de aminoacizi care formeaza proteine, doar douazeci o pot face [N.M. pentru a crea viata]. Daca am dispune de un fond care contine toti cei douazeci de aminoacizi, probabilitatea de a pune aminoacidul potrivit la locul potrivit ar fi 1/20. Deci, probabilitatea de a pune 100 de aminoacizi intr-o ordine corecta ar fi (1/20)100, adica 1 din 10130, imens de mica.
      […] Aceste calcule se refera la o singura proteina dar viata, asa cum o stim, cere sute de mii de proteine. S-a calculat ca probabilitatea de a obtine acest rezultat doar prin noroc este mai mica decat 1040000/1. Sir Fred Hoyle a devenit faimos comparand aceasta probabilitate cu sansa unui tornado de a lovi un cimitir de masini si a lasa in urma un avion Boeing 747 functional. »
      Atat despre maimuta care bate la masina si produce viata doar prin sansa in 13.8 miliarde de ani. Printre altele, in univers nu exista 1040000 atomi.
      Hristos a-nviat !

    3. @2 uMnumzane Angibonanga
      Adevărat a înviat!

      aș mai adăuga încă un mic detaliu tehnic, în sprijinul @1 și@2:

      dacă ar fi să se poată „obține” printr-un număr neprecizat de încercări o proteină funcțională,
      adică să se nimerească exact secvența de aminoacizi necesară pt ca proteina aceea să facă ceea ce trebuie să facă ea în organismul viu,
      trebuie ca formele de viață intermediare, pe toată durata încercărilor, să fie viabile, adică organismul să poată trăi și să se poată reproduce, timp de multe generații, până se ajunge, prin mutații întâmplătoare la proteina „câștigătoare”

      de exemplu, pt ca inima unui animal să bată, trebuie să funcționeze anumite mecanisme de membrană celulară, numite canale ionice – de natură proteică
      până s-ar da peste formula potrivită, ajungându-se, după jdemii de încercări nereușite, la acea structură a canalului ionic în măsură să asigure schimbul membranar de ioni astfel încât inima aia să și bată (adică să se ajungă la o anumită proteină, alcătuită dintr-o anumită secvență a aminoacizilor, o anumită geometrie moleculară, și nu alta)
      pe parcursul „încercărilor”, organismelor intermediare nu ar putea să le bată inima
      (nu ajunge ca structura acelei proteine să fie aproximativ apropiată de cea câștigătoare, degeaba proteina aceea e aproape ok, chestia e că până nu e ok de tot, inima nu bate)

      așadar, nu numai că ar fi nevoie de un număr de „încercări” mult prea mare
      viața nu permite „încercări”,
      proteina aia ori este exact așa cum trebuie să fie,
      ori animalul respectiv nu poate trăi, iar lanțul celor jdemii de încercări începe și se încheie la el

      dar viabilitatea unui animal nu depinde numai de faptul că inima poate să îi bată
      asta e necesar, dar nu e destul,
      mai trebuie să-i funcționeze încă multe alte mecansime, ca să poată trăi
      nu e suficient ca fiecare din structurile proteice indispensabile acestor mecansime să fi fost nimerite din prima încercare,
      trebuie să fi fost nimerite toate
      și deodată

    4. O mica observatie la mica observatie a domnului Emil !

      Ma gandeam ca viata (umanitatea in subsidiar) este produsul evolutiei ce respecta absolut legea cauza-efect.
      Si aveam impresia ca varietatea si evolutia ar fi raspunsuri de acomodare a vietii la ambient, in forme diverse, din care unele au avut mai mult succes decat altele.

      Dar daca ne este interzis din start emiterea de judecati (de valoare inclusiv, desi nu e cazul) precum si referirea inacceptabila la legaturi cauza-efect…. desigur domnul Emil are perfecta dreptate.
      Realitatea nu exista. Fictiunea e adevar. Desteptii sunt prosti si susul e jos.
      Conform materialului prezentat generos mai sus 😀

      Sau… mai jos ??!! 🙄

    5. Viq. Comentariul meu nu era o observatie pe tema validitatii teoriei evolutiei speciilor. Era vorba mai degraba despre semnificația acestei teorii în plan moral și al sistemului de valori de la baza civilizatiei occidentale moderne.

