Proiectul integrării europene a eşuat şi nimeni nu ştie ce e de făcut

    Print Friendly, PDF & Email

    Piotr Naimski lucrează în prezent ca expert în cadrul unui think tank al grupului conservator din Parlamentul European. De profesie biochimist, doctor în științele naturii, Naimski are în urma sa o bogată și curajoasă activitate în opoziția anticomunistă. Printre altele, Piotr Naimski a participat activ la protestele din 1968. El este unul dintre fondatorii și cei mai activi membri ai KOR, Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor, alături de prietenul său Antoni Macierewicz, de Jacek Kuroń, și de alții. Înființarea KOR în 1976 a constituit o inițiativă de mare importanță istorică, practic, din ea născându-se mai târziu Sindicatul Solidaritatea. Piotr Naimski a fost de nenumărate ori arestat, anchetat, închis; după declararea legii marțiale, în exil, el și-a desfășurat activitatea științifică la New York University Medical School, continuând să activeze în sprijinul Solidarității. Reîntors în Polonia în 1984, Piotr Naimski și-a reluat activitatea ilegală, mai ales în cadrul redacției publicației subterane Głos.

    După 1989 s-a poziționat politic în mod consecvent în favoarea lustrației, și în apărarea valorilor conservatoare, creștine și patriotice. A fost președintele Clubului Atlantic, și un mare susținător al aderării Poloniei la NATO. Fiind cunoscut și respectat pentru seriozitatea și probitatea sa, și pentru pătrunzătoarea sa luciditate, Piotr Naimski a ocupat diferite funcții de mare responsabilitate. În 1990 a fost șeful UOP, corespondentul polonez al SRI. A răspuns, în guvernul lui Kazimierz Marcinkiewicz, de sectorul diversificării surselor de furnizare a petrolului și gazului – de care depinde securitatea și independența energetică a Poloniei. A fost Secretar de Stat în Ministerul Economiei în guvernul condus de Jarosław Kaczyński. (Anca Cernea)

    Adevărata față a Uniunii Europene


    Bronisław Wildstein: Bună ziua, doamnelor și domnilor. Vorbim mult în ultimul timp de UE, dar oare într-adevăr vorbim de UE, sau vorbim de o anumită închipuire creată de media, care nu are prea multe în comun cu realitatea? Deci, cum este UE astăzi? Desprea aceasta voi vorbi cu Piotr Naimski, fost ministru, în prezent consilier al grupului conservator din Parlamentul European. Vă aștept!

    Am impresia că problemele fundamentale ale UE nu sunt cu adevărat prezentate în acest moment, și nu vorbesc numai de Polonia, unde domnește propaganda, imaginea noastră, nu-i așa, de președinți ai Uniunii, ci vorbesc și de UE. Cu alte cuvinte, o anumită configurație a UE, un anumit proiect politic, a eșuat, s-ar putea spune. Putem spune astfel?

    Piotr Naimski: Eu aș începe de la ceea ce ați spus în introducere, că există o altă configurație a UE decât cea prezentată în media; eu evit asemenea perspective în privința UE, prefer să vorbesc de Europa, există o altă configurație a Europei, care…

    Bronisław Wildstein: Dar în Europa sunt și țări care nu fac parte din UE…

    Piotr Naimski: Asta e adevărat, e adevărat, aceasta e o prescurtare desigur, se poate discuta asupra extinderii geografice sau politice a Europei, dar nu despre aceasta vorbesc în acest moment, mai degrabă de aceea că UE, ca structură, ca existența formală, este o anumită modalitate de organizare a relațiilor internaționale pe terenul continentului european, iar aceasta a fost introdusă acum aproape 20 de ani, și constatăm că acel formalism care a fost propus, nu funcționează. Iar când spun Europa, vorbesc de faptul că înaintea UE, Europa a existat un timp destul de îndelungat, și țările europene au existat, iar după UE, deasemenea țările europene și Europa vor exista.

