Cărticica propagandistului rus în Polonia și România. De ce citește Dughin ILD.

Prăbuşirea europeană

Acest articol a apărut în ediţia din ianuarie 2012 a revistei americane City Journal.

Prăbuşirea europeană

Theodore Dalrymple

O jurnalistă belgiană, care m-a intervievat recent despre criza datoriilor europene, m-a întrebat dacă eu cred în proiectul european. I-am indicat că îi voi răspunde la întrebare dacă ea îmi va spune ce este de fapt proiectul european. Prin dezvăluirea îndoielilor mele i-am dovedit că sufăr de acea ciudată debilitate mintală cunoscută sub numele de euroscepticism, o condiţie presupus alcătuită dintr-o combinaţie de inteligenţă scăzută şi xenofobie agresivă. Inteligenţa scăzută se manifestă prin opinia pacientului că instituţiile europene sunt mai degrabă o vacă de muls pentru nomenclatura transnaţională, decât începutul unei identităţi postnaţionale noi, generoase şi libere spiritual. Xenofobia se manifestă printr-o dorinţă secretă de conflict şi război, deoarece Uniunea Europeană şi predecesorii ei ar fi, chipurile, responsabile pentru evitarea războiului pe continent în ultimii 65 de ani.

Jurnalista m-a întrebat apoi dacă am luat în considerare faptul că naţionalismul este periculos. Întrebarea implică existenţa a două opţiuni în faţa Europei, între Uniunea Europeană şi fascism: că tot ce ne apără de ascensiunea la putere a unor noi Mussolini, Franco şi Hitler sunt prânzurile gratuite ale seniorilor eurocraţi. I-am răspuns că au existat forme periculoase de naţionalism, desigur, dar că, în circumstanţele actuale, supranaţionalismul reprezintă de departe cel mai mare pericol. Nu numai că un astfel de supranaţionalism este nedemocratic, deoarece nu reflectă nicio cerere larg răspândită, sau sentiment în rândul populaţiei, ci, de asemenea, deoarece riscă să provoace exact genul de naţionalism împotriva căruia se pretinde a fi bastion de apărare. În plus, istoria demonstrează că destrămarea formaţiunilor politice supranaţionale în Europa tinde să fie dezordonată.

Cu toate acestea, nu am fost în totalitate onest cînd am sugerat că nimeni nu poate să spună ce înseamnă de fapt proiectul european. José Manuel Barroso, un înfocat lider studenţesc maoist portughez care a devenit un cenuşiu preşedinte al Comisiei Europene (o schimbare care probabil că nu este atât de mare pe cât credem, în fond numeroşi revoluţionari au arătat că nu sunt altceva decât birocraţi frustraţi), a scos odată un porumbel pe gură. Fiindu-i pusă aceeaşi întrebare adresată de jurnalista mea, Barroso a răspuns: „Uneori îmi place să compar Uniunea Europeană cu un imperiu.” El s-a grăbit să adauge că UE nu este un imperiu tradiţional. Dar cu siguranţă un imperiu în Europa, mare, bogat şi puternic, ar putea alina sentimentele unei clase politice frustrate de faptul că a moştenit un rol mai mic în lume decât cel al predecesorilor, care au condus imperii adevărate, mult mai mari decât propriile lor ţări.

O reflecţie cu privire la situaţia din Belgia ar putea produce dubii în mintea celor mai fervenţi credincioşi ai proiectului european. Belgia există de când a fost încropită în 1830, dar în tot acest timp nu a fost capabilă să creeze o identitate naţională durabilă. Yves Leterme, unul dintre numeroşii ei prim-miniştrii, a spus odată că doar trei lucruri ţin Belgia împreună: berea, fotbalul şi regele. În momentul în care scriu aceste rânduri, Belgia nu a avut un guvern central de mai mult de 500 zile. În timp ce, trebuie să recunosc, ca un vizitator ocazional în această ţară, diferenţa dintre Belgia cu sau fără guvern central nu se poate observa la o inspecţie de suprafaţă, acest interludiu ar putea duce totuşi prea departe teoria guvernării limitate.

Belgia nu are un guvern de atâta timp deoarece ţara este împărţită în două populaţii (de fapt trei, dar a treia este prea mică pentru a conta), cu politici incompatibile: Valonia vorbitoare de limbă franceză şi Flandra vorbitoare de limbă olandeză. Belgia este oficial bilingvă, dar nu veţi vedea niciun cuvânt olandez în Valonia şi niciun cuvânt francez în Flandra. Divizarea nu ar putea fi mai bine reliefată nici dacă un gard de sârmă ghimpată ar separa cele două provincii. Numai în capitală, la Bruxelles, puteţi vedea concesii pentru bilingvism.

