Refuzul memoriei

România se comportă de parcă nici nu ar fi cunoscut ororile socialismului biruitor. Pe măsură ce ne despart tot mai mulți ani de căderea totalitarismului, percepția asupra comunismului se schimbă, iar principiile sale revin în spațiul public. Crimele totalitarismului nu mai sunt menționate, lipsurile din viața de zi cu zi într-un regim comunist sunt trecute cu vederea, iar lipsa libertății nici măcar nu mai este amintită ca fiind o problemă. Mai grav, dacă prezentul este descris ca fără speranță, dezastrul comunist este înfățișat adesea ca o pierdută epocă de aur din istoria țării.

Cauzele sunt complexe. Unii participă la minciună din slăbiciune, dominați de nevoia de a crede că tinerețea lor nu a fost irosită. Alții o fac din prostie, dintr-o cumpliă ignoranță care îi ferește de orice cunoașterea reală a ceea ce s-a petrecut în România în perioada 1945-1989. Pe lângă aceștia mai există, desigur, și vechii și noii comuniști: aceia care o fac cu convingerea sinceră că în comunism a fost mai bine, respectiv cei care cred se poate trăi mai bine, cu condiția ca regimul comunist să fie aplicat cum trebuie, ca în cărțile profeților comuniști.

Tineretul nației, altădată un bastion al opoziției față de comunism, șterge de praf secera și ciocanul pentru a combate cât mai eficient „capitalismul sălbatic” de care s-a săturat deja, deși încă mai trăiește într-o țară condusă pe principii socialiste de socialiști. Îl mai mișcă doar ecologismele roșii marca „Uniți, salvăm!”, lozincile stupide despre corporații demonice și capitalism „imoral”, ca și nevoia de a avea un stat care să îi dea ce merită. Preferabil, de la cei „care au prea mult”.

Direct răspunzătoare de această situație este mass-media, conglomeratul de televiziuni și ziare care se bat cu pumnul în piept că ar fi „câinele de pază al democrației”. În realitate, jurnaliștii s-au făcut părtași la minciună și au oferit politicienilor socialiști mijlocul de a schimba trecutul zi de zi, lună de lună, an de an, ca și puterea de a redefini realitatea în funcție de interesul lor de moment. Rezultatele muncii lor de dezinformare se văd mult prea bine, sondajele de opinie fiind mărturie vie a revenirii în forță a ideilor egalitariste, colectiviste și anticapitaliste.

27 mai 2011

Aproximativ 61% dintre români percep comunismul ca fiind o idee bună, în vreme ce 37% consideră instaurarea regimului comunist în România la sfârşitul celui de-al doilea război mondial drept un lucru pozitiv, indică un sondaj de opinie realizat de Centrul de Sondare a Opiniei Publice (CSOP) în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Un sfert din populaţia României nu ştie dacă instaurarea comunismului a fost un lucru bun sau rău, iar 29% dintre cei chestionaţi nu ştiu că în România comunistă a existat represiune. Cei care cred că influenţa trecutului comunist asupra prezentului este pozitivă percep această influenţă în special în economie (67%), apoi în cultură/educaţie (28%), sănătate (18%), poziţia individului în societate (16%), poziţia internaţională a României (13%) şi politica interna (8%).

Principala sursă de informare privind istoria comunismului în România este mass-media (44%), urmată de şcoală/universitate şi familie (aproximativ un sfert fiecare) şi apoi de cărţi şi filme artistice/documentare (circa 20%). Informarea despre comunism prin intermediul internetului reprezintă doar 8%, iar un procentaj semnificativ de aproape o cincime dintre respondenţi (19%) au declarat că nu-i interesează subiectul.

Sondajul a fost realizat în perioada 26 aprilie – 2 mai 2011, pe un eşantion reprezentativ la nivel naţional

9 august 2012

Cel mai şocant este că după 20 de ani de democraţie, conform unui sondaj Public-Affairs, realizat in perioada 14-18 iulie, 53% dintre români au sustinut că ar reveni la comunism şi că regimul lui Ceauşescu a fost aplicat prost.