    B.W: Prevedeți că va exista ceva după UE, pentru că tocmai ați spus că Uniunea proiectează relațiile dintre state, această descriere nu este larg acceptată, pentru că în foarte multe cercuri și grupuri politice, UE este considerată ca o construcție specifică, ce trebuie să depășească existența statelor, și să conducă de fapt Europa în direcția unei anumite intergrări în viitor, ca Statele Unite ale Europei, sau ceva de felul acesta.

    P.N: Aceasta este, se poate spune, o controversă permanentă, purtată încă de la începutul existenței comunităților europene, controversa dintre aceia care ar dori într-adevăr să se ajungă la statul european, și la dispariția statelor naționale din Europa, pe scurt la anularea acelei configurații a Europei pe care o cunoaștem aproximativ de la jumătatea sec. al XVII-lea, și aceia, de cealaltă parte, care sunt de părere că statele naționale constituie o componentă imanentă, fundamentală, a ființei continentului european, și indiferent cum vor fi structurate relațiile dintre națiuni, dintre statele europene, ele nu vor dispărea, ba mai mult, că a acționa în sensul desființării, ștergerii acestor diferențe, este, din mai multe motive, greșit, păgubos, dăunător. Asta ar șterge varietatea, care este o mare valoare a Europei, și ar acționa împotriva intențiilor națiunilor europene …

    B.W: Unii sunt de părere că acționează în favoarea anumitor state, celor mai puternice state ale Europei, așa cum arată lucrurile în acest moment. Pentru că am impresia că, intenționat am adus vorba aici de această concepție, am impresia că această concepție, a unei evoluții, a depășirii identității statale, pare mai degrabă în acest moment să se îndepărteze din orizontul de gândire al acestor oameni.

    P.N: Haideți să aducem acest schimb al nostru de păreri, până acum de ordin general, la concret. În acest moment deciziile în Europa sunt luate între Berlin și Paris, cancelarul Merkel se întâlnește cu președintele Sarkozy cu o zi înainte de ședința Consiliului Europei, stabilesc ce și cum să fie, iar apoi mai rămâne doar o chestiune de formalitate, de confirmare. Dacă apar diferențe între Berlin și Paris, așa cum tocmai s-a întâmplat în ultimele zile, cu cel de-al doilea pachet de ajutor pentru Grecia, o, atunci e problemă, atunci are loc discuția, atunci se amână, atunci are loc un adevărat joc economic…

    B.W: Spuneți că dacă există o înțelegere între Berlin și Paris, asta înseamnă în același timp că este decizia UE?

    P.N: În principiu, da, așa este în acest moment. Desigur, lucrurile sunt câteodată complicate, unele țări încearcă să se revolte, să-și formuleze condițiile lor…

