Problema antisionismului

    Print Friendly, PDF & Email

    Înființarea Israelului în Orientul Mijlociu nu a rămas fără răspuns din partea lagărului comunist. Uniunea Sovietică, revopsită de Stalin în mare aliat al poporului evreu, s-a transformat peste noapte într-un adversar de neînduplecat. Toate țările-satelit au urmat-o, declașând un nou val de antisemitism: mișcarea sionistă era condamnată vehement ca imperialistă, iar susținătorii ei prigoniți, epurați de peste tot. Acesta a fost începutul metamorfozării antisemitismului în antisionism. Pas cu pas, vechile acuzații la adresa evreilor au fost abandonate sau regândite în noul context israelian. Sub atenta îndrumare a Uniunii Sovietice și a agenților ei de influență, Stânga și-a găsit un nou adversar.

    De-a lungul ultimelor decenii, antisemitismul mascat în antisionism a cunoscut o dezvoltare remarcabilă. Eminamente ideologic și de stânga, se hrănește din noile mijloace de comunicare (televiziunea si Internetul) și clamează că este informat și nobil. Principala sa preocupare au devenit drepturile omului, aplicate, desigur, selectiv. Oameni sunt numai cei care suferă sub „opresiunea israeliană”; numai ei se pot califica la statutul de victime. Evreii, victime autentice ale unei tentative planificate de exterminare, au devenit – numai prin faptul că și-au îndeplinit visul de a-și reînființa statul și au fost victorioși în războaiele de exterminare stârnite de arabi – demni de dispreț. Holocaustul, care până nu demult îi făcea pe stângiști să lăcrimeze cu lacrimi de crocodil când se gândeau la tragedia evreiască de care se face vinovată „dreapta” nazistă, s-a întors împotriva lor.

    Conform discursului Stângii, asuprirea arabilor este înrădăcinată în Holocaustul european: pentru a nu mai suferi în Europa, evreii au fugit în Orientul Apropiat și au furat o țară. Astfel, s-au transformat în noii naziști. În schimb, „palestinienii” sunt noii evreii.

    Dominată mediatic, intelectual și politic (nu vă mai lăsați păcăliți de aparențe: de cele mai multe ori dreapta europeană nu este altceva decât dreapta socialismului continental) de Stânga, Europa suferă laolaltă cu arabii musulmani și condamnă, cu vehemență, Israelul. De fiecare dată când li se ivește ocazia, europenii acuză. Nu îi interesează terorismul arab, nu îi preocupă fanatismul musulman. Urmăresc numai presa stângistă și știu una, da’ bună: Israelul este vinovat. Din oficiu, ceea ce este ură.

    Ura acuză fără să ştie. Ura judecă fără să audă. Ura condamnă după bunul ei plac. Ea nu respectă nimic, crede că înfruntă un complot universal. La capătul puterilor, cuirasată în platoşa resentimentului ei, tranşează totul printr-o samavolnică şi suverană ticăloşie. Urăsc, deci exist. – André Glucksmann, Discursul urii

    Filosoful francez André Glucksmann a scris Discursul urii. Publicată la editura Humanitas, lucrarea este o lectură importantă pentru a înțelege rădăcinile urii. Fragmentul de mai jos face parte din capitolul 3 („De ce frizerii?”, p.70-77) și are ca temă antisemitismul, în Europa, dar și în afara ei.

    Observație: În ciuda a ceea ce afirmă filosoful francez în ultima notă de subsol, antiiudaismul medieval este diferit de antisemitismul ultimelor secole. Nu a avut caracteristici rasiale și nu și-a propus exterminarea evreilor ca popor.

    Alte materiale de André Glucksmann publicate pe În Linie Dreaptă:
    Discursul urii
    Dorinţa de supravieţuire nu este disproporţionată

    De ce frizerii?

    de André Glucksmann

    – Seara asta omorâm frizerii și evreii!
    – De ce frizerii?