Factori istorici şi economici au adâncit separarea dintre cele două regiuni. Valonia, deşi conţine o minoritate din populaţia Belgiei, a dominat mult timp cultura şi economia. Chiar şi clasa superioară flamandă vorbea franceza acasă, în timp ce limba olandeză era limba ţărănimii; pînă de curând, şcolile belgiene au interzis copiilor să vorbească olandeza în clasă. Însă, odată cu declinul industriei oţelului şi al exploatărilor de cărbune din Valonia, precum şi datorită creşterii economice a Flandrei, modelul de dominanţă s-a schimbat. Flandra a trecut de la statutul de rudă săracă la cea de rudă bogată, deşi cu un complex de inferioritate. În acest proces, Flandra a început să facă plăţi mari de transfer către Valonia, care suferea de un şomaj relativ ridicat. Astfel de plăţi promovează arareori bunăvoinţă între grupuri. Resentimentele sunt comune, atât în rândul donatorilor, care au suspiciuni că destinatarii îi exploatează, cât şi în rândul destinatarilor, care se dedau la contorsiuni mentale pentru a găsi justificări la dependenţa lor.

Nu este de mirare, prin urmare, că cele mai mari partide politice din Flandra sunt fie naţionaliste, fie pentru piaţa liberă; ambele filozofii duc la reducerea sau stoparea transferurilor. La fel de nesurprinzător este faptul că cel mai mare partid politic din Valonia este socialist şi doreşte ca plăţile să continue sau să crească. Forţele din teritoriu care patronează partidul socialist valon sunt aproape de natură feudală; schimbarea socială este ultimul lucru pe care îl doreşte partidul de schimbare socială. Însă nici partidele flamande şi nici socialiştii valoni nu sunt suficient de puternici pentru a impune un guvern asupra întregii ţări.

Incapacitatea Belgiei de a forma un guvern central nu ar conta atât de mult, dacă ţara nu ar avea nevoie să îşi reducă nivelul de cheltuieli publice. Deşi Belgia este cel mai mare exportator de bunuri şi servicii din lume raportat la populaţie şi are economii private sănătoase, ea are de asemenea şi o datorie publică vastă şi în creştere – aproape 100% din PIB – şi un deficit bugetar anual mai mare de cinci la sută. Strângerea curelei este esenţială în faţa unei creşteri economice neglijabile şi a costurilor tot mai mari ale obligaţiunilor guvernamentale faţă de o monedă (euro) pe care belgienii nu o pot spori în valoare, dar valonii şi flamanzii nu se pot înţelege asupra modului în care vor face acest lucru. Valonii vor impozite mai mari pentru a menţine regimul actual; flamanzii doresc impozite mai mici şi cheltuieli reduse, pentru a stimula creşterea pe termen lung. Rezultatul este un impas. Valonia şi Flandra sunt ca un cuplu căsătorit care nu mai poate trăi împreună, dar care găseşte divorţul imposibil din cauza dificultăţilor de lichidare a contractului matrimonial.

Întâmplarea face că birourile centrale ale UE se află în Bruxelles. Cu toate acestea, dificultăţile politice din Belgia nu dau de gândit unioniştilor europeni – sau, dacă le dau de gândit, se ajunge la o concluzie ciudată: că un lucru care nu a funcţionat timp de două secole într-o zonă mică, cu numai două populaţii, va funcţiona în câţiva ani într-o zonă mult mai mare şi cu o multitudine de populaţii. Unioniştilor nu le trece prin minte faptul că ţările diferite chiar sunt diferite: nu un pic, ci foarte mult, în cultură, limbă, istorie, tradiţii şi economii. Termenul de „european” nu este lipsit de sens, dar oricare ar putea fi conţinutul său, nu este suficient pentru formarea unui sistem politic viabil.

Criza datoriilor a scos la iveală diferenţe în caracterul naţional, exact de genul celor care fac orice uniune mai strânsă atât dificilă, dar şi periculoasă. Într-adevăr, însăşi încercarea de a forţa o uniune se află la originea crizei, deoarece dacă Grecia şi Irlanda, pentru a lua cazul a două ţări aflate la extremele geografice ale continentului, nu ar fi putut să împrumute în euro sub impresia falsă că statutul de membru în zona euro garantează datoriile suverane, atunci este foarte puţin probabil că ele ar fi ajuns în strâmtoarea financiară din prezent. La urma urmei, creditorii ar fi fost mai prudenţi dacă datoriile ar fi fost plătite în drahme sau lire irlandeze, pe care grecii şi irlandezii le-ar fi putut manipula în voie.

Situaţia irlandeză şi greacă diferă foarte mult, motiv pentru care, împreună, constituie o şcoală pentru eurosceptici. Irlanda a fost înfloritoare pînă aproximativ în anul 2000, iar rata ei impresionantă de creştere s-a bazat pe acces uşor la cea mai mare piaţă din lume, o rată scăzută a impozitului pe profit, pe investiţii străine colosale şi o populaţie tânără, educată. În câţiva ani Irlanda a ieșit din starea de sărăcie imemorială și a ajuns una dintre cele mai bogate țări din lume.

Apoi, în anii 2000, Irlanda a fost cuprinsă de o nebunie demnă de un capitol din cartea lui Charles Mackay din 1841, „Memorii ale extraordinarelor amăgiri populare şi nebunia maselor”. Această dereglare a luat forma unei bule imobiliare. Creditul facil şi ratele scăzute ale dobânzilor au escaladat preţurile proprietăţilor imobiliare la cote astronomice; o casă din Dublin s-a vândut pentru aproape 100 milioane dolari. O explozie a sectorului de construcţii a dus la angajarea unei sfert din forţa de muncă. În această perioadă au fost construite în Irlanda mai multe locuinţe decât în Marea Britanie, a cărei populaţie este de 15 ori mai mare. Băncile străine i-au împrumutat pe irlandezi cu o nonşalanţă uimitoare. Royal Bank din Scoţia a împrumutat 50 miliarde dolari, circa 12.000 dolari americani pe persoană în Irlanda. Bănci britanice, germane şi belgiene au împrumutat împreună aproximativ 100.000 dolari pe cap de locuitor, ceea ce ar însemna 30 trilioane dolari dacă SUA ar fi împrumutat în acelaşi mod.