56% dintre români consideră că 1 mai s-a sărbătorit mai frumos înainte de 1989. Nu contează nici măcar că 1 mai este prin excelență o sărbătoare socialistă celebrată de toate guvernele comuniste ale lumii. Singurul lucru important este că peste 50% dintre români cred că un 1 mai cu parade organizate de Partid, cântece adresate Iubitului Conducător și repetarea mecanică a lozincilor dezgustătoare născocite de sicofanții regimului este „mai frumos”.

Dar jurnaliștii și politicienii nu sunt singurii vinovați pentru situația în care ne aflăm.

Fiecare dintre cei care au refuzat să își mai amintească, să mai vorbească despre ce s-a întâmplat sub comunism, despre răul care a fost făcut și suferința care a fost trăită, despre nedreptăți și frică, despre imoralitate și verticalitate morală, despre acei nenumărați trădători și eroi – fiecare dintre aceștia are o parte din vină pentru victoria colectivismului asupra rațiunii.

Uitarea răului este nefirească, iar într-o țară cu o cultură creștină, așa cum este România, ea nu poate fi decât semnul unei maladii periculoase care întunecă judecată și o face vulnerabilă în fața minciunii; o boală care a încurajat, a tolerat și mai apără încă ideologia comunistă: apostazia.

„Comunismul s-a întărit printr-o masivă apostazie a creștinilor. Nu e sigur că această apostazie, precum și compromisurile și complicitățile de o gravitate variabilă sunt considerate cu adevărat condamnabile. Ele sunt îndeobște privite ca rătăciri neînsemnate și adeseori provocate de intenții generoase lăudabile. O explicație extrem de simplă este că de fapt creștinii nu s-au eliberat încă total de ideile comuniste amestecate în mintea lor cu idei umanitare și introduse de acestea din urmă în rândul credincioșilor și clerului.” – Alain Besancon, Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea „Şoah”-ului, p. 112-113

Această apostazie generalizată explică ștergerea din memorie a trecutului comunist sau interpretarea sa comodă. Ea oferă o explicație și pentru fascinația pe care personaje autoritare, strâns legate de trecutul roșu, o mai exercită încă asupra celor care trăiesc în libertate. Credința fanatică în patriotismul Securității sau al dictatorului Nicolae Ceaușescu, admirația față de așa-zisa tărie morală a tipului de politician marca Vladimir Putin, toate sunt forme ale acestei apostazii care clădește colectivismul pe refuzul memoriei. Comunismul s-a infiltrat atât de adânc, încât îi macină până și pe mulți dintre cei care pretind că i se opun. Nu puține sunt cercurile „anticomuniste” care practică dezinvolt fascinația față de „securiștii buni” și promovarea tezelor național-comuniste inventate de Securitate și istoricii Partidului Comunist.

Problema cea mai mare nu este nici măcar cea morală: refuzul memoriei este doar moarte. O comunitate care își ignoră trecutul nu are nici un viitor. În istorie nu a existat și nu va exista vreodată un popor fără trecut, un popor care refuză să aibă un trecut sau nu are tăria de a-l privi în ochi. Dacă vrem să avem un viitor, nu trebuie să uităm comunismul și crimele sale, nici să avem îngăduință față de cei care le-au săvârșit.

Într-un articol publicat acum mai bine de 18 ani în revista 22, Refuzul memoriei, Horia-Roman Patapievici explică toate acestea mult mai bine decât o pot face eu. Textul de mai jos face parte din ediția 2006 a volumului Politice, carte publicată la editura Humanitas, între paginile 184-193.

Alte texte de Horia-Roman Patapievici aflate în arhiva ILD sunt Comunismul american și Prostia și reaua-credință transformate în delict de interpretare.

Later edit: Singura observație pe care aș vrea să o fac este aceea că la dreapta nu s-a ucis în numele rasei. Nazismul, în original național-socialism, este o ideologie a stângii, ca și fascismul. Platforma politică a partidului nazist este cât se poate de clară: programul său este unul eminamente socialist.