    Ura înaintează cu calmul implacabil al unui buldozer. Fără să se sinchisească de obiecții, care, în ochii ei, nu dovedesc decât ostilitatea celor care obiectează: e prigonită, e detestată, așadar ea își confirmă rațiunile de a trage la vedere asupra celui care încearcă s-o rețină. Încearcă numai s-o reții că ea și declanșează un dezastru! O patimă atât de ermetică, fără uși și ferestre, ignoră și privește cu trufie orice principiu al realității. Pentru ea nu există fapte, nu există decât interpretări. Dacă nimerește peste cel mai mic obstacol, pe dată se grăbește să însăileze vreo teorie a conspirației spre a replica mai apoi brutal și cu o forță înzecită că nu s-a înșelat.

    Ea dă asigurări: doar un personaj grolosan, un om rău, un trădător, un dușman al poporului, o „insectă dăunătoare” după cum ar zice tovarășul ei Lenin, poate să aibă pretenția să-i bareze calea și să-i saboteze strădaniile. Orice s-ar întâmpla, ura are mereu dreptate, până și eșecurile ei o întăresc, nu ea, eu nu urmează un drum greșit, nu, ea nu exagerează, pentru că ea nu face prea mult, ci întotdeauna nu face îndeajuns.

    Sfidând universul, adidoma unui rinocer strâns în platășa unor certitudini neclintite și de neclintit, ea se năpustește și nu dă socoteală decât sieși. De aici vine poate tentația aceea neroadă și atât de împărtășită de a o situa în mare grabă pur și simplu în clasa toanelor; ura ar fi o maladie a sufletului ținând de terapiile disponibile în număr mare pe piața psihiatrică. Ura e ceva ce se tratează. Iată un lucru menit să ne liniștească!

    Observatorul amăgit alunecă pe această pantă leneșă și cade în capcana clasică a etnologului (pe care Levi-Strauss a criticat-o la vremea sa), prizonier voluntar al ficțiunilor născute de miturile pe care le studiază. Militanții urii pretind că se bazează pe experiențe intime, indubitabile: eu „le” cunosc prea bine, voi, nu. Dacă ați fi suferit calvarul pe care „ei” m-au silit să-l trăiesc! O astfel de invocare, adresată unei certitudini validate din punct de vedere existențial, e curată minciună.

    Remarcați însă în ce măsură, pe nesimțite, ura ochește și lovește exact acolo unde trebuie, cât de mult se pricepe ca să mobilizeze mulțimiile, departe, foarte departe de nefericitele recriminări și resentimente personale. Câteva întrebări: de ce nu se oprește ura la barierele unei furii ținînd de caracter? De ce se arată ea din capul locului contagioasă și capabilă să aprindă tot ce se află jur-împrejur? Ipoteză în chip de răspuns: pentru că, în aparenta ei gratuitate, ea atinge mizele fundamentale ale condiției umane.

    Strania capacitate de a aglutina deliruri singulare și înverșunări eterogene în jurul unei furii linșatoare colective, spre a face din acest amestec o legătură socială prefectă, se ilustrează, enigmă între enigme, prin ura împotriva evreilor. Această pasiune distructivă străbate mileniile, adoptă veșmântul vremii, renaște încetat din cenușa diverselor fanatisme care par s-o motiveze. Ea a părut a fi creștină, dar, când Europa s-a decreștinat, ea a atins apogeul. O credeam stinsă după perioada lui Hitler și iată că se mondializează. Tragem nădejde că e cantonată în vreun exces obscurantist sau xenofob, dar jurnalul de seară al actualităților titrează despre Ierusalim și despre ce se petrece în împrejurimile lui, condiționând fiecare locuitor al planetei să adopte un punct de vedere și să aleagă de partea cui se va situa.

    „Problema evreiască” nu este nicidecum o obsesie maladivă care nu ar agita decât mințile integriste musulmane, ce nu fac decât să cârpească temele deja tocite ale antisemitismelor religioase, etatiste, antioccidentale vehiculate odinioară de Occidentul înuși. Mult mai bizare sunt toleranța și complezența unei opinii mondiale avertizate, luminate și, dacă îi dăm crezare, pline de bune intenții.

    Mikis Theodorakis, mare compozitor și conștiință superioară apărută, dacă putem spune așa, sub soarele Greciei moderne, declară, foarte aplaudat, în fața unei săli pline de ziariști și miniștri:

    „Suntem două nații fără frați pe lume, noi [grecii] și evreii, ei însă au fanatismul și cultul forței… Astăzi putem spune că această mică nație [evreii] constituie rădăcina răului, nu a binelui, prea multă suficiență și prea multă obstinație înseamnă răul… Ei nu au decât umbrele lui Abrtaham și Iacob, noi îl avem pe marele Pericle” (noiembrie 2003).

    Chestiune de fapt
    Să ne exprimăm limpede. Spusele mele nu au aici rostul de a incrimina pe oricine critică cutare sau cutare politică a Israelului. Fie că e aceea a guvernului, fie că e aceea a opoziției. Pacifică sau belicoasă. Fiecare cetățean de pe planeta noastră democratică dispune liber de dreptul de a exprima o opinie negativă privitoare la linia presupusă a fi prea militaristă a unui lider sau prea angelică a altuia. După exemplul alegătorilor israelieni, care rareori lasă să le scape prilejul de a-i contesta nemilos pe efemerii lor reprezentanți, nimeni nu e obligat să susțină necondiționat majoritatea aflată la putere, cu riscul de a cădea în absurditatea de a condamna, la fel de necondiționat, opoziția momentului, care poate deveni în mod democratic majoritatea de mâine.

    Exprimarea dezacordului cu o opțiune strategică, pe moment dominantă în opinia israeliană, nu merită așadar să fie în nici un caz taxată drept antisemită, antievreiască sau iudeofobă. Să însemne asta oare că aceste calificative periorative sunt de acum perimate? Sau că multiple exagerări și derapaje încalcă domeniul discuțiilor liberele și le conferă o nouă viață?

    Excesul semnalează de obicei că pasiunea e pe cale să o ia înaintea bunului-simț. Acumularea de excese arată că argumentarea rațională sau rezonabilă cedează în fața unor porniri nemărturisite pentru că sunt încă de nemărturisit. Or, actualitatea multiplică semnalele neliniștitoare.

    Cu ocazia unui sondaj cerut de Comisia Europeană (publicat cu întârziere și generând, așadar, jenă la 3 noiembrie 2003), Israelul câștigă locul întâi la categoria statelor predatoare, citat de 59% dintre cei chestionați ca fiind pericolul nr.1 pentru pacea lumii, precedând Iranul, Coreea de Nord, Irakul și SUA (53%). Rusia, cu ai săi 300.000 de ceceni morți, nu neliniștește mai mult decât China comunistă, ambele aflate la coada plutonului (22%).

    Luând în considerare proclamațiile războinice pe care le schimbă de o jumătate de veac două puteri devenite între timp nucleare, Pakistanul și India, ținând seama de amenințările repetate ale Chinei comuniste pentru „recuperarea” Taiwanului cu forța, chiar dacă sfidează astfel marina US și Japonia, ajungem să ne frecăm la ochi: Israelul, acel teritoriu cât o batistă, cu ai săi patru sau cinci milioane de locuitori, reprezintă pericolul suprem pentru secolul al XXI-lea!

    E de râs sau de plâns? Suntem nevoiți să conchidem, așa cum remarca un editorial din Le Monde [Le monde, 6 noiembrie 2003], că „părăsim terenul criticii legitime a unei politice guvernamentale atunci când practicăm, precum unele cercuri din Europa, un discurs de denunțare sistematică și unilaterală care demonizează Israelul. Această retorică subînțelege că un astfel de stat, sistematic criminal, nu-și poate avea locul printre celelalte. De la critica unui guvern se trece, pe nesimțite, la întrebăprile asupra dreptului la existență al unei țări. Puțin contează că, în fond, promotorii lor sunt sau nu conștienți, faptul există: această țâfnă antiisraeliană întreține și o nouă formă de antisemitism.”

    Alte indicii ne fac să credem că între „țâfna antiisraeliană”, de care vorbește Le Monde, și trecerea la acțiunea dușmănoasă, gestul de trecere dincolo câștigă în ușurință. Martoră este creșterea vertiginoasă a agresiunilor vizându-i pe evrei ca atare, relevată de statisticienii serviciilor de administrație franceze și ai instituțiilor europene. Nu mai puțin reveleatoare este repunerea în circulației a unui stoc bimilenar de prejudecăți criminale. După exemplul unui cotidian onorabil precum La Stampa, din Torino, care a publicat caricatura unui tanc având imprimată steaua lui David și care își îndreaptă țeava spre pruncul Isus din iesle, care exclamă: „Iar au venit să mă ucidă?”, fină aluzie la deicid și la uciderea rituală. Cât de departe și uitate apar brusc, acum, Conciliul Vatican II și căințele sale!

    Într-o remarcabilă lucrare avânt tilul Au nom de l’antisionisme (În nume antisionismului), Jeol și Dan Kotek întocmesc catalogul prea puțin plăcut al caricaturilor care apar în ziarele din lumea întreagă. Eternitatea și universitatea repertoriului înspăimântă: „evreul dușman al neamului omenesc”, „evreul deicid”, „Israelul nazist”, „zoomorfismul” sau evreul șarpe, evreul caracatiță, evreul păianjen, porcul evreu… , „evreii stăpâni ai lumii”, „evreul corupător”, „evreul vampir” sau „evreul căpcăun”, „evreul infaticid” rămânând de departe expresia favorită. Răsturnarea a ceea ce se numește „Shoah” își ia de asemenea partea leului: „Varșovia 43 = Jenin astăzi”. Și nu contează că în ghetoul din Varșovia mor 500.000 de persoane, iar la Jenin 78 (dintre care 23 de soldați israelieni), antisemitismul nu pune pe cântar ca farmacistul, ce dracu’! Aceste imagini au făcut încojurul lumii.

    Durban, Africa de Sud, septembrie 2001, „Conferința Internațională împotriva rasismului, discriminării rasiale, xenofobiei și intoleranței”: Mary Robinson, înalt comisar al Națiunilor Unite și coorganizatoare a reuniunii, fluturând o broșură a „Uniunii avocaților arabi” distribuită o clipă mai devreme și care îi arăta pe evrei așa cum doar ziarele din epoca hitleristă o puteau face, exclamă: „Și eu sunt evreică!”… Pentru că, departe de a se lega doar de Israel în numele unui antisionism stabilit și considerat de bună calitate în acest gen de fastuoase liturghii internaționale, militanții „antirasiști” de la Durban se iau la trântă cu „problema evreiască” văzută ca atare – „evreii, toți evreii (și nu doar sioniștii sau israelienii) sunt vinovați și merită să fie arătați cu degetul. Responsabili de nenorocirile lumii”.[1]

    [1] J. și D. Kotek, Au nom de l’antisionisme, cuvânt înainte de Plantu, Complexe, 2003.

    Ne place mult prea adesea să minimalizăm aceste fenomene tulburătoare, reducându-le la pagubele colaterale ale unei cauze unice: conflictul din Orientul Apropiat. Suprimați războiul dintre Israel și „lumea arabă”, și aceste revărsări malefice dispar, clamează de zeci de ani diplomația franceză. Ciudat lucru! Pretinsa centralitate a disputei israelo-palestiniene este ea oare cu adevărat motivul sau mai degrabă alibiul dușmăniilor care incendiază regiunea și care amenință planeta? Nici actualele masacre de la Darfour, nici războaiele civile – în Yemen, în Algeria, în Liban – nici războiul dintre Iran și Irak, nici războiul din Golf, nici cei douăzeci de mii de locuitori din Hama asasinați de autoritatea siriană, nici exterminarea cecenilor, nici conflictul din Cașmir, nici… nici… nu pot fi imputate așchiei israeliene înfipte în inima lumii arabe, presupusă a fi, cu orice preț, solidară și armonioasă. Nimic nu explică încă în ce fel existența micului stat Israel blochează dezvoltarea economică, culturală și morală a ansamblului societăților arabe sau musulmane. Această disproporție între „cauza” presupusă și „efectele” observate arată că diabolizarea Israelului precedă analizele care, mai apoi, pretind s-o justifice.

    Excesele unui raționament care bate câmpii dau la iveală ce e putred la mijloc. Faptul că ele provin de la opinia europeană sau mondială – și nu doar de la purtătorii de cuvânt arabi și musulmani – arată cât de mult această țâfnă, care înclină, uneori? adesea?, spre ură, transcende mobilizarea despoților și predicatorilor islamiști avizi de joaca de-a jihadul pri intermediul palestinienilor. În paranteză fie spus, catehizatorii nu se zgârcesc și procedează „științific”: nu rezist plăcerii de a vă aduce la cunoștință un schimb de afirmații „științifice” la televiziunea siriană; între două demonstrații de crime ritualice în seara de Sabat, se discută doct despre evrei, despre diferența între sefarzi și așkenazi:

    Savantul: Ce este oribil e că printre așkenazi se numără Sharon și Bush, date fiind rădăcinile originii lor.
    Moderatorul: Cum așa? Nu înțeleg.
    Savantul: Sharon e așkenaz.
    Moderatorul: Asta se cunoaște.
    Savantul: Și Bush de asemenea, prin rădăcinile sale. Familia sa e migrat în secolul al XVII-lea (cred) în SUA, erau evrei și au devenit creștini în secolul al XVIII-lea, el este conștient de rădăcinile sale.[1]

    [1] Rif’ at ‘Ufti, cercetător, specialist în evrei așkenazi, TV siriană, 16 iunie 2004, pe MEMRI, TV monitor project.

    Se ajunge la acordul, într-o primă etapă, de a se vorbi de un „nou antisemitism” sau de o nouă „iudeofobie”, marcându-se o constatare și o încurcătură totodată. Da, apare ceva inedit, conotat cu calificativul „nou”. Nu, nu e vorba de o simplă întoarcere la antisemitismul de odinioară, chiar dacă un gigantic depozit de obsesii antievreiești, ca un depozit de gunoaie, revine, cu ocazia, „noului”, la suprafață.[2] Trebuie oare să ne imaginăm că ura împotriva evreului țâșnește astăzi din nou, veșnică și neschimbată, după o perioadă de latență care succedă deschiderii lagărelor morții? Să constatăm mai curând că, epocă după epocă, această ură imemorială îmbracă veșminte noi care o fac pentru o vreme de nerecunoscut.

    [2] Există deja numeroase punți între epoci: „A circumscrie partea de antisemitism numit tradițional față de antisemitismul rasial care a provenit din primul reprezintă o încercare cu atât mai aleatoarie cu cât antiiudaismul medieval, în înverșunarea lui de a denunța alteritatea evreiască, a depășit constant domeniul religios și i-a cășunat pe evreu răzbunându-se pe trupul lui.” Regine Mihal Friedman, L’Image et son Juif, Payot, 1983, p. 252.

    The following two tabs change content below.
    „By accepting punishment, not for any sins, but for our virtues, we betrayed our code and made theirs possible. [...] Theirs is the morality of kidnappers. They use your love of virtue as a hostage. [...] Your enemies are destroying you by means of your own power. Your generosity and your endurance are their only tools. Your unrequited rectitude is the only hold they have upon you. They know it. You don't. The day when you'll discover it is the only thing they dread. You must learn to understand them. You won't be free of them, until you do.” - Francisco D'Anconia (Atlas Shrugged - Ayn Rand, p. 619)

    9 gânduri despre “Problema antisionismului

    1. camaradul theodorakis sa mai ia lectii de istoria greciei, desi personal cred ca e cam tirziu. Mai degraba exista o inrudire intre mine si el, decit intre el si pericle.

    2. 😆 Asta cam asa e. Tare tampita mai este afirmatia asta a lui Theodorakis. Si nu doar pentru ca intre el si Pericle se afla ditamai invazia slava, ci pentru ca este, in sine, complet aberant.

      Ti-am lasat de mai multe ori mesaj pe Hotnews despre ILD (patruped:bun biped:rau in varianta de pe vremuri), dar sistemul de comentarii fiind asa cum este, e greu sa ajunga la destinatar, pierzandu-se printre nenumarate altele. 🙂

    3. “Tot ce se intampla astazi in lume are o legatura cu Sionistii…De asemenea, evreii americani sunt in spatele crizei economice care a lovit Grecia.”

      Extra versiune a bancului cu evreii si biciclistii… sau frizerii

      Chiar asa, ca in exprimarea din articolul de fata:

      Remarcați însă în ce măsură, pe nesimțite, ura ochește și lovește exact acolo unde trebuie

      Apoi ce vrea sa spuna M. Theodorakis cu:

      Ei nu au decât umbrele lui Abraham și Iacob, noi îl avem pe marele Pericle

      Se refera la Abraham si Yaakov din biblie? Daca da, de ce umbre, pe cind sint chiar „tatii”? Apoi nu sint si ei importanti ca Pericle?

      Atitea studii se fac despre cauzele antisemitismului si totusi chiar impreunate tot nu-mi elucideaza fenomenul. Pe de o parte prinde atit de usor, parca vine cu laptele mamei, parca e ceva instinctiv din nastere.
      Pe de o alta parte o observ pe ingrijitoarea filipineza a unei amici de familie care nu a fost sub nicio influenta despre evrei in tara ei de bastina. Habar n-are despre ei nimic. Nu are farima e antisemitism. Se poate spune: „Pai sigur, ii da mina, nu cunoaste metehnele evreilor”. Dar nu merge, pentru ca traieste aici de peste 7 ani si e f. fericita si f. multumita si are contact zilnic cu evreii in mai toate domeniile. Am mai povestit si de o alta ingrijitoare treansilvaneanca care a ajuns aici antisemita declarata. Dupa 8 ani a parasit Israelul cu mare regret si incintata de evrei. A mai venit si-n vizita dupa 2 ani. Spune ca ar veni si pe jos numai daca legile de imigratie i-ar permite sa ramina definitv. Acum e in America si lucreaza exclusiv la familii evreiesti. Ii face mare placere cind gaseste cu cine schimba o vorba pe ivrit (cu fosti israelieni). Antisemitismul nu e o stare obligatorie, si totusi ramine atit de puternic inradacinat.

    4. Asa cum se afirma mai sus drepturile omului sunt aplicate selectiv.
      Se vorbeste mult despre cat au suferit evreii si cat sunt de persecutati ceea ce este adevarat si regretabil dar cred ca romanii sunt pe locul 1(si cu ajutorul nostru este adevarat).
      Poate ar fi interesant de stiut despre extremistii sionisti care au pus bazele masoneriilor de tot felul si care fac viata grea tuturor popoarelor..
      Cel mai grav este ,in opinia mea, faptul ca Biserica , singura care poate opri raul ce ne paste doarme …sforaind !

    5. Tudor, ma tem ca ai fost victima dezinformarii. Sionistii sunt extremisti numai in masura in care sunt extremisti patriotii romani care doresc reunificarea Basarabiei cu Romania. De ce spun asta? Pentru ca miscarea sionista s-a infiintat pentru reinfiintarea statului evreu acolo unde au trait (si mai traiau inca) evreii. Fondatorii si membrii ei erau patrioti in adevaratul sens al cuvantului, oameni care tineau la poporul din care faceau parte si care erau gata sa mearga pana la sacrificiul personal pentru a-l vedea in siguranta.

      Masoneria are alta istorie si nu este legata de miscarea sionista.

      Cat despre rau si Biserica, treaba este complicata. Atat in Est, cat si in Vest, Biserica a fost persecutata. In Est, comunistii au ucis nenumarati preoti, au inchis biserici si au scos in afara legii Biserici incomode (a se vedea Biserica Greco-Catolica) prin legaturile lor internationale, au reusit sa infiltreze ierarhia. In Vest, nenumarati marxisti se plimba astazi in straie bisericesti, iar prelati sunt vazuti facand campanie pentru musulmani, homosexuali, comunism, ecologism etc.

    6. E f. interesant ca masoneria fascineaza pe multi in multe tari. In comparatie, in Israel e f. marginala, if at all. Pentru mintile infierbintate si pasionate de teoriile conspiratiei, dezinteresul israelian fata de masorie poate arata ca fiind masoni, reusesc sa-si impuna sa fie mai secretosi, astfel putind sa traga firele mai bine din umbra. Eu mai degraba ii vad naivi pe Israelieni – nu pot realiza ca alti cred in astfel de ineptii malitioase. Chiar daca aud de ele, le trateaza cu indulgenta.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.