Încântat, guvernul irlandez a impozitat toate tranzacţiile financiare şi a privit cum i se umplu cuferele cu bani. S-a bucurat de un surplus bugetar, în ciuda creşterii cu 59% a angajărilor în sectorul public în perioada 1985 – 2002 şi în ciuda acordării celor mai generoase salarii din lume pentru lucrătorii la stat. Pentru un timp, toată lumea a fost fericită.

În ultimă analiză, guvernul a plătit forţa de muncă angajată în sectorul public cu bani împrumutaţi, chiar dacă aceştia au trecut iniţial prin mâini private. După ce întregul edificiu s-a prăbuşit, guvernul a naţionalizat datoria privată prin garantarea solvabilităţii băncilor irlandeze, astfel luând asupra sa obligaţii financiare mult mai mari decât întreaga economie irlandeză. Deficitul bugetar a crescut la 32 la sută, iar şomajul s-a ridicat brusc de la 4 la sută la 14 la sută, în numai câteva luni. Activitatea de construcţii s-a oprit complet; mediul rural irlandez s-a umplut cu şantiere de locuinţe neterminate şi au apărut oraşe fantomă înainte ca cineva să fi trăit în ele, ruine neromantice în construcţie. Aproximativ 5 la sută din populaţie a apelat la emigrare, eterna supapă de siguranţă a irlandezilor.

Dar partea cea mai interesantă a poveştii este că Irlanda nu a cunoscut aproape nicio nelinişte socială după colapsul economic. Bineînţeles că oamenii au fost supăraţi; în mod justificat, ei au învinovăţit guvernul şi pe bancheri, dar nu şi-au acordat dreptul de a se manifesta violent. Irlandezii au înţeles, aşa cum nici un alt popor nu pare să fi înţeles, că ei au fost complici în criză. Ei s-au bucurat de distracţie atâta timp cât a durat: i-au votat şi menţinut la putere pe politicienii care le-au adus credit ieftin şi nerestricţionat, s-au îmbulzit să acumuleze bogăţie în timp ce preţurile caselor au crescut în ritm ameţitor, au luat în derâdere pe cei care avertizau ca lipsiți de patriotism, s-au împrumutat de parcă banii creşteau în copaci şi pînă şi şoferii de taxi şi lucrătorii la supermarket vorbeau încântaţi despre casele lor de vacanţă din Spania.

Cu toate acestea, după lovitura crizei şi măsurile luate de guvern, care a trebuit să taie drastic salariile din sectorul public şi să aplice alte măsuri de austeritate – prietenii mei care trăiesc în Irlanda au pierdut între o cincime şi un sfert din salariile lor – foarte puţini au avut cuvinte de plângere. Cei mai mulţi oameni au părut să înţeleagă că şapte ani de îmbuibare trebuiau să fie urmaţi de şapte ani de dietă. Legătura dintre excesul anterior şi greutăţile din prezent a fost evidentă pentru toată lumea, chiar dacă, justificat, oamenii au i-au acuzat pe politicieni şi bancheri mai mult decât pe ei înşişi.

Irlandezii au profitat de prima ocazie pentru a concedia guvernul, la urna de vot. Fianna Fail, partidul dominant de la proclamarea independenţei în 1921, a fost umilit în alegeri. Însă, recunoscând faptul dureros că vina altora nu înseamnă propria nevinovăţie, irlandezii au dat un exemplu lumii. După prăbuşire, guvernele succesive irlandeze au avut determinarea de a lupta pentru păstrarea impozitelor fiscale reduse pentru corporaţii, numite „prădalnice” de către ceilalţi europeni. (Este simptomatic pentru boala Europei faptul că abţinerea de la confiscarea banilor de către stat este acum considerată „jaf” de către clasa politică.) Economia irlandeză este astfel pregătită pentru o revenire mai rapidă.

Grecia a fost altă problemă. Guvernul, de asemenea bazându-se pe credit bun în euro, s-a împrumutat pur şi simplu pentru a întări sectorul public. Atunci când această piramidă diferit construită s-a prăbuşit, obiectivul principal al populaţiei a devenit împotrivirea la schimbări, garantând astfel continuarea obiceiului de a primi mai mult decât câştiga prin muncă şi de a consuma mai mult decât producea. Da, guvernul a fost corupt, da, băncile străine au împrumutat iresponsabil. Dar oare grecii chiar nu ştiu că evaziunea fiscală este o practică standard în ţara lor şi nici pe departe doar în rândul elitei, că o mare parte din ocuparea forţei de muncă în sectorul public a fost un simulacru de activitate productivă, că toate condiţiile de pensionare superioare celor din Germania au fost nemeritate şi de nesusţinut, că întreaga lor clasă politică şi administrativă este formată din mincinoşi şi escroci? Blamarea germanilor – stereotipul nazist a apărut rapid după ce subvenţiile europene au fost reduse – a devenit un mod convenabil de a evita introspecţia.