    6. Errata: suprascriptele nu s-au tiparit cum trebuie. Numerele din 2. trebuie citite astfel: „(1/20) la puterea 100”, „1 din 10 la puterea 130” si „10 la puterea 40000/1”.
      Iar maimuta scria sonete de Shakespeare.

    7. problema mea nu e complexitatea; venind dinspre fizica stiu ca toate sistemele sint infinit complexe, doar modelele noastre par uneori simple; dar chiar daca eu as reusi sa refac intreaga structura functionala a corpului uman doar cu scripeti si planuri inclinate, voi putea numi acea realizare om viu? de fapt s-au si realizat deja astfel de experimente de dispozitive electronice self-replicating si self-sufficient – sint ele vii?

      inainte de a discuta meritele darwinismului, este nevoie de o formulare a sa (si a biologiei, in general) care sa nu faca apel la ceea filozofii retrograzi numeau cauze finale; formularea fizicii moderne nu contine astfel de elemente de intentionalitate; in schimb, nu doar evolutionismul (lupta pentru supravietuire, selectie, adaptare, evolutie, etc), ci intreaga biologie e „infectata” de intentionalitate (inima este un organ care are o functie/un rol); sau, daca acceptam intentionalitatea, atunci invers, cum scapa un darwinist de hilozoism (toata materia are viata, intr-un fel sau altul; o amiba nu e mai complexa functional decit sistemul solar sau, la urma urmei, decit un atom; toate sint infinit complexe, supravietuiesc si, cine stie, poate chiar se reproduc, desi nu vad importanta reproducerii in definirea vietii) sau, de ce nu, de animism? definitia actuala a vietii lasa mult de dorit pentru un darwinist serios

      inteleg ca termenii astia sint folositi oarecum metaforic; genele d-lui dawkins n-ar fi chiar egoiste, e doar un fel de-a spune ca totul e aleator, cum spune si viq; dar de ce nu spunem atunci in mod consistent ca e aleator? (chiar pasionatii de viata extraterestra se pare ca nu au asimilat prea bine teoria – cauta semnale diferite de zgomot de fond, semnale cu sens ca semn al vietii extraterestre inteligente; la asta conduce utilizarea unor termeni neclari); e aleator si nu prea: de unde aroganta de a situa omul mai sus decit amiba pe o scara (?) a evolutiei? de ce adaptarea sau supravietuirea vreunei specii sau a tuturor sa aiba conotatii pozitive, fie ele si metaforice? ce sens are supravietuirea unei specii cind doar indivizii sint la un moment dat vii si apoi mor toti? sa scoatem cauzele finale si sa vedem ce ramine; abia atunci putem discuta serios, altfel jocul e incorect pentru ca termenii astia metaforici devin cit se poate de concreti, iar aleatoriul primeste sens de fiecare data cind mecanismele intime ale vietii trebuiesc formulate coerent si redevin metaforici, isi pierd sensul instantaneu cind trebuie combatuta uimirea cuiva in fata posibilitatii vietii sau a omului liber si constient

      viq, mutatiile aleatoare ale genelor te impiedica sa faci afirmatii care sa nu fie si ele, la rindul lor, complet aleatoare, simple biziieli ale cimpului electromagnetic; pe ce te bazezi in credinta ta ca afirmatiile pe care le-ai facut mai sus au vreun sens? pe de alta parte, te rog sa observi ca nici tu nu excluzi cauzele finale in privinta celorlalti participanti la discutia asta, ba dimpotriva, as putea spune ca te bazezi pe faptul ca ai de a face cu fiinte rationale (adica, printre altele, fiinte capabile de cauze finale)

    8. Viq

      Realitatea nu exista. Fictiunea e adevar. Desteptii sunt prosti si susul e jos.

      N-ai inteles, Viq. Nici tu. Mai cunosc cativa.

    9. @3

      „și deodată”…

      …a zis Dumnezeu: „Sa fie lumina!” Si a fost lumina.

      Nu m-am putut abtine. Considerati-ma bigot, daca vreti.

    10. A propos de tipul de om descris în articolul de mai sus, avem aici un exemplar care definește bine toată specia: numele său e Thom Hartmann.

      Mutră de intelectual decent și pacifist, chiar politicos. Dar când își deschide gura îți dai seama în două secunde că nu ai a face cu un om preocupat de trecerea de la postromantism la dodecafonismul serial sau de infuzia cromatică a impresionismului, ci e preocupat cu foarte mare fervoare de confiscarea proprietății celor care o dețin.