    B.W: Aici doar Marea Britanie este cea care…

    P.N: Da, dar Marea Britanie, din punct de vedere istoric, privește 06.00 spre evenimentele de pe continentul aflat de cealaltă parte a Canalului Mânecii cu o oarecare distanță. Nu trebuie să uităm ca Marea Britanie nu face parte din zona euro, lira britanică este o valută separată, de aceea problemele zonei euro, de care se vorbește mai ales în acest moment, nu sunt în mod direct probleme ale Marii Britanii. Lucrurile sunt de așa natură încât nivelul interesului național, ca să spunem așa, tradițional, care în Europa a fost desconsiderat, împins, s-ar putea spune, la margine, timp de decenii, două decenii, sau chiar 3, aproape 30 de ani, acum nu mai poate fi trecut cu vederea. Pur și simplu, nu poate fi trecut cu vederea, există contradicție între interesele economice, dar și politice, între nemți și scandinavi, între francezi și alte țări din sudul Europei, Spania, Portugalia, sau Grecia.
    Proiectul UE a fost gândit astfel încât așa-numita ”metodă comunitară”, prin care se impulsionează integrarea prin acorduri economice, să atragă după ea necesitatea, să forțeze oarecum uniunea politică, acordurile politice. Asta nu s-a întâmplat. Asta sperau francezii, Mitterand, în 1990-1991, când aceasta era condiția acceptării de către francezi a unirii Germaniei, sau acordului nemților pentru formarea zonei valutare comune. Pentru că francezilor li s-a părut că dacă, așa cum frumos se spune în acest jargon, îi îmbrățișează pe nemți mai tare, vor dobândi, vor menține o poziție durabilă a Franței într-o Europă astfel constituită. Prin aceasta, piciorul politic, politica comună de securitate, politica externă, trebuia dusă, de facto, de către francezi. Dar în timp ce partea economică părea să reușească, partea politică nici măcar nu a început să funcționeze. Adică, se poate spune că avem o situație în care există un quasi-stat, ceva ce unii vor să numească stat, în orice caz un organism economic; acesta bate o monedă proprie, adică tipărește euro, și nu are de facto un suveran care să decidă câtă monedă să se bată, și ce valoare să aibă.

    B.W: Dar spuneți că există un suveran, un suveran cu două capete, adică cel berlino-francez, iar despre asta vom vorbi în cea de-a doua parte a programului, la care vă invit. Vă mulțumesc.

    Președinția nu este totul

    Bronisław Wildstein: Am vorbit de prezenta configurație a UE, spuneți că de fapt, toate deciziile sunt luate la Berlin și la Paris, pe de altă parte ați spus că acele mecanisme create acum 20 de ani nu prea funcționează, nu-i așa? Dar dacă deciziile sunt luate la Berlin și la Paris, atunci, din perspectiva acestor capitale, toate acestea nu merg prea rău.

    Piotr Naimski: Nu. Eu cred că nu merg prea bine, nici chiar din perspectiva acelor capitale, situația arată mai mult sau mai puțin astfel: mecanismul de guvernare a ceea ce numim UE, stabilit prin tratatul de la Lisabona, pentru că el este cel în vigoare în tratat și în acorduri, este disfuncțional în acest moment, nu funcționează, nu merge. Se pare că, din diferite motive, uneori este chiar o problemă de rapiditate a luării deciziei, față de criza financiară. Deciziile trebuie luate repede, și în plus, luate în acele capitale, în capitalele acelor state europene care sunt cele mai puternice, care pur și simplu au cele mai multe de spus. Din acest motiv, în timpul crizei financiare din anul 2008, anumite decizii au fost luate și anunțate de către persoane importante din Europa, ca de exemplu președintele Sarkozy sau cancelarul Merkel, iar comisarii care se ocupă de aceste lucruri au fost nevoiți să se străduiască a le confirma în cursul aceleiași date calendaristice, ca să nu fie chiar scandal absolut. Aceasta este desigur o inversare a situației cu care ne obișnuisem timp îndelungat, aceea că premierii țărilor europene trebuie să solicite audiență la comisarii europeni.

    B.W: Deci, de facto, Uniunea devine o marionetă.

    P.N: Da, într-adevăr, așa aș spune, organismele decizionale, destinate luării deciziei, și procedurile create în tratatul Uniunii pentru luarea deciziilor, servind la luarea deciziilor, acestea sunt ocolite. Ele sunt ocolite de către marile țări membre, spre nemulțumirea sau îngrijorarea, sau furia, chiar, se poate spune, birocrației UE. Deoarece Comisia, când este astfel ocolită, Comisia care prin tratat ar trebui să vegheze la respectarea tratatului, este pusă în situația în care marile țări membre încalcă tratatele de facto, iar ea trebuie să accepte asta.