Desigur că germanii, sau cel puţin cei din clasa politică, nu au fost fără prihană. Ei s-au alăturat altor lideri europeni în gândirea că ar putea înlocui realitatea economică prin crearea unei monede comune, aşa cum au crezut că pot înlocui realitatea socială prin crearea unei uniuni politice. Părea că nu-i interesează faptul că populaţia germană, asemeni multor alte populaţii europene, nu a vrut să aibe nimic de a face cu euro şi au calculat că ar fi periculos să-i prezinte nota de plată, odată ce au început să apară problemele inevitabile.

Pentru un timp moneda euro a lăsat impresia că serveşte intereselor germane, permiţând altor ţări să cumpere bunuri germane, pe care altfel nu şi-ar fi putut permite să le cumpere. Între timp Germania, cu o determinare nespecifică altor ţări europene, a redus impozitele pe salarii şi abia a majorat salariile, având stabilită anterior o bază de producţie puternică. Economiile au crescut, iar Germania a devenit China Europei. Acum se confruntă cu problema excedentului comercial, mai mare decât al deficitelor comerciale combinate ale Franţei, Italiei şi Spaniei.

Europenii s-au pus singuri la colţ. În cazul în care datoriile ţărilor europene sunt puse într-un coş comun, atunci nu există decât o singură ţară care stabileşte normele comune, şi nu va fi Franţa, care se confruntă cu un deficit mare, datorii mari şi un dezechilibru comercial de mari dimensiuni. Istoricul John Robert Seeley a scris într-un enunţ faimos că imperiul britanic s-a format „într-un paroxism al lipsei de judecată”. Aşa ar putea fi cu hegemonia Germaniei în Europa.

Dar este îndoielnic faptul că austeritatea fiscală de înţeles a Germaniei va produce bucurie în restul Europei, unde consecinţele economice şi sociale vor fi dureroase. Chiar şi în Irlanda se pot auzi bâiguieli despre modul în care independenţa a fost cedată „germanilor”, aşa cum tind să fie numiţi acum toţi tehnocraţii europeni. În Germania, soluţia de a înlătura datoria prin emiterea de euro nu este populară deoarece conducătorii au promis populaţiei sceptice, atunci când moneda comună era supusă dezbaterii, că adoptarea ei nu va însemna niciodată nevoia de a plăti datoriile altor ţări. Iar datorită unor motive istorice evidente, o populaţie germană nemulţumită nu este un factor liniştitor pentru restul Europei.

Alternativa la partajarea datoriilor pare să fie destrămarea euro. Acest lucru ar putea transforma recesiunea într-o criză prelungită, cu ţările expulzate din zona euro forţate într-o neîndeplinire a obligaţiilor financiare catastrofală pentru sistemul bancar. Ameţesc numai gândindu-mă la contul meu bancar în euro: în cazul unei destrămări va fi convertit în drahme sau în mărci germane, şi cine va decide? La fel ca toţi ceilalţi, aş prefera mărci germane, o preferinţă care va duce la creşterea preţului mărcii până la punctul în care exporturile germane, indiferent cât de înaltă calitatea lor, vor deveni prea scumpe pentru a mai găsi cumpărători.

Nu e de mirare că Angela Merkel, cancelarul german, pare indecisă: ca orice politican, ea doreşte o soluţie nedureroasă pentru orice problemă. Ea nu vrea să se impună prin intermediul greutăţii Germaniei şi să comande celorlalte ţări Papieren, bitte. Cu toate acestea, ea nu vrea nici să fie responsabilă pentru inflaţie galopantă sau dezmembrarea euro. Orice ar decide, dragostea faţă de Germania în Europa nu va creşte.

Pe scurt, cheltuielile iresponsabile a numeroase guverne europene, care au acordat beneficii nemeritate la populaţii întregi, în contul generaţiilor care vor veni, au produs – împreună cu uniunea monetară megalomană – o criză care nu este doar economică, ci socială, politică şi chiar civilizaţională. Uniunea Europeană, proiectată pentru a pune capăt războiului pe continent, a resuscitat antagonisme care ar putea să se încheie în belicozitate. Iar proiectul european se dovedește a fi drept ceea ce orice persoană ar fi putut observa că a fost dintotdeauna: ceva asemănător cu construirea unei masive Iugoslavii post-Tito.

În original: The European Crack-Up

10 gânduri despre “Prăbuşirea europeană

  1. Uniunea Europeană, proiectată pentru a pune capăt războiului pe continent, a resuscitat antagonisme care ar putea să se încheie în belicozitate. Iar proiectul european se dovedește a fi drept ceea ce orice persoană ar fi putut observa că a fost dintotdeauna: ceva asemănător cu construirea unei masive Iugoslavii post-Tito.

    Emil, parca eu eram, mai demult, pesimistul de serviciu……da-ne o sansa man, noua astora care locuim inca in UE, ca e evident ca noi, noua insine, nu prea ne mai dam multe sanse…..ca sa spun o idee, numai una, de la care un Eugen Ionescu-perioada NU-ar putea construi un text care sa contrazica total articolul de mai sus:

    Istoricul John Robert Seeley a scris într-un enunţ faimos că imperiul britanic s-a format “într-un paroxism al lipsei de judecată”. Aşa ar putea fi cu hegemonia Germaniei în Europa.