Refuzul memoriei

de Horia-Roman Patapievici

Horia-Roman Patapievici (desen: Devis Grebu)

Câtă memorie, atâta identitate

Aș dori să semnalez în cuprinsul acestui eseu un fenomen deopotrivă bizar și neliniștititor. Este vorba despre refuzul memoriei – la cei ieșiți din experiența comunistă. În sondaje, acest fapt e exprimat prin poziția periferică pe care o ocupă, în preferințele publicului, problema clarificării trecutului comunist și a evaluării victimelor acestuia. Într-o fostă țară comunistă, care a suferit de pe urma comunismului, este un paradox faptul că aproape nimeni nu e interesat de condamnarea lui. Dimpotrivă, ceea ce sare în ochi este că aproape toată lumea nu vrea decât să uite, și anume cât mai repede și cât mai complet.

La început, prin 1990, am crezut că această situație anormală poate fi explicată prin existența unui inconfortabil sentiment de culpabilitatea, difuz în majoritatea populației (amplificat, poate, și de limbajul intransigent al opoziției anticomuniste din acei ani, care era axat pe ideea purificării morale și a respingerii oricărui compromis cu „comuniștii”**). Apoi mi-am amintit că memoria fusese în mod spontan refuzată nu numai în spațiul public, cum am avut uimirea să văd că s-a întâmplat după 1989, ci, dacă stăteam să-mi amintesc bine, și în cel privat. Spre pildă, amândoi bunicii mei au fost încarcerați de comuniști, unul sub Stalin, la Cernăuți, celălalt sub Dej, în Marea Baltă a Brăilei – la stuf. Despre aceste lucruri nu se discută niciodată în familia mea, cel puțin nu de față cu mine. Iar dacă deschideam vorba, neplăcerea alor mei era enormă. Mai mult, singurul meu bunic pe care am apucat să-l cunosc, cel matern, nu vorbea niciodată despre temnița sa. Am crezut pe atunci că motivul acestei tăceri (sau reticențe) era frica. Ceea ce era de înțeles: oamenii fuseseră durabil înspăimântați de teroarea din țară și, firește, se temeau. O problemă totuși exista: se temeau acești oameni și de familiile lor? Nu aveau ei încredere nici măcar în rudele lor cele mai apropiate? Dacă era așa, atunci ceva rău se întâmplase chiar cu celula familiei, în care suspiciunea și neîncrederea pătrunseseră și pe care, cum puteam să remarc din această ciudată frică, o alteraseră.

* Refuzul memoriei, 22, anul VI, nr. 40, 4-10 octombrie 1995, pp. 10-11;
** Știut fiind faptul că, la nivelul anului 1989, 3,8 milioane de cătețeni români erau membri ai PCR. Deși nu trebuie exagerat sensul ideologic al acestei apartenențe, totuși e important să înțelegem că o majoritate apreciabilă din populația României se acomodase deplin cu regimul comunist: după cum aproape fiecare familie a avut cel puțin un arestat în anii 1948-1964, în egală măsură a avut, după 1964, și un membru bine plasat în ierarhia puterii, un ștab sau un ștăbuleț, prin care fiecare a participat la niște beneficii profund mafiotice și, din punct de vedere moral, vicioase. După răul direct al desființării (era Dej), în istoria noastră a urmat răul indirect și perfid al firescului abjecției (era Ceaușescu).

Prin urmare, pentru același comportament, puteam produce două explicații, după cum mă refeream la o perioadă de timp sau la cealaltă:

(α) Înainte de 1989, evident, nimeni nu putea vorbi în public despre ororile legate de sovietizarea forțaă a țării și deci despre pușcări. Dar, cel puțin în principiu, memoria ar fi putut să fie păstrată în interiorul familiilor care au avut de suferit. Or, nici vorbă de așa ceva. Prin urmare, dacă înainte de 1989 nici măcar în familii nu se vorbea despre calvarul temnițelor comuniste era pentru că, după toate aparențele, până și nucleul familiilor ajunsese să fie infectat de informatori sau atins de acea frică difuză și paralizantă, pe care prezența atotstăpânitoare a Securității o exercita asupra fiecărui suflet din România socialistă.

