Judecătorii universului

Oare este de mirare că secolul care s-a inspirat din Marx și Nietzsche a fost cele mai violent, cel mai criminal, din întreaga istorie a omenirii?

Cu ceva timp în urmă, am comentat aici pasajul în care Hegel lăuda capacitatea omului de a suprima mental orice date exterioare sau interioare, pe scurt, capacitatea de a nega întregul univers și de a face din conștiința de sine singura realitate, intrând în „infinitul neconstrâns al abstractizării absolute sau al generalizării absolute, gândirea pură de sine însuși”.

(în textul original: die schrankenlose Unendlichkeit der absoluten Abstraktion oder Allgemeinheit, das reine Denken seiner selbst )

Mai trebuia să spun că aceasta este condiția sine qua non pentru a opera fie „critica radicală a tot ceea ce există”, propusă de Karl Marx, fie „răsturnarea tuturor valorilor”, dorită de către Nietzsche.

De asemenea, este evident că atât Marx cât și Nietzsche au măturat sub covor avertismentul lui Hegel că această capacitate, exercitată exact cu acele puteri nelimitate cerute de aceste două proiecte, nu putea conduce decât la o succesiune de dezastre, „Ceea ce ea [această libertate negativă] crede că dorește nu poate fi altceva decât o idee abstractă, iar punerea ei în practică nu poate fi altceva decât o furie a distrugerii. ”

(în textul original: Nur indem er etwas zerstört, hat dieser negative Wille das Gefühl seines Daseins; er meint wohl etwa irgendeinen positiven Zustand zu wollen, z.B. den Zustand allgemeiner Gleichheit oder allgemeinen religiösen Lebens, aber er will in der Tat nicht die positive Wirklichkeit desselben, denn diese führt sogleich irgendeine Ordnung, eine Besonderung sowohl von Einrichtungen als von Individuen herbei; die Besonderung und objektive Bestimmung ist es aber, aus deren Vernichtung dieser negativen Freiheit ihr Selbstbewußtsein hervorgeht. So kann das, was sie zu wollen meint, für sich schon nur eine abstrakte Vorstellung und die Verwirklichung derselben nur die Furie des Zerstörens sein.)

Refuzul lui Marx de a elabora planul detaliat al societății socialiste viitoare, sau măcar de a-l descrie în termeni generali, deja conținea în germene promisiunea că lucrurile aveau să se petreacă exact în acest fel. Cu cât idealul ce trebuie atins este mai vag și mai nebulos, cu atât mai mult el poate fi împodobit cu cele mai minunate calități, păstrându-se, în același timp, dreptul de a comite în numele lui toate felurile de crime și de ticăloșii. Iar aceasta o dovedește nu doar experiența istorică a tiraniei sovietice și chineze. Când dl. Lula, în zilele noastre, proclamă: „Nu știm ce fel de socialism este acela pe care ni-l dorim”, el arată clar că nu se simte câtuși de puțin șocat de faptul că drumul spre acest obiectiv imposibil de definit trebuie să treacă prin Mensalão, prin banii băgați în chiloți, prin înflorirea fără precedent a comerțul cu droguri, prin jaful de la Petrobrás, prin cele șaptezeci de mii de omoruri pe an, prin reducerea universitarilor noștri la o adunătură de analfabeți funcționali, prin controlul dictatorial al opiniei publice, prin risipa obscenă de la Cupa Mondială și prin încă o serie nesfârșită de alte capitole deprimante. Totul pentru o cauză, despre care nu trebuie nici măcar să ni se spună ce este ea.

(NT sub denumirea de Mensalão este cunoscut un mare scandal de corupție, izbucnit în 2005, când a ieșit la iveală faptul că Partidul Muncitorilor, condus de Președintele Lula da Silva, plătea lefuri lunare parlamentarilor opoziției pentru ca aceștia să voteze inițiativele guvernamentale; Petrobrás este o mare companie petrolieră, cea mai mare din Emisfera Sudică, având capital parțial de stat.)