    Pai, dupa stiinta mea, imperiul britanic o duce bine merci, Commonwealth-ul exista si e destul de ne-afectat de criza (ma refer la Australia, Noua Zeelanda, si, de ce nu, Canada?). Dupa cum spunea recent un analist roman, Aligica, parca, in economisti nu se mai poate avea incredere „din principiu”; bag de seama ca nici in istoricii cunoscuti. Pai zau, daca ar fi sa iau de bune concluziile acestui articol, n-as mai avea alta solutie decat sa ma duc sa ma spanzur, ca de foame sau de razboi oricum e clar ca o sa mor/murim, si eu si co-nationalii mei. Parol, moncher…..

  2. Liv, Reagan a spus odata: „Noi [americanii] suntem o natiune care are un guvern – nu invers” (We are a nation that has a government – not the other way around). UE este acel invers, chiar extins: un guvern cu mai multe natiuni. Cred ca scepticismul e in ordine, cat timp aceasta situatie anormala va persista. Dalrymple descrie patologiile care decurg din acest aranjament pe dos.

  3. Bine bine, dar solutia? Trebuie sa existe o solutie. Altfel, care-i soarta noastra? Iugoslavia lui Tito, o stim prea bine, s-a destramat printr-un razboi interetnic oribil. Nu-mi doresc asta.

  4. Nu stiu daca exista vreo solutie. Cel putin nu una in sensul de ansamblu de decizii si actiuni care pot rezolva o dificultate. Populatia nu poate demite casta de eurocrati, iar politicienii tin sa perpetueze si intareasca acest sistem. Sensul de neputinta al omului de rand e tragic, nu poate decat sa urmareasca desfasurarea unor forte impersonale si implacabile, sau cel mult sa reactioneze in mod previzibil. Balcanizarea continentului ramine o posibilitate distincta, cu sau fara violente majore. Un prim test poate veni chiar din Balcani: sa vedem daca Grecia va reusi sa dea faliment in mod ordonat. In analogia lui Dalrymple, un faliment dezordonat ar semnala decesul lui Tito. Ceea ce nu mai poate fi stopata este balcanizarea economica, iar acest proces va avea consecinte neplacute mai largi. Poti gasi o solutie pentru tine personal, dar pentru un timp drama europeana se va juca de la sine.