      Se ascunde după haiducia proletară a luptei împotriva confiscării statului de către cei bogați. Dar n-avem nevoie de explicații să ne dăm repede seama că omul ăsta propovăduiește tâlhăria bolșevică de care Lenin, Stalin, Castro, Mao sau Pol Pot au fost atât de mândri la vremea lor și unii mai sunt încă și astăzi. Căci are exact aceeași retorică de psudo-idealism resentimentar, fanatic și plin de moralismul perfid prin care în numele libertății tale știe mai bine decât tine la ce ai dreptul și ce ar trebui să faci în viață și să-ți dorești de la ea:

      „If you can’t live with 999.999.999.999 dollars [and want to go for a billion] then there’s something wrong with you.”

      Asta vine tradus: „Orice avere sensibil mai mare decât a mea a fost obținută prin furt în mod sigur. Și chiar dacă nu a fost obținută prin furt, nu mai ești om dacă țintești să ai mai mult.”

      Oricum, avantajul nostru este aici că îl putem vedea și auzi în video-ul de mai sus pe tip spunându-ne pe șleau, fără înconjur ce specie infectă de bolșevic este – pe lângă faptul că dovedește o ignoranță economică de precupeață vadimistă:

      Thom Hartmann: Why should we tolerate billionaires in the United States? All these extra money is… is not in the productive economy…
      Peter Schiff: Well, of course it is. But when you say that you don’t wanna tolerate it… [I] mean what is your plan? I mean you said that a billion dollars should be enough money and I don’t know where you’re comin’ from with that figure. Why a billion? Why not two billion? Why not half a billion?… But what is your solution? Are you suggesting that we should steal?! Confiscate any wealth that anybody accumulates in excess of that number?! That’s what you’re suggesting?
      Thom Hartmann: Yes.”

      Problema nu e că există un individ care proferează bolșevism la un post mediatic american probabil la ore de mare audiență. Problema este că pare să aibă audiență.

    11. A propos de tipul de om descris în articolul de mai sus, avem aici un exemplar care definește bine toată specia: numele său e Thom Hartmann.

      Mutră de intelectual decent și pacifist, chiar politicos. Dar când își deschide gura îți dai seama în două secunde că nu ai a face cu un om preocupat de trecerea de la postromantism la dodecafonismul serial sau de infuzia cromatică a impresionismului, ci e preocupat cu foarte mare fervoare de confiscarea proprietății celor care o dețin.

      Se ascunde după haiducia proletară a luptei împotriva confiscării statului de către cei bogați. Dar n-avem nevoie de explicații să ne dăm repede seama că omul ăsta propovăduiește tâlhăria bolșevică de care Lenin, Stalin, Castro, Mao sau Pol Pot au fost atât de mândri la vremea lor și unii mai sunt încă și astăzi. Căci are exact aceeași retorică de psudo-idealism resentimentar, fanatic și plin de moralismul perfid prin care în numele libertății tale știe mai bine decât tine la ce ai dreptul și ce ar trebui să faci în viață și să-ți dorești de la ea:

      „If you can’t live with 999.999.999.999 dollars [and want to go for a billion] then there’s something wrong with you.”

      Asta vine tradus: „Orice avere sensibil mai mare decât a mea a fost obținută prin furt în mod sigur. Și chiar dacă nu a fost obținută prin furt, nu mai ești om dacă țintești să ai mai mult.”

      Oricum, avantajul nostru este aici că îl putem vedea și auzi în video-ul de mai sus pe tip spunându-ne pe șleau, fără înconjur ce specie infectă de bolșevic este — pe lângă faptul că dovedește o ignoranță economică de precupeață vadimistă:

      Thom Hartmann: Why should we tolerate billionaires in the United States? All these extra money is… is not in the productive economy…
      Peter Schiff: Well, of course it is. But when you say that you don’t wanna tolerate it… [I] mean what is your plan? I mean you said that a billion dollars should be enough money and I don’t know where you’re comin’ from with that figure. Why a billion? Why not two billion? Why not half a billion?… But what is your solution? Are you suggesting that we should steal?! Confiscate any wealth that anybody accumulates in excess of that number?! That’s what you’re suggesting?
      Thom Hartmann: Yes.”

      Problema nu e că există un individ care proferează bolșevism la un post mediatic american probabil la ore de mare audiență. Problema este că pare să aibă audiență.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.