    B.W: Am fost de câteva ori martorii unor situații amuzante, pentru că, inițial, în tot acest pachet economic, era prevăzut că deficitul bugetar al țărilor nu poate să depășească 3%, iar asta se respecta cu strictețe atunci când Franța și Germania nu aveau acest deficit, dar când aceste țări au avut acest deficit bugetar în mod repetat, atunci…

    P.N: Da, acesta este un foarte bun exemplu, un precedent, și în general tot ce se întâmplă în Europa este poate o situație în care o nouă modalitate de structurare a relațiilor dintre țările membre UE este stabilită prin anumite precedente, prin faptul împlinit, și încă nu se spune unde se îndreaptă lucrurile, cum se vor codifica toate acestea, daca vor fi vreodată codificate. Pentru moment, lucrurile stau așa: aceasta practica pe care o vedem și cu care avem de-a face, este consfințită cumva, formalizată, prin aceea că acele decizii, luate cu adevărat, sunt totuși ulterior acceptate și introduse de către organismele formale. Dar asta nu poate să dureze mult așa.

    B.W: Dar în plus, avem o problemă fundamentală: factorul de bază integrativ, adică economia, acea realizare deosebită, trebuia să fie moneda comună europeană.

    P.N: Da, dar situația arată că după 20 de ani, zona valutei comune, alcătuită din țări cu un nivel de dezvoltare economică atât de diferit, cu tipuri de economie de diferite, ca cele din Europa, face ca valuta comună, nu numai că nu uniformizează acest mecanism, nu numai că nu uniformizează nivelele economice, ci mai mult, perpetuează diviziunile și mărește prăpastia dintre – ca să nu căutăm prea departe, dintre Germania și Grecia. Nu-i așa? Valuta comună, impunerea valutei comune și anumite mecanisme, să le spun așa, unificatoare, ele au fost cauza pentru care, de fapt, moneda comună euro a devenit instrumentul politicii economice a Germaniei față de periferia Europei care s-a aflat în zona euro.

    B.W: Întrebarea este daca aceasta este profitabilă chiar și pentru Germania. Pentru că în acest moment am avea impresia că acest euro deja nu mai este profitabil pentru nimeni, că s-a dovedit că acest proiect uriaș, megaloman, de inginerie financiară are limitele sale…

    P.N: Acesta este este un program de inginerie nu numai financiară, este un program de inginerie politică megalomană.

    B.W: Sunt de acord, doar că de la finanțe a început și se termină la finanțe

    P.N: Dar situația merge până într-acolo încât, pe de o parte există dorința evitării unui scandal politic, ca să spun așa, de dimensiunile celei de-a doua jumătăți a secolului XX, și începutului secolului al XXI-lea, ar trebui să se spună că proiectul ”Uniunea Europeană” nu a reușit, așa cum nici șarpele monetar nu a reușit, și nici alte câteva lucruri nu au reușit.

    B.W: Spuneți ”Uniunea Europeană” sau e suficient să spunem ”proiectul euro”?

    P.N: Bine, poate. Acestea sunt deja compromisuri. Sunt compromisuri, nu-i așa. În orice caz, ar fi necesară retragerea acelui proces de integrare permanentă, acelui principiu al integrării mereu tot mai strânse, al principiului ever closer union, înscris în tratate. Să ne întoarcem 20 de ani. Să gândim această problemă încă odată.

    B.W: Nimeni nu are astăzi curajul să o facă.

    P.N: Nimeni nu are curajul să o facă, și de aceea, se tot cârpește. De aceea se tot cârpește, se încearcă o cârpire, se încearcă îngroparea acestor diferențe economice cu bani, care se găsesc încă în cantitate relativ mare în centrul economic al Europei, dar în același timp, nemții și francezii, atunci cand le dau bani grecilor, de fapt dau bani băncilor lor proprii. Acestea au împrumutat grecilor bani, iar dacă se dovedește că grecii nu sunt în stare să restituie banii, problema o va avea nu guvernul grec, ci guvernul francez și cel german. Deci, efectiv, 07.00 organizând acest ajutor pentru Grecia, în situația din acest moment, nemții și francezii organizează ajutorul pentru ei înșiși.

    B.W: Pentru băncile lor. Bine, dar dacă aceasta este într-adevăr situația, putem avea impresia că nimeni în acest moment nu are idee despre ce ar trebui făcut în continuare.

    P.N: Asta e adevărat. Eu sunt de acord cu această formulare a chestiunii. Nu mi se pare că ar exista măcar – poate unii spun că asta e rău – vreun plan strategic în curs de realizare doar că noi nu știm cum se va termina, configurația sa finală. Sunt de părere că politicienii care în acest moment decid în Europa, elita politică, nu are un astfel de plan, și ne deplasăm din precedent în precedent, este o atitudine de acțiune. Din această serie de precedente, de fapte împlinite, se conturează noua configurație care dobândește o acceptare formală. Așa se pare…

    B.W: Dar se conturează și un munte de datorii, care nu sunt numai datorii ale Greciei, pentru că toată Uniunea Europeană trăiește pe credit, și toate aceste țări, și lumea întreagă…

    P.N:Întrebarea este, cine mai are încă bani ca să finanțeze asta, asta e o întrebare bună, poate pentru următoarea discuție, iar a doua problemă, asupra căreia ar trebui poate deasemenea să ne oprim, mai ales aici, la noi, este cum ar trebui ca polonezii, guvernul polonez de la Varșovia, să se poziționeze în această istorie, cum să reacționeze, care ar trebui să fie planul nostru la nivel național sau de stat. Majoritatea țărilor UE, membre ale Uniunii Europene au deja astfel de planuri, iar dacă nu au, foarte rău. De exemplu, ungurii au un astfel de plan, și îl realizează. Iar asta este marea lor forță în această Europă, care în acest moment este distrusă.

    B.W: Noi avem o problemă fundamentală, mai multe probleme, să luăm numai pachetul climatic, care dacă se pune în aplicare, atunci el va fi catastrofal pentru economia poloneză.

    P.N: E adevărat. E adevărat. La nivel practic, obiectivul oricărui guvern polonez ar trebui să fie oprirea acestei prostii ideologizate cu care avem de-a face, și care se traduce în bani.

    B.W: Și în spatele cărora stau interesele anumitor firme, care dezvoltă aceste noi tehnologii, tocmai din Franța, Germania, Benelux.

    P.N: Da.

    B.W: Bine, dar despre asta nu se vorbește astăzi în Polonia, pentru că în Polonia se vorbește de aceea că noi suntem președinții UE și cum conducem noi Uniunea spre țeluri noi, și în același timp hrănim Uniunea cu căpșuni din Kaszuby (joc de cuvinte: truskawki= căpșuni; Kaszuby= regiunea din care se trage premierul Tusk), iar asta este cea mai importantă chestiune despre care mediile noastre relatează cu entuziasm. Vă mulțumesc, doamnelor și domnilor, și vă aștept la următorul program, vă mulțumesc, domnule.

    Traducere: Anca Cernea, Editare Video/Text: Costin

    The following two tabs change content below.
    Bronisław Wildstein

    Bronisław Wildstein

    Bronisław Wildstein e un intelectual polonez reprezentativ, jurnalist și publicist conservator, provenit din rândurile Solidarității și fost președinte al Televiziunii Poloneze, un susținător curajos al lustrației. A studiat filologia polonă la Universitatea Jagielona din Cracovia. Și-a început activitatea în opoziția anticomunistă în timpul studenției, în 1977, a fost unul dintre fondatorii SKS – Comitetul Studențesc al Solidarității – prima formă de opoziție structurată din Cracovia. În septembrie 2006, Wildstein a fost decorat cu Crucea de Ofiţer al Ordinului Renașterii Poloneze, pentru activitatea din opoziția anticomunistă de către preşedintele Lech Kaczynski.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.