  5. Emil,
    da, sigur, UE nu e un organism democratic, clar. Dar asta e totusi un lucru asumat, consider eu, poate ma vei contrazice, de statele membre, la intrare, inclusiv de Romania. Darlymple face analogia cu Iugoslavia; insa n-am auzit, in cei 200 de ani de existenta ai Belgiei, si, sincer sa fiu, nici inainte, de razboi, cu sange, cu morti, intre valoni si flamanzi. A, ca pe vremea Imperiului Habsburgic, acolo se bateau Burbonii cu Habsburgii peste capul populatiilor locale, asta e alta treaba (si, apropo, ca sa aduc inca un „asterisc”la interpretarea lui Darlymple, nu cumva, ma intreb, dusmania valoni-flamanzi de acolo provine, de acum sute de ani, cand Flandra era franceza si Valonia spaniola? Ar fi si asta o interpretare.). Apropo, de ce sa facem analogie cu Iugoslavia si nu cu Imperiul Habsburgic, care s-a spart, la vremea respectiva, cu pagube destul de putine (sigur, se poate argumenta ca a rezultat un Hitler si WWII, dar acolo eu cred ca au fost cauze mai profunde). Da, de acord, UE risca sa se sparga, dar nici lucrul asta nu e cert, inca. Dar si daca asa ar fi, istoria inseamna, cum stii si tu, nu numai fapte, date si evenimente, ci si interpretarea lor, la fel cum viitorul nu e unul singur, ci momentul istoric prezent, ca oricare moment, dealtfel, poate duce la mai multe variante posibile de viitor. Tot ce incercam sa spun era ca nu sunt de acord cu interpretarea lui Darlymple, ca nu cred ca se va intampla cum sugereaza el. Sigur, si eu fac, ca si el, o interpretare, ramane sa vedem cum va fi cu adevarat. Si nu, nu sunt relativist, cum ar putea sa para, consider mai degraba ca sunt realist. Pe bune, hai sa formulam un scenariu: hai sa presupunem ca maine, UE se destrama, ca falimenteaza, economiile intra toate in recesiune, moneda Euro se duce naibii, si birocratia de la Bruxelles ajunge sa vorbeasca singura. Bun, then what? O sa declare Grecii razboi germanilor, francezilor, belgienilor? O sa declare Franta razboi Angliei, pentru ca n-a aderat la tratatul din 08.12.2011? Da, eposibil ca islamistii sa profite de moment ca sa…..ca sa ce? Chiar NATO ala, sa nu mai serveasca din momentul ala la nimic, toate taxele alea, pe care eu si Anca si Costin samd le platim, din care e finantata armata, sa fie degeaba? Da, posibil atunci sa mai avem o serie de atentate, ceea ce n-ar fi dragut deloc. But then again, avem si acum, cand UE exista, nu cred ca disparitia ei ar schimba mare lucru. Vor declara Putin sau China razboi, brusc, eventual pentru datorii neplatite? Din nou, si daca se intampla asta, atunci NATO la ce ne serveste, nu ca sa putem dormi linistiti, in timp ce ei ne apara? SUnt naiv? Spune-mi tu, oi fi. Ceea ce stiu e ce am citit la sfarsitul lui 2011, despre strategia de aparare USA, care mai nou e indreptata impotriva Chinei (mi se pare absolut corect, cu toate obligatiunile alea prin care le-au furat des montagnes de pognon). Si ca tot acolo, citeam ca tara numita China are nush’cate milioane de tancuri (foarte probabil cu tehnologie de pe vremea lu’ Stalin), dar un singur port-avion, mare si lat, care poate fi scufundat uite-asa, fleoshk!, cam cum am juca, eu si cu tine, a la bataille navale (nu stiu daca ai jucat vreodata, e un joc foarte misto, poate apucam vreodata). Portavioane, apropo, USA are cateva sute. Sute. Ok, da, stiu, armata Chinei e de X ori mai numeroasa decat a USA. Dar, iarasi, sanu uitam un aspect-China n-are granite comune cu USA, un singur portavion, deci milioanele alea de soldatei galbeni risca, dupa mintea mea, sa fie, in caz de razboi, omorati unul cate unul cu bombe de ce fel vrei tu, trimise de pe portavioane sau aruncate cu avioane cu baza in Australia, sau, sau, sau, sau. Pe scurt, eu unul am toata increderea, in caz de razboi, in „la force de frappe” a USA, si, dupa cum ne stiipe noi, astia ca mine, mai cu carlionti, nu mi-e frica de-un eventual razboi. Daca David a fost destul de destept sa-l bata pe Goliat…..enfin, passons.
    Balcanizare economica, zici? Pai nu stiu prea bine ce inseamna asta. Daca ma uit inapoi in istorie, balcanii au avut perioade de inflorire economica deosebita, una fiind chiar aia cand Habsburgii dominau zona asta. Bulgarii faceau comert cu grane la greu, daca ai sa mergi la Balcic ai sa vezi si acum in picioare silozurile de sute de tone, pastrate, fabrica de spaghete, toate ramase, din 1913, ca un fel de monumente ale maretiei economice trecute. Asta ca sa nu mai vorbesc de anii 30, cand, ne invatau pe noi la istorie, eram, Romania, granarul Europei, samd. Toata treaba e ca, in economie, solutii individuale, din cate stiu eu, gasesti mai greu, la modul cinstit, vorbind. A, sigur, exista afaceri tip Vantu/Patricuiu/etc, dar nu ma refer la alea. Daca vrei sa muncesti cinstit, si sa….nu neaparat sa te imbogatesti, dar macar sa strangi cat sa le lasi copiilor tai ceva, de unul singur, mai greu. Eu unul cel putin, asa vad lucrurile.
    Stii cum e vazuta in Romania treaba cu UE, si nu ma refer acum la ILD, ci la alte cercuri prin care,mai mult involuntar, ma invart? Se spune mereu, aud spunandu-se, ca”uita bre, Romania a ajuns colonia astora, tara de mana a 3-a, astia ne sug resursele, ne-au dat credite pana ne-au indatorat peste cap, si acum bancile austriece si germane si-au retras banii, in 2011″ Asa gandeste Ilie Serbanescu, fost ministru al economiei, de exemplu, in diverse editoriale, asta atunci cand nu declara ca „statul roman va intra in curand in disolutie, si la fel si poporul roman, va dispareasi ala, in 10-20 de ani”. Eu unul, de fiecare data cand o aud p-asta cu „Romania-colonie germana/colonie a vesticilor, USA/UK/Franta/etc” (apropo, si familia mea, si multi,multi altii, gandesc la fel), ma gandesc asa: bai tata, cand am intrat in UE, am vrut cu totii sa intram, nu?Ca am vrut, toti astia care se plang acum, pe vremea aia erau pro-aderare. Deci am vrut, corect? Bun. Si, apoi? Apoi, ne-am dat seama, brusc, ca nu reusim, oricat am trage de noi, sa muncim la fel de cinstit si cu aceeasi productivitate ca neamtul, francezul, britanicul, etc, da? Ca nu putem, asta e evident, nu ma refer la elite, ma refer la majoritate. Crede-ma am avut angajati, am avut arhitecti care lucrasera afara si spuneau pe fata ca revenisera in Romania pentru ca acolo se muncea prea mult, stiu ce vorbesc. Deci, ne-am dat seama ca nu facem fata distractiei. Bun, si, acum, ce-am vrea, sa munceasca germanul si pentru noi, ca sa avem salariul egal cu al lor, dar noi sa venim la munca la 10 si sa plecam la 12? Pai uite, nici macar romanii, care, ca natie, nu exceleaza, cel putin in momentulasta, prin realism, nici macar ei nu pretind ca asta ar fi un scenariu credibil, ca sa munceasca germanii si pentru noi. De-asta, mai mult de 2-300 de oameni, nici n-ai sa vezi, la Universitate, sau pe unde or mai fi, ocupisti de-astia care ii imita p-aia din Zuccotti Park. Si si-aia, platiti de nea Felix, care are interese puternice, ca un capitalist de cumetrie ce se afla, sa nu se reformeze Romania cu adevarat, sa nu se indrepte, asa cum o face in mod hotarat, catre un soi de neo-liberalism de tip suedez. Asta e, pana la urma va fi fortat si tataia Felix sa se adapteze, ca noi toti, sau sa inchida pravalia, ca deh, asta-i capitalismul. Sau asta-i capitalizmu, cum ar zicea nea Ilici, 200 de oameni sunt totusi numai 200, si conteaza la urne cam cat spunea Bleen, adica aproape deloc.