(β) Alta trebuie să fie explicația refuzului memoriei după 1989, când chestiunea ororilor comuniste a putut deveni, în sfârșit, publică. Dar, în mod ciudat, oamenii, în majoritatea lor, manifestau aceeași bizară lehamite: ei păreau să creadă că ne putem vindeca de un trecut abominabil mai degrabă uitând decât asumând. Cu excepția unei părți a elitei culturale, aproape nimeni din oameni medii, din ceea ce ne-am obișnuit să numim popor, nu se arată interesat de conservarea memoriei acelei enorme traume colective care a fost genocidul comunist în România. Explicația pe care inițial dat-o acestui fapt – pe care eu, personal, îl consider nefiresc – a fost aceasta: colaboraționismul a fost la noi un fenomen de masă; societatea a fost în așa măsură infiltrată cu informatori și în asemenea grad transformată într-o populație de clienți ai unei puteri discreționare, încât deosebirea dintre categoriile morale de victimă și de călău a fost complet ștearsă. Mi-am explicat refuzul memoriei prin acest triumf pervers al comunismului, care a reușit să facă din fiecare om supus vreme îndelungată regimului său o ființă locuită simultan de un călău și de o victimă. În măsura în care victima consimțea fericită, călăul chinuia binevoitor, atribuind mici derogări de la chin, mici peșcheșuri, în care victima, cu timpul, a fost deprinsă să vadă adevăratul sens al vieții: obținerea unor cadouri mărunte de la o putere arbitrară, care dispune de tine pe dinăuntru.

Prin urmare, dacă înainte de 1989 refuzul memoriei se putea explica prin (α) frica față de teroarea regimului comunist, după 1989 el ar fi putut fi înțeles prin (β) conștiința unei complicități vinovate cu funcționarea lui vicioasă.

Și totuși. Dacă aceste două explicații pot fi acceptate în mod resemnat, ca plauzibile, cu un aspect al refuzului memoriei nu mă pot deloc împăca. În ciuda fricii și a culpabilității, orice om are o sumă de datorii etice față de sine și față de comunitatea în care trăiește. Personal, eu nu îmi pot reprezenta motivele datorită cărora oamenii care nu vor să-și mai amintească refuză să înțeleagă că transmiterea de la o generație la alta a experienței colective este esențială pentru supraviețuirea comunității. Dacă nu se transmiteau de la o generație la alta datinile și credințele populare, satul românesc și, pe cale de consecință, poporul român NU AR FI SUPRAVIEȚUIT. Faptul este cât se poate de limpede. Dacă nu se transmiteau de la o generație la alta suferințele și experiențele afective ale comunității, nu ar fi existat cultura românească populară și, pe cale de consecință, am fi fost un popor incult și, în același timp, lipsit de identitate. Dacă românii din vechime nu ar fi avut sensibilitatea față de nedreptate și crimă, astăzi nu am fi avut nici Miorița, nici cântecele bătrânești. Prin urmare, transmiterea memoriei colective nu este un act facultativ, un lux pe care oamenii uneori și-l acordă, iar alteori, când sunt prea „ocupați”, îl lasă deoparte, pentru când or avea timp: transmiterea memoriei colective este actul prin care o comunitate își realizează și își conservă identitatea. Popor fără memorie colectivă nu s-a mai întâlnit, după cum nu se poate concepe identitatea unui om care și-a anulat memoria. Refuzul actual de a păstra memora acelei traumatice experiențe colective care a fost deportarea unui milion de români între 1948 și 1964 (și exterminarea a circa 500.000) este, citit în cheie îngrijorată, primul pas spre pierderea identității comunitare. Nu mi se pare deloc exagerat să conchid că românii vor trebui să-și regleze conturile cu memoria colectivă sau nu vor mai fi deloc.