Mutatis mutandis, figura Supraomului care „își creează propriile valori” este atât de vagă și de adjectivală încât poate fi folosită pentru a inspira orice: de la nazism și anti-creștinism militant, până la revoltele studențești din mai 1968, dar și anarhismul, cluburile de sadomasochism, pedofilia, crima organizată și dezorganizată, industria avortului, până și tatuajul și piercing-ul pe organele genitale – pe scurt, orice.

Este incredibil cât de confortabil de inconștienți rămân marxiștii și nietzscheenii în fața faptului că, pentru a realiza ceea ce promit, ei trebuie să opereze acea „abstractizare absolută”, de care vorbea Hegel, punându-se, așadar, în chip imaginar, deasupra universului, judecându-l și condamnându-l. Să spunem că se cred zei? Nu, pentru că zeii sunt incluși în acest univers și judecați împreună cu el, ceea ce face din autorul acestei simple operații mintale un fel de super-zeu, superior acelui „mare maxim” al Sf. Anselm. De asemenea, este inutil să mai spunem că, atunci când efectuează această cotitură, ei duc idealismul subiectiv până la ultimele sale consecințe, chiar în momentul în care își închipuie că absorb și depășesc idealismul obiectiv al lui Hegel. Dar, nici nietzscheenii și nici marxiștii nu-și pot da seama de aceasta, pentru că, dacă ar face-o, ar trebui să realizeze că judecata lor asupra universului nu este altceva decât o fantezie individualistă, destinată fie să se închidă într-un solipsism inconsecvent – care ar fi cea mai puțin letală dintre ipoteze -, fie să se răspândească în rândul maselor ca psihoză epidemică și să debordeze într-o „furie a distrugerii”, așa cum, de fapt, s-a și întâmplat. Dacă inspiratorii acestei minunății nu simt nici o vină pentru ceea ce au produs, dacă, dimpotrivă, continuă să cuvânteze cu acele aere de superioritate sublimă de judecători ai universului, nu este numai pentru că le lipsește conștiința morală: înainte de aceasta ei și-au distrus propria conștiință intelectuală, în momentul în care au refuzat să vadă natura radical subiectivistă, fuga precipitată de realitate, care constituia centrul strategiei cognitive pe care au adoptat-o. După ce a jurat că nu pricepe nimic, individul nu mai poate pricepe nici că nu pricepe. Rămâne ieșirea infailibilă: poza, simularea, aroganța inconfundabilă a aceluia care privește totul de sus, cu mutră scârbită.

Oare este de mirare că secolul care s-a inspirat din Marx și Nietzsche a fost cel mai violent, cel mai criminal, din întreaga istorie a omenirii? Cu toate acestea, există încă în mediile academice, un număr suficient de idioți care cred cu pioșenie în virtuțile „distrugerii creatoare”, negând experiența istorică a faptului că singurul lucru care se creează prin distrugere este încă și mai multă distrugere. Chiar în 2013, Editura Boitempo, a infailibilului dr. Emir Sader, a organizat un seminar internațional „Marx: crearea distructivă”. Chestia asta nu se mai termină.

Publicat în Diário do Comércio.

http://olavodecarvalho.org
traducerea: Anca Cernea

The following two tabs change content below.

18 gânduri despre “Judecătorii universului

  1. De multă vreme am observat la vizionarii stângiști atracția spre parabole care îi plasează în afara lumii în chip artistic, parafrazându-l pe Holderlin, pentru a o contempla cu plăceri eschatologice. Este un fel eficient de a seduce spiritele gregare așa cum au fost și mai sunt încă seduse de superstiții, de așteptări întotdeauna catastrofale, singurele care le pot satisface orgoliul, care le pot legitima superioritatea. Oameni pentru care Apocalipsa lui Ioan ar fi vedeta scrierilor biblice, alături de acelea ale lui Dan Brown împreună cu aberațiile pline de cruzime care hrănesc autosuficiența atâtor locuitori ai planetei. Și ăștia, sunt hotărâți; nu prea știu de glumă. Ca și când, privind în laboratoarele lor pe fereastră, ai vedea mișunând printre retorte doar personaje din Hieronymuss Bosch. Și cred că toate acestea se întâmplă deoarece binele se construiește cu trudă, pas, cu pas, cu răbdare, cu dezamăgiri, cu atenția pe care o acorzi celor din jur, ceea ce nu prea convine orgoliului exacerbat. Pentru a face rău nu trebuie niciun efort. Acest Lucifer care încă mai suflă, și va sufla mereu, încă mai zvîcnește și va zvâcni mereu. Orgoliul nu-și suportă propria transpirație, oricâte măști ale smereniei și-ar pune, așa că singura lui hrană e distrugerea, pe care, contemplând-o, nu poate fi pentru el decât creatoare. Visul lor e un ultim spectacol surpriză.

  2. Eu nu cred că stânga este antisemită. Asta și dacă ne gândim la părinții fondatori și a multor nume care au propăvăduit principiile stângii după aceea. Stânga distruge valori sociale și personale acumulate în timp din generații în generațiii oriunde se afla și oricine le deține. Ce pune în loc ? ( Că cine le-a permis să distrugă și să pună ceva în loc e o altă poveste ) Iată ce : ”Nu știm ce fel de socialism e acela pe care ni-l dorim” apud Lula. El va pune o lulă, desigur, ceilalți însă sunt cam imprevizibili.

  3. Exista mai multe tipuri de socialisti Doru.. cei anti-semiti (Vattimo, Badiou, si multi altii), cei globalisti (internationalisti), nationalisti, militaristi, nationalisto-militaristi, si socialisti crestini, evrei, musulmani, samd. Exista evrei de stanga care sunt anti-semitici in sensul in care sunt impotriva religiei judaice (poti fi evreu biological vorbind, dar sa nu crezi in Iudaism asa cum poti fi roman dar sa nu crezi in crestinism) sau ideii ca evreii sa aiba un stat propriu, etc. Stanga e monolitica atunci cand e vorba de viziunea lor socio-economica. Precum dreapta: exista centru-dreapta, dreapta nationalista, dreapta anti-semitica, dreapta pro-semitica, dreapta crestina, dreapta atee, agnostica, etc. Pentru a intelege aceste variatii e nevoie sa tinem cont ca fiecare individ care se asociaza cu o ideologie are sub-puncte de vedere, la fel cum crestinii, budistii, judaicii, musulmani au mai multe interpretari ale propriei lor religii iar uneori aceste interpretari se impletesc cu teorii sociale se pot schimba, reconsidera etc. Un exemplu concret: Ion poate fi convins ca singura teorie economica functionala este capitalismul. In acealsi timp Ion poate sa urasca evreii pentru ca nu intelege ca nu toti evreii l-au crucificat pe Isus. Un alt Ion poate sa fie convins ca a singura teorie economica functionala este capitalismul, dar in acelasi timp sa considere ca religia este o fabula. La fel de bine Ion poate sa fie socialist, dar sa cread in Isus sau nu, poate fi socialist dar sa desteste comunistii pentru ca sunt radicali.. etc..

  4. Mulțumesc, Daniel! Comentariul meu poate fi luat ca un corolar al acestor segmente ale stângii pe care le cunoșteam deja dar nu ca un specialist în domeniu ci ca un om căruia îi pasă. Ideea stupidă dar care, așa stupidă, a dus la exacerbarea antisemitismului concretizată în atâtea progromuri de-a lungul istoriei și anume aceea că ei l-au rătignit pe Cristos, o vină echivalentă cu cea a păcatului originar la creștini, mă duce cu gândul, (mi se pare că am mai spus-o) la țăranca aceea dintr-o nuvelă a lui Turgheniev care întrebată de ce e bătut omul acela, aceasta răspunde: Păi cum să nu-l bată, maică, nu l-a omorât el pe Cristos? Am cunoscut eu însumi persoane titrate antisemite dar și evrei care erau, gata- gata, să mă ducă în zona antisemitismului prin comportamentul lor. Dar cunoscând și români de același fel și nu numai români, nu au reușit. Eu nu judec omul după naționalitate și nici după religia lor (bine ar fi să nu-l judec deloc) ci după ceea ce face și asta numai în măsura în care mă afectează sau mă poate afecta în timp. Bineînțeles că toate religiile lumii subsumează diversități în interpretare, creștinismul cuprindea încă din fașă vreo douăsute de secte dar cele care fac obiectul aici sunt doar cele care pot deveni un pericol pentru ceilalți.
    Pentru mine cea mai mare crimă a stângii este distrugerea valorilor culturale ale comunităților de la cele tribale până la valorile culturale ale unei țări, cum s-a și întâmplat de fapt. Și totul în numele unui ideal orwellian. Bineînțeles că și segmente extremiste ale dreptei au aceleași metehne. Mesianismul, în general, mi s-a dezvăluit mereu ca fiind o sumă de slăbiciuni însă cu consecințe malefice, dar mesianismul omului prost (și, automat, viclean) mă îngrozește. Iar stânga nu odată a netezit calea acestora spre vârf. Iar la noi sunt destule exemple care stau și acum la vedere înveninând aerul din jurul lor.

  5. Apreciez exemplu din Turgheniev: „Păi cum să nu-l bată, maică, nu l-a omorât el pe Cristos? ” Raspunsul e in „Portretul” lui Gogol, pentru a-ti raspunde in aceeasi nota.

    In ce priveste cruzimea/criminalitatea socialismului/comunismului (pentru mine sunt doua capete ale acleeasi vipere, insa nu singurele), nu am nicio indoiala: o parte din familia mea a fost trimisa la Sighet, (azi se numeste „Memorialul de la Sighet”) si apoi la Caldurasani, altii prin alte parti. Acestea, printre multe altele, s-au intamplat exact in numele a ceea ce spui tu: ” Pentru mine cea mai mare crimă a stângii este distrugerea valorilor culturale ale comunităților de la cele tribale până la valorile culturale ale unei țări, cum s-a și întâmplat de fapt.” cu observatia ca eu personal nu am observat valori „tribale”. Viata sociala, acolo unde am trait eu si cei din familia mea nu avea nimic „tribal”…cel putin nu in comparatie cu tribalismul din orasele Romanei comuniste.

    Eu vroiam sa pun in vedere ca in lumea asta nimeni, sau aproape nimeni, nu e ce pare, si nimeni, aproape nimeni, nu ramane acelasi…

  6. Nu am avut onoarea ( onoare datorată alegerii demnității în locul descurcărelii șmechere, onoare ce se capătă prin suferință) să am în familie exemple ca în familia ta. Dimpotrivă. Nicăieri nu m-am simțit mai singur decât în familia mea, iar consecințele acestui fapt au fost și sunt încă destul de usturătoare. Eu însumi în anii copilăriei, în urma lecturilor despre Ulianov, Pepe micul cubanez, și atâtea altele, mă învinețeam de mânie proletară, promițîndu-mi că atunci când voi fi mare voi face și voi drege împotriva chiaburilor sau ce or mai fi fost ei. Nu m-ar mira să fi fost și celebra povestire sovietică în care nepoțica își dă bunicul pe mâna autorităților pentru o mică năzbâtie cu fotografia lui Stalin, ajungând eroina acelor zilei, iar bunicul care își pierduse această calitate, împușcat. Am început să mă trezesc, datorită unor prieteni mai mari, cam prin clasa a VI a. Dar ca orice copil eram confuz în privința aceasta.
    Trebuia să mă explic la ce mă refer atunci când am folosit cam nefericita expresie ”valori tribale”. Mă refeream la alte zone cum ar fi cele din Uniunea Sovietică, în care mai existau încă forme străvechi de conviețuire intr-o comunitate, și care mai aveau amprente tribale, zone frământate și acum de convulsii. A fost totuși o expresie cam forțată. Da, forme tribale au luat, însă, orașele comuniste. ”Totemismul” lui Levi Strauss e un bun reper în acest sens, ca, de altfel întreaga antropologie neaservită unui factor de presiune cum ar fi cel totalitar.
    Am fost la Sighet în 1980. Știam de la E.L. de închisoare dar nu știam unde este situată. Îmi amintesc și azi cum trecând pe lângă o clădire am simțit un fel de pustietate (eram singur) nu circula nimeni pe acolo, un fel de misterium tremendum la tensiune mică. Nu este o înmintire ci o amintire care m-a urmărit multă vreme, chiar și acum. Era închisoarea.
    Sunt absolut de acord cu ceea ce ai urmărit să pui în vedere în comentariu. Am observat acest lucru dar nu l-am valorificat instant.

  7. Sighet e, sau mai degraba a fost, un paradox: Locul unde inainte de comunism a coexistat nobilimea maghiara, everi (E. Wiesel, Talenbaum, Sugariu, etc.), catolici, ortodcsi.. In acelasi timp parte a Maramuresului istoric nesupus (the long rifles). La inchisoarea de la Sighet a fost executata/torturata elita politica romanesca, cateva nume :

    Constantin Argetoianu,
    Ion Bălan
    Dinu Brătianu
    Gheorghe I. Brătianu
    Dimitrie Burilleanu,
    Ion Cămărăşescu
    Arlette Coposu
    Corneliu Coposu
    Anton Durcovici,
    Grigore Dumitrescu
    George Fotino
    Stan Ghiţescu
    Constantin C. Giurescu
    Gheorghe Grigorovici
    Ion Gruia
    Pan Halippa
    Emil Hațieganu
    Iuliu Hossu
    Alexandru Lapedatu
    Ion I. Lapedatu
    Ilie Lazăr
    Ioan Lupaş
    Gheorghe N. Leon
    Ion Macovei
    Iuliu Maniu
    Mihail Manoilescu
    Ioan Mihail Racoviţă
    Ion Manolescu-Strunga
    Ion Mihalache
    Ion Nistor
    Dumitru Munteanu-Râmnic
    Petre Papacostea
    Victor Papacostea
    Joseph Schubert
    Constantin Titel Petrescu
    Alexandru Rusu
    Gheorghe Tașcă
    Gheorghe Tătărescu
    Ştefan Tătărescu

    pentru a numi doar a parte din ei:

    http://www.memorialsighet.ro/index.php?lang=en

    Si apoi Pitesti, Balta Alba, Jilava, Gherla…

  8. Îți mulțumesc încă o dată Daniel. Și dacă tot ne-am întâlnit în holul domnului Olavo de Carvalho aș dori să-ți spun despre o anchtă aberantă securității în care am fost protagonist. Am început să ascult E.L. de pe la 13-14 aniîmpreună cu o gașcă de prieteni, unii ceva mai mari, undeva la țară, în părculețul unui conac devenit Casa Pionerului. Bineînțeles, Metronomul idolului nostru Cornel Chiriac, apoi emisiunile de știri și celelalte. La 16 ani (1974) cănd gluma se îngroșase, am fost chemat la postul de miliție unde mă aștepta (ne luase pe fiecare fără să știm unii de alții) un căpitan de securitate. Una din întrebări a fost cum și cu cine plănuisem fuga din țară cu un avion de fabricație proprie. Am rămas ca la dentist. Mi-am amintit apoi că pe la 12 ani ”proiectasem” un avion ( eram la cercul de aeromodele) cu care să zbor de pe vârful unui deal împreună cu un prieten, un fel de Huckleberry finn, dar un cititor feroce, mai mare decât mine. Aveam în cap să trecem și granița dar gândul îmi era mai mult la o fetiță pe care o iubeam eu în taină, așa. Să mă vadă ea, adică, și să cadă pe spate de admirație. Copii zăpăciți. Mi-am amitit și i-am dat de înțeles că era o joacă: corpul dintr-un butoi, aripi din pânză cerată, pentru elice și motor căutam un motor de motocicletă, da nu prea știam pe unde. Cu aparatura de transmisie spre E.L. era adevărat că ne gândisem țintit la asta fiind ceva mai mărișori. Bine au fost mai multe, semne particulare, locuri și oameni pe care îi cunosc etc. Omul lua toate aceste lucruri foarte în serios dar ce mă nedumirea mai mult era cum de știa ce făcusem eu la 12 ani. Acum am înțeles, din păcate. Uneori e bine să nu ști.
    Ceea ce vreau să-ți spun este că sunt la curent cu închisorile comuniste și cu cei care au suferit acolo, pe unii cunoscându-i personal și devenind apropiați. Din păcate toți dintre aceștia, cu execepția câtorva ceva mai tineri cu care mă cunosc doar,inclusiv cu președințele AFDPR, s-au dus.
    Cu stimă!

  9. Cu intarziere : si eu multumesc pentru rapuns. Imi imaginez sa cunosti aceste lucruri. Postez uneori comentarii in speranta ca cei noi veniti, asa ca mine, care citesc „In linie dreapta” sa preia informatiile daca e cazul… Apropos de asta, „In linie dreapta” e un instrument de informare si discutii excelent – felicit pe cei care l-au creat! Da, Europa Libera incepusem sa o ascult si eu, impreuna cu bunicul meu, la varsta de 11-12 ani, atunci era deja anul 1987 (sunt mai tanar), intr-un sat din zona Transilvaniei. Imi aduc aminte ca bunicul meu incuia poarta, usile casei, usile din interiorul casei si cauta postul de radio cu indarjire. Desi am trait primii anii din viata (14) in perioada comunista nu am simtit mai deloc propaganda: la scoala profesorii nu incepeau mai nicio lectie fara referinte critice la adresa comunismului, acasa parintii spuneau bancuri la adresa lui Ceausescu, parintii colegilor si prietenilor mei asemeni, iar la tara unde locuiau bunicii, mersul la biserica catolica era lege. Nu sunt maghiar, nici german, insa in zona noastra majoritatea erau catolici, romani, maghiari si germani. Nu am cuvinte sa descriu frumusetea Craciunului si a Pastelor,…. Despre istoria familiei am aflat imediat dupa caderea lui Ceausescu (atunci au decis ai mei sa-mi spuna) dar o intelegere a comunismului ideologic am obtinut in momentul in care am studiat in Vest. Eixsta o intelegere prin experienta (pana de curent, lipsa de alimente, cozi, coruptie, statul prin spitale, etc) , si una ideologica. Intelegerea prin experienta directa e fundamentala dar nu completa si tare mi-e teama ca o buna parte dintre romani nu au inteles corelatia dintre experienta lor si ideologia comunista, tot asa cum occidentalii nu inteleg corelatia dintre ideologie si experienta, ei nevand experienta. Acesta pare sa fie cazul lui Chomsky si altora ca el (pentru a reveni la tema articolului de mai sus). Chomsky e de-a dreptul straniu. Si-a inceput cariera cu o critica formidabila a psihologului B. F. Skinner (Skinner a fost un admirator total a lui Stalin si regimului sovietic) eminenta cenusie a psihologie americane la aceea vreme. Critica aceea a pus capat determinismului socio-biologic lui Skinner (un soi de comunism stiintific – psihologic). Nu am inteles niciodata de ce anume Chomsky a ramas fidel comunismului (sau a ceea ce numeste el cand anarho-socialism, cand anarho-capitalism eu cred sa vrea sa impuna o struto-camila de tipul social-democratiei din Franta)…Un lucru este insa clar, recurenta marxismului in peisajul Occidental arata o neputinta conceptuala care nu poate fi depasita doar prin demascarea comunismului. Intelectualli au nevoie de unelte aditionale pentru a iesi din logica comunismului (Hegel-Marx etc) cata vreme ei nu privesc in punctul de vedere al celor care au trait comunismul si culmea nu citesc Marx, ci forme revisioniste ale lui Marx. Mai mult, nu inteleg, multi dintre ei neavand o raportare la probleme de etica reala sau la economie, ca a lua de la „bogat” si a da „saracului” nu se poate decat in cadrul legii (daca „bogatul” a devenit „bogat” prin frauda), mai mult, nu inteleg/accepta ca redistributia nu e o solutie. Probabil pentru ca nici macar nu le pasa in mod real. Cum sa faci o lume perfecta, asta e intrebarea lor, in loc sa se intrebe cum sa imbunatatesti lumea acceptand in acleasi timp imposibilitea de a o perfectiza…

    Cu egala stima…

  10. Mă bucur că ai revenit. E un colț liniștit aici. Chomsky era în vogă la noi și prin ”80. Și mie mi s-a părut ciudat tocmai de aceea am parcurs o carte de-a lui pe vremea aceea. Bănuiesc că e perfect adevărat ce spui în legătură cu occident versus comunism, deoarece mi-au spus și câțiva amici care au cunoscut occidentul, același lucru. Mi-am dat seama de ele, le-am bănuit, mai degrabă, în 90 când am avut o întâlnire cu un tren al democrației din Franța. M-am nimerit la masă cu niște studenți la litere. Din tot ce se întâmplase ei găseau pozitiv doar moartea ”tiranului”, Nu puteau concepe că tovarășul e de fabricație socialisto-comunistă. Dar că tot ai lui l-au omorât, da. Pricepeau chiar foarte bine: așa trebuia. Păi asta fabrică socialismul în etapa comunistă tirani pe care să-i omoare? Măcar nu o fac în felul sacrificiilor antice ca să înțelegem și noi ceva, să ne dea un sens și nouă în viața asta. Nu, mi-au răspuns, a fost un accident nefericit. Păi mai mereu au fost accidente nefericite de felul ăsta, le-am spus, și se uitau unii la ații nedumeriți. M-am cam lămurit de atunci, lasă intelectualitatea franceză din perioada suprarealistă care a cimentat orientările de stânga extremiste. Dar și după. Bătăioși mai erau. Întrebarea lor e stupidă. Mai întâi să-și regleze conturile cu prietenii, cu invidia, vreau să zic, cu orgoliile, cu răutatea, cu tot ce ține de biata ființă umană. După aceea ar putea fi valabilă și întrebarea asta. Dar tare mi-e teamă că va mai dura.
    Ceje bune!

  11. In opinia mea Chomsky este un paradox: pe de o parte are contributii magistrale la lingvistica cognitiva si in general la psihologia cognitiva, pe de o parte rateuri inexplicabile in filosofia politica, desi chiar si acolo a inteles (odata) bine anumite lucruri. Iata aici o dezbatere veche cu Michel Foucault:

    https://www.youtube.com/watch?v=3wfNl2L0Gf8

    In ce priveste studentimea franceza, trebuie spus ca nu toti sunt de stanga. Sartre nu prea mai inseamna nimic in Franta academica unde se discuta probleme de fenomenologie, psihologie, etc. in sensul cel mai riguros al cuvantului. Insa plebea face politica prin vot iar acel vot este adesea influentat de discutii cu batrane si ruginite canalii de stanga. Mergand mai departe, o intelegere reala a ceea ce inseamna comunismul necesita o discutie la nivel european cu privire la originile socialismului, relatiile Europei cu Rusia, relatiile Europei Occidentale cu Europei de Est, samd. Pe scurt o rediscutare obiectiva a ideologiilor si implicatiilor lor dupa al doilea razboi mondial. Cine vrea insa sa descopere ca Mitterand avea relatii de „pretenie” cu Ceausescu, ca Partidul Comunist francez prin corifeii sai (Badiou, Deleuze si restul pseduo-filosofilor) sunt complici morali la asasinarea lui Aldo Moro, ca stanga europeana a uneltit impotriva SUA si a sacrificat Europa de Est, (iar acum pare sa faca din nou acelasi lucru) ca pe scurt atat Vestul cat si Estul isi datoreaza existenta chiar si asa patetica americanilor? Sau cine doreste sa reexamineze public originea comunismului in Rusia. Europa in totalitatea ei a crapat in momentul in care Stalin, si mai tarziu Hitler au venit la putere iar socialismul si toti cei care-l sustin sunt principalii responsabili..asa cum principalii vinovati pentru imigratia musulmana sunt tot socialistii europeni. Insa cum sa accepte un mediocru ca Schultz ca nu este altceva decat idiotul lui Lenin. …Accepta romanii care au trait comunismul ca Victor Ponta, o lepra, ii va duce la dezastru?

  12. Bineînțeles că nu, doar e ”de-al nostru”. Nu prea mai am contact cu ”alegătorii”, așa că nu știu orientările celor care or să dea direcție politicii românești din toamnă. Dar am, așa, o vagă impresie că există un fel de dor de Iliescu. Nu cred că a existat vreodată un recul atât de mare, un guvern atât de mediocru. Periculos de mediocru. Iar dacă Ponta va ajunge președinte, România își va pierde cu totul infrastructura instituțională, pilonii de rezistență și ne vom ruga să vină cineva, oricine, să ne ia cu fărașul din drum. Că e rușine, nu? Chiar în drum? Dar nu numai cei care au cunoscut comunismul pe pielea lor, sunt destui năuci și dintre cei sosiți după. Comunismul e pentru oi, nu pentru gheparzi. A avut grijă destul de din aproape Onor Ministerul învățământului.

  13. Apropos de psihologie si politica. O carte care a facut praf stanga intelectuala este „The Blank Slate: The Modern Denial of Human Nature:” scrisa de Steven Pinker (un fost student a lui Chomsky, profesor de psihologie cognitiva la Harvard, si el la randu-i un personaj paradoxal). Iata aici un link la cartea lui:

    http://www.amazon.com/The-Blan.....0142003344

    si aici o conferinta (merita ascultata) in care a prezentat aceasta carte:

    http://www.ted.com/talks/steve.....lank_slate

    Practic stanga intelectuala este falimentara, succesul ei politic se bazeaza pe minciuna, rastalamcire si pe lenea celor care asculta ineptiile lor..

  14. Mulțumesc! Sunt de acord cu Steven Pinker din cele găsite în prezentarea cărții sale din link. Nu știu cum dezvoltă ideea. Și eu crede că ne naștem cu o precunoaștere, sau îmi place să cred asta din vre-o teamă ancestrală de singurătate, de lipsa totală de sens, difuză, abia sesizabilă, dar persistentă. Problema nu se mai pune dacă suntem răi sau buni din naștere, ci ce pierdem pentru a ne adapta vieții trăite în comunitate cu ceilalți. Sau dacă subzistă încă în noi ceea ce credem că am pierdut, dar nu mai găsim cheia. De la familie până la macrocumunități. Pentru că, iată, ce câștigăm se cam vede. Cred că ar putea fi dezvoltată această idee dar pentru asta trebuie un spațiu mai mare și timp.
    ”Practic stânga intelectualâ este falimentară, succesul ei politic se bazează pe minciună, răstălmăcire și pe lenea celor care ascultă inepțiile lor.” Așa e, și pe lenea, sau mai degrabă, pe lipsa unui interes real de a înțelege cei cu ei în viață. Dar oamenii au preferat mereu fabulațiile unei realități seci, primele dându-le impresia participării la ceva care le dă un alt orizont, unul mai bogat, unul care să le dea ideea de deplinătate a ființei lor. Unul care să-i protejeze de imediatul, nu odată, contondent. Preferă cu alte cuvinte minciuna, răstălmăcirea, promisiunile frumoase, de fapt, iar stânga intelectuală se simte aici la ea acasă. Ei sunt ca un Don Juan care caută iubirea, dezamăgiți de fiecare dată. Cănd dezamăgirile se repetă deseori încep chiar să-ți placă, să-ți placă acest joc să te prindă in așa fel încât să nu te mai poți smulge, sau să uiți să o faci. Să fi prins de mentalitatea slugii. Nu a sclavului, ci a slugii. Stânga are sorgintea în mentalitatea slugii. Mîrșave, invidioase, mereu nemulțumite. Există și exemplul celui care a găsit-o dar numai în plan divin întruchipat de Maria Magdalena. Acolo unde este copilul încă neafectat de reperele acestei vieți, ca să revin la Pinker.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.