  6. Anschluss

    http://media.ft.com/cms/853efe.....eabdc0.pdf

    Assurance of Compliance in the 2nd GRC Programme

    I. Background
    According to information from the Troika, Greece has most likely missed key programme objectives
    again in 2011. In particular, the budget deficit has not decreased compared to the previous year.
    Therefore Greece will have to significantly improve programme compliance in the future to honour its
    commitments to lenders. Otherwise the Eurozone will not be able to approve guarantees for GRC II.

    II. Proposal for the improvement of compliance
    To improve compliance in the 2nd programme, the new MoU will have to contain two innovative
    institutional elements on which Greece will have to commit itself. They will become further prior
    actions for the second programme. Only if and when they are implemented, the new programme can
    commence:

    1. Absolute priority to debt service
    Greece has to legally commit itself to giving absolute priority to future debt service. This commitment
    has to be legally enshrined by the Greek Parliament. State revenues are to be used first and foremost
    for debt service, only any remaining revenue may be used to finance primary expenditure.
    This will
    reassure public and private creditors that the Hellenic Republic will honour its comittments after PSI
    and will positively influence market access. De facto elimination of the possibility of a default would
    make the threat of a non-disbursement of a GRC II tranche much more credible. If a future tranche is
    not disbursed, Greece can not threaten its lenders with a default, but will instead have to accept further
    cuts in primary expenditures as the only possible consequence of any non-disbursement.

    2. Transfer of national budgetary sovereignty
    Budget consolidation has to be put under a strict steering and control system. Given the disappointing
    compliance so far, Greece has to accept shifting budgetary sovereignty to the European level for a
    certain period of time.
    A budget commissioner has to be appointed by the Eurogroup with the task of
    ensuring budgetary control. He must have the power a) to implement a centralized reporting and
    surveillance system covering all major blocks of expenditure in the Greek budget, b) to veto decisions
    not in line with the budgetary targets set by the Troika and c) will be tasked to ensure compliance with
    the above mentioned rule to prioritize debt service.

    The new surveillance and institutional approach should be formulated in the MoU as follows: “In the
    case of non-compliance, confirmed by the ECB, IMF and EU COM, a new budget commissioner
    appointed by the Eurogroup would help implementing reforms. The commissioner will have broad
    surveillance competences over public expenditure and a veto right against budget decisions not in line
    with the set budgetary targets and the rule giving priority to debt service.” Greece has to ensure that
    the new surveillance mechanism is fully enshrined in national law, preferably through constitutional
    amendment.

  7. In opinia mea Centrala UE nu reprezintă interesele şi poziţia Germaniei, ci a Internaţionalei Socialiste, organism care influenţează puternic atît direcţia politică a Germaniei cît şi a Franţei; şi reuşeşte să facă acest lucru chiar şi in perioadele in care partidele de guvernămînt nu sînt nominal socialiste sau social-democrate, prin intermediul unor manciurieni precum Merkel şi Sarkozy. Recentul Tratat fiscal ilustrează avansul entităţii UE pe calea sovietizării, prin ctitorirea unui mecanism de control bugetar centralizat in care Germania nu va avea absolut nimic de cîştigat.
    Îmi permit să reiau un comentariu pe tema tratatului, postat recent in coada unui articol de pe contributors:

    Pînă acum întreaga clasă politică pare cuprinsă de transa indusă de pilulele albastre livrate cu regularitate de Centrala UE, şi urmează orbeşte comandamentele fixate la Bruxelles. Guvernele Tăriceanu, Boc şi Băsescu au comis erori după erori, gafe şi stîngăcii in politica economică, reforme strîmbe şi frîne la propriile reforme, insă nu ireparabile, dar semnarea acestui acord este greşeala capitală care le va aduce pierzania şi dispariţia de pe scena politică, împreună cu entităţile statale atrase in această aventură totalitară.

    În primul rînd Tratatul nu este un tratat, ci un Dictat asupra Capitulării Financiare impus statelor supraîndatorate, asta pentru că obiectul aşa-zisului acord [un act nenegociat cu autor colectiv suprastatal, redactat ca de obicei, fără participarea statelor-membre ue] nu ţine de politica externă, ci in mod limpede de politica internă a unui stat, in total conflict cu normele constituţionale naţionale precum şi cu propriile norme europene in vigoare. Actul de capitulare a fost măsluit şi in mod pompos denumit tratat pentru a permite şefilor de state să-şi pună semnătura pe el şi să creeze impresia de legitimitate a actului executiv săvîrşit insă fără mandat.

    Preşedintele României nu are competenţe in materie bugetară, ca atare nu are niciun drept să negocieze [citeşte: comenteze, pentru că oricum nu a negociat nimic] şi să semneze acorduri care afectează politica bugetară, execuţia bugetară şi trasarea unor sancţiuni pecuniare extrem de împovărătoare pentru toţi cetăţenii unui stat. Probabil mascarada uslaşă din ţară şi din PE are foarte mare legătură cu dorinţa clasei noastre politice de a acoperi această cedare masivă de suveranitate asupra căreia s-au pus cu toţii de acord. Să amintim aici prevederile constituţiei, pînă nu dispar, ce stabilesc competenţa bugetară
    art 138 „(2) Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului. ”
    art 139 „(1) Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege.”
    Nu există nicăieri in Constituţie vreun temei pentru intervenţia unui organism extern in materie de politici fiscale, ori pentru aplicarea unei sancţiuni statului român in urma constatării unei contravenţii bugetare de către un organ central de miliţie economică.
    In modificarea mecanismului de construcţie bugetară preşedintele, de asemenea, nu are nicio competenţă, singura cale fiind revizuirea prealabilă oricărui acord a constituţiei. Iniţiativa legislativă este definită foarte clar in Constituţie.
    art 73 „(1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
    (2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. ”
    art 74 „(1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.”

    In al doilea rînd. Poate că fenomenul de dezmembrare a statului-naţional nu ar fi fost atît de grav dacă am fi ştiut că transferul de putere se realizează in mod coerent, transparent către un guvernămînt federal competent, înscris in limitele legii. Din păcate UE nu este şi nu vrea să se definească ca o federaţie, executivul său de facto nu dă semne că ar dori să evolueze in direcţia unui guvernămînt politic responsabil, iar ideile de reformă vehiculate de actuala Comisie nu pot fi decît înspăimîntătoare. In afară de suprareglementare, domesticire a pieţelor, taxare şi suprataxare a tranzacţiilor financiare şi a industriei poluante, aceşti eurocraţi nu par să ştie altceva, sau să observe declinul accelerat al economiei europene şi cauzele atît de evidente ale recesiunii şi ale lipsei de competitivitate a industriilor continentale. Pînă in prezent niciun Comisar nu a reuşit să demonstreze un ataşament clar faţă de piaţa liberă şi valorile capitalismului, niciun Comisar nu a atras atenţia asupra derapajelor populiste ale socialiştilor, nici un Comisar nu a ridicat la timp riscurile supraîndatorării pentru proiecte sociale, pentru asigurări de risc de lux, pentru plata unui aparat birocratic cu proporţii de domeniul fantasticului. Nu există niciun comisar de dreapta, toţi pretind că-s apolitici, ceea ce nu poate fi decît aberant şi mincinos, in realitate se comportă la fel ca şi socialiştii ce conduc guvernele statelor falite, deci sînt doar tehnocraţi ai stîngii. Iată de ce este atît de periculos să ne lăsăm bugetul pe mîinile acestei junte eurocrate, pentru că Tratatul de salvare şi coordonare este in realitate un Mecanism de Blocaj Financiar care permite comisarilor să intervină direct in exerciţiul bugetar al unui stat şi să şicaneze orice tentativă de reformă reală de dreapta, ba chiar să taie amenzi gigantice guvernelor ce îndrăznesc să ridice capul angajîndu-se in cheltuieli adiacente unor reforme administrative radicale. Să presupunem că ar apărea deodată un partid reformist şi că un prim plan de reformă ar consta in declararea falimentului Caselor de Asigurări ale statului, plan ce ar necesita şi resurse enorme pentru despăgubirea firească a contribuitorilor curenţi, precum şi a pensionarilor in anumite cote. Orice contractare a unui credit extern pentru susţinerea unui asemenea proiect reformist ar fi imediat blocată de Comisie, in numele falsei austerităţi. Să ne amintim că această austeritate a mai fost colportată de agenţii Centralei UE şi…ce s-a întîmplat efectiv in adminstraţia statelor sociale? nimic! Grecia continuă şi astăzi să-şi bonifice bugetarii cu 14 salarii anuale. Orice plan reformist presupune nişte costuri iniţiale enorme pe care un asemenea Dictat fiscal le-ar face imposibil de asumat in mod legal de către guverne. Voinţa de reformă este paralizată definitiv in virtutea acestui pact ce permanentizează mecanismul centralizat de supraveghere şi control asupra finanţelor fostelor state naţionale.

  8. euNuke, mai demult, in alt forum, VladM spunea ca spera ca „Base mai si mimeaza” marea dragoste de eurocrati si dorinta de a construi S.U.E.; spera el ca Base mimeaza din nevoia de a se alia cu cineva, ca toata Europa e bolnava de eurocratism, si n-ai cu cine te alia.Intre timp, a devenit clar ca nu mimeaza, de fapt, nimic, ca e cat se poate de sincer; mai mult, au aparut si potentialii aliati: Cehia, UK, amandoua aceste state au declarat ca nu vor semna viitorul tratat din martie. Te intreb: de ce crezi ca nu li se alatura si Base, Cehiei si UK? Sa fie vorba numai de teama de a nu i se inscena un accident aviatic cum a patit presedintele Poloniei Kacynski, sau mai pot exista si alte motive?

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.