Să învățăm de la evrei
În istoria recentă există, în ceea ce privește onorarea memoriei, un precedent semnificativ. Întocmai după cum popoarele mediteraneene au învățat de la evrei, în Antichitate, monoteismul, popoarele care au ieșit din comunism pot să învețe, tot de la evrei, eficacitatea asumării insuportabilului și edificarea unei demnități vigilente, pe conservarea încăpățănată a memoriei ororii.

Să ne amintim cât de îngroziți erau, imediat după război, supraviețuitorii lagărelor naziste. Întrebați ce vor să facă, răspunsul lor era unul singur: să uite. Nu pentru a ierta, căci pentru asemenea crime nu există iertare, ci pentru a înlătura din fața ochiilor insuportabilul. Cu timpul, evreii supraviețuitori și-au organizat terorile și au făcut din exterminarea a 6 milioane de evrei un simbol eminent al atrocității. Astăzi, când este rostit cuvântul holocaust, chiar și întrebuințarea uzuală trimite imediat la simbol: oricine, de oriunde, înțelege că e vorba de cel mai grav atentat adus vreodată ideii de om.

Insist asupra faptului că, oricât ar părea de paradoxal, identificarea asasinării în masă cu ideea de atrocitate absolută nu este deloc evidentă; și este meritul remarcabil al evreilor faptul că, în cazul lor special, identificarea a fost făcută prin intermediul noțiunii-simbol de holocaust.

Pentru a fi mai clar, mă voi referi la exemplul țiganilor. Asemeni evreilor, și o parte a țiganilor a fost exterminată, ca rasă inferioară, în lagărele morții, și totuși, datorită lipsei lor de interes în conservarea memoriei atrocității la care au fost supuși, țiganii nu se bucură de compasiunea simbolică internațională de care se bucură evreii. În persoana oricărui evreu, oamenii de oriunde (probabil, cu excepția notabilă a arabilor) văd memoria simbolică a celei mai atroce ofense aduse vreodată ideii de om. Astăzi, „evreul” întrupează simbolic ofensa adusă umanității prin holocaust: „țiganul” sau „slavul” – deopotrivă rase inferioare în nomenclatorul naziștilor – nu.

După opinia mea, explicația acestei disimetrii e foarte simplă. În timp ce evreii care au supraviețuit holocaustului și-au organizat teroarea într-o formă activă de memorie colectivă, celelalte nații de supraviețuitori nu au făcut-o. Au preferat să uite individual ceea ce fusese o enormă ofensă colectivă adusă comunității lor. Astfel, evreii s-au solidarizat într-o formă fără precedent de demnitate a memoriei colective, în timp ce ceilalți supraviețuitori au luat exterminarea ca pe ceva referindu-se la unul sau mai mulți oameni – și au uitat. Pentru că au identificat ofensa care li s-a adus cu un atac împotriva ideii de om, evreii au tras singura lecție care se putea trage în mod eficace dintr-un genocid: veghea memoriei împotriva ideii care a stat la originea exterminării. Este motivul pentru care, azi, antisemitismul a devenit arhetipul atitudinii rasiste în genere. Nu mai puțin, e meritul tenacității acestei memorii de a fi impus o formă de vigilență prospectivă în care, de fapt, ne vom adăposti cândva toți, de vreme ce „evrei” putem deveni oricând, dacă cineva suficient de puternic, pe care l-am deranjat, va decide să ne decreteze astfel.

Două măsuri și un morman de cadavre
Cum am mai spus, primul lucru care atrage neplăcut atenția într-o discuție cu un ceh, un bulgar, un român sau un rus mediu este lehamitea de a mai vorbi despre comunism. Adică, scurt spus, refuzul acestei memorii, referitoare la atrocitatea comunistă.

Dar cei care sunt responsabili de insensibilitatea față de zecile de milioane de morți produse industrial de ideologia comunistă sunt în primul rând noi, supraviețuitorii. Prin 1990 mă gândeam plin de speranță la extraordinara sensibilitate etică pe care rușii au ilustrat-o exemplar în secolul al XIX-lea și eram sigur că ea, imediat ce va fi liberă să se manifeste, va da replica cea mai cutremurătoare lungilor ani de sclavie și de degradare comunistă. Nu a fost așa.* Iar această așteptare înșelată a constituit primul semnal al degradăriulor produse în natura umană de comuinism: homo sovieticus este, între altel, omul tarat de o egoist-agresivă insesibilitate etică, vizibilă de la o granița la alta a fostului lagăr comunist.

* O excepție notabilă, alături de alte câteva cărți – puține totuși – este superbul „rechizitoriu pentru a servi la procesul postul al lui Lenin, Troțki și Stalin” scris de un rus din cea mai pură tradiție ortodox-etică rusească: Vladmir Volkoff, Treimea răului [1991], Editura Anastasia, București, 1996 (traducerea este greșit indicată: Ea aparține lui Cristian Preda și nu lui Aurelian Crăiuțu).

„Aderați la Partidul Comunist! Pe aici, către Progres!”

„Aderați la Partidul Comunist! Pe aici, către Progres!”

Al doilea factor agravant în refuzul de a înțelege lecția istorică a aberației comuniste stă în faptul că opțiunile opiniei publice occidentale sunt în mare măsură rezultatul victoriei de propagandă a serviciilor secrete comuniste. Chiar și acum, după prăbușirea sistemului, urmele acestei victorii sunt încă prea vizibile, oriunde în lume. Am enunțat mai sus degradarea umană a supraviețuitorilor. Se adaugă, imediat, falsa percepție internațională asupra comunismului. Personal, găsesc profund ofensator când oameni din Occident, cu care stau de vorbă, încep să mă căineze de apariția capitalismului în România și-i aud regretând, cu oftături mâhnite, prăbușirea speranței sovietice. Acest tip de discurs este un scandal etic, o batjocură adusă memoriei zecilor de milioane de oameni exterminați ai regimurilor comuniste. El este la fel de ofensator ca și punerea la îndoială a existenței lagărelor de exterminare naziste.

Pentru mine, este o sursă de mare tristețe dubla măsură cu care continuă să se mai judece și azi cele două aberații totalitare ale secolului al XX-lea: nazismul și comunismul. Se crede încă, presupun, că ideea în numele căreia s-a ucis la stânga este de fapt măreață (egalizarea de clasă), în timp ce ideea în numele căreia s-a ucis la dreapta e complet discreditată (egalizarea de rasă). Dacă admit că ideea rasistă e o aberație, nu înțeleg de ce continuă să se creadă că ideea comunistă e generoasă*. Ceea ce resping cu repulsie este gândul că cineva poate călări liniștit un cadavru atâta timp cât are o idee „luminoasă” în cap.

* Numeric vorbind, între crimele naziste și cele ale comuniste e o diferență de un ordin de mărime (cam de la 6 la 60 de milioane), în „favoarea” comuniștilor, care au exterminat mult mai mult, deși cu un criteriu mai puțin sistematic (dar la fel de aberant: pentru cel ucis, nu era o mare diferență faptul că fusese exterminat la rubrica „evreu”, „chiabur” ori „dușman al poporului”).

Formată de acest timp de judecată strâmbă, opinia publică e indulgentă, deoarece, datorită lungii ei complicități cu ideea că stânga înseamnă progres, ea a rămas sensibilă la crimele care sunt justificate prin „valoarea” ideii de egalitate. Îmi dau cu tristețe seama că opinia publică internațională e departe de a înțelege că ideea comunistă este tot la fel de pernicioasă ca ideea nazistă. Este, transpus la situația opiniei publice, ceea ce Istvan Eorsi numea „schizofrenia intelectualilor comuniști”*, prin care înțelegea contabilizarea cu două măsuri a crimelor celor două totalitarisme (intransigentă cu naziștii, îngăduitoare cu comuniștii).

* Un exemplu frapant este Georg Lukacs. El vedea antisemitism numai în tabăra „fascistă”, refuzând să ia act de antisemitismul regimurilor comuniste, care, în viziunea lui, era doar un accident. Dar nu era. Orice observator imparțial poate sesiza că, în faