Militantism şi realitate

    Print Friendly, PDF & Email

    Această serie de articole a fost scrisă de Olavo de Carvalho în 2010, înaintea alegerilor prezidenţiale din Brazilia.

    Veţi vedea de ce seria despre militantism este importantă pentru dreapta românească, deşi nu vorbeşte de România, ci de o ţară aflată la antipozi.

    Dreapta românească – despre care sperăm cu toţii să se definească politic, să fie o dreaptă adevărată, curajoasă, principială, lucidă – va trebui să înţeleagă bine cu ce se confruntă în lupta politică, să renunţe la iluzii.

    Stânga nu e nicidecum „o dreaptă în oglindă”, o forţă politică de aceeaşi natură cu dreapta, de care diferă doar ca doctrină.

    Stânga, în cazul României, e o caracatiţă uriaşă provenită din regimul comunist, ilegitim şi criminal, caracatiţă care nu se mulţumeşte decât cu puterea absolută, Partidul-Stat. Ea e obişnuită să deţină controlul asupra instituţiilor Statului, economiei, politicii, mass-mediei. Reacţionează violent şi agresiv chiar şi numai la ideea de a pierde parţial acest control – e şi explicabil, ceea ce ar pierde este enorm, bani, putere, privileii, dar, mai ales în ultimul timp, se conturează şi perspectiva puşcăriei, întrucât imperiul construit de stânga de atâtea decenii e constituit din crime şi din fraude, iar Băsescu a reuşit să facă în aşa fel încât justiţia să înceapă să funcţioneze chiar şi în privinţa unor infractori care se credeau mai presus de lege.

    În cazul Braziliei, stânga e tot o caracatiţă, revoluţionară, în curs de a instaura comunismul, dar se comportă foarte asemănător tovarăşei ei din România. Nu se mulţumeşte cu altceva decât controlul total asupra societăţii, nu se supune, decât aparent, jocului democratic, urmăreşte, de fapt, o preluare ireversibilă a ţării. Nu acceptă alternanţa la guvernare, decât tactic, până se vede la putere. Ca şi în România, în Brazilia, caracatiţa stângii are conexiunile ei mafiote, crimele ei nelustrate din trecut – când acţiona mai ales prin terorism, la comandă sovieto-cubaneză – precum şi enorme afaceri de corupţie. Militanţi ei sunt extrem de bine antrenaţi şi dresaţi ideologic în tehnica revoluţionară de tip gramscist, care se bazează în cea mai mare măsură pe cucerirea, în primul rând, a hegemoniei culturale, ocupând tot mai mult spaţiu în discursul public, mass media, educaţie, Biserică, biblioteci.

    Din acest motiv, nici în România, nici în Brazilia, lupta politică nu se duce numai la nivel de competiţie electorală. Obiectivul acestei lupte nu este doar obţinerea unor funcţii politice nominale. Dreapta nu trebuie să se bazeze doar pe electoratul volatil pe care îl cheamă s-o sprijine din 4 în 4 ani. Are şi ea nevoie de militanţi, cultivaţi, pregătiţi şi motivaţi. Pentru că stânga are militanţi, armate de trepăduşi, agitatori, propagandişti, răspândaci, activişti, care ştiu să se infiltreze în toate instituţiile Statului şi nu vor altceva decât controlul total al societăţii, de la cultură, până la economie – toate aceste domenii constituind, din punctul de vedere al stângii, câmpul de bătaie al luptei politice.

    Din păcate, deocamdată, dreapta pare să înţeleagă prin „luptă politică” numai activităţile legate de alegeri.

    Dacă lucrurile rămân aşa, dreapta va fi condamnată să fie mereu „învinsă de Securitate” – şi chiar dacă câştigă, oficial, alegeri, să nu poată guverna, din cauza sabotajului militanţilor stângii, sau să se transforme în marionetă a stângii – întâi să judece şi să vorbească în termenii stângii, apoi să guverneze cum vrea stânga.

    Anca Cernea

    Militantism şi realitate

    de Olavo de Carvalho

    A fi militant înseamnă a fi inserat într-o organizaţie politică, subordonat unei linii de comandă şi înconjurat de o atmosferă de camaraderie şi de complicitate cu membrii aceleiaşi organizaţii. A fi simpatizant sau „tovarăş de drum” înseamnă a fi cufundat în această atmosferă, ascultând de aceeaşi linie de comandă, nu dintr-un angajament formal, ca militanţii, ci din obişnuinţă, din interes, sau pentru comuniunea emoţională.

    Fără o reţea de militanţi, simpatizanţi şi tovarăşi de drum, nu există acţiune politică. Având această rețea, acţiunea politică, dacă nu este limitată de factori externi consolidaţi istoric – religia şi cultura, în primul rând – se poate extinde la toate domeniile vieţii sociale, chiar şi la cele mai îndepărtate de „politică”, în sens strict, ca de exemplu, grădinițele de copii, cabinetele de consiliere psihologică şi sexuală, artele şi spectacolele, cultele religioase, campaniile de caritate, până şi convieţuirea în familie.

    Diferenţa dintre partidele constituţionale normale şi partidele revoluţionare este aceea că primele îşi limitează sfera de acţiune la zona permisă de cultură şi de religie, în timp ce partidele revoluţionare distrug cultura şi religia, pentru a le remodela după chipul şi asemănarea idealurilor lor politice.

    Abolind frâiele tradiţionale – ceea ce este foarte uşor, într-o ţară cu o cultură superficială, ca Brazilia – organizarea militantismului revoluţionar transformă toate ramurile de activitate socială, toate discuţiile, toate contactele umane, chiar şi cele, aparent, mai apolitice şi mai naive, în instrumente nedeclarate de expansiune a puterii partidului. Ştiu că această concepţie este monstruoasă, dar ea nu este a mea. Este a lui Antonio Gramsci.

    Odată ce este pusă în aplicare într-o anumită societate şi atinge în ea un succes oarecare, întreaga existenţă umană în această societate va fi afectată de ipocrizie şi de duplicitate, pentru că, practic, nu va mai exista în ea vreun act sau vreun cuvânt, oricât de nevinovat sau spontan, care să nu servească, în mod conştient sau inconştient, unui dublu scop: acela pe care agentul său individual îl are în vedere, în orizontul conştiinţei sale personale, şi acela căruia îi serveşte, volens nolens, în ansamblul strategiei de transformare politică, ce canalizează invizibil efectele acţiunilor sale către confluenţă într-un rezultat general, pe care acesta ar fi incapabil de a-l calcula sau chiar de a-l concepe.

    Odată dezlănţuit acest proces, degradarea completă, morală şi intelectuală a societăţii urmează ca un efect inevitabil, dar aceasta este în avantajul partidului, deoarece accelerează procesul de schimbare revoluţionară şi mai poate fi folosit şi ca material de propagandă împotriva „societăţii degradate” chiar de către cei care au degradat-o, care astfel primesc, de pe urma nelegiuirilor lor, câştigul indiscutabil de a ocupa întotdeauna tribuna acuzatorilor, în timp ce victimele rămân în boxa acuzaţilor.

    Dar agenţii conducători nu ies nici ei neatinşi din procesul pe care l-au declanşat. În cursul transformărilor revoluţionare, ei vor trebui să exceleze în arta discursului dublu, justificându-şi acţiunile faţă de publicul larg, în conformitate cu valorile general acceptate, precum şi în conformitate cu obiectivele de partid, pentru cercul de militanţi, care le cunosc şi le împărtăşesc. Pe măsură ce aceste obiective sunt atinse, este necesară reajustarea celor două registre ale discursului, în cadrul noului model de echilibru instabil care rezultă din aranjamentul de moment dintre „vechi” şi „nou”, adică, dintre ceea ce publicul larg crede că se întâmplă şi harta unui traseu cunoscut doar de elita conducătoare a partidului. Aceste reajustări nu sunt doar artificii retorice pentru a înşela poporul. Sunt revizuiri de parcurs pentru a-i reorienta chiar pe lideri şi a pune în aplicare adaptările tactice necesare în fiecare moment.

    Cineva care nu a militat niciodată într-un partid revoluţionar cu greu îşi poate imagina frecvenţa şi intensitatea acestor revizuiri sau dificultăţile enorme pe care acestea le implică. Numai cei care au o oarecare idee despre asta pot înţelege contradicţiile unui guvern de tranziţie revoluţionară, distingând aparenţele de realitate. Practic, toate comentariile politice care circulă despre guvernul lui Lula reflectă doar incapacitatea de a face o astfel de distincţie.

    Zero Hora, 06 martie 2004

    traducere de Anca Cernea

    The following two tabs change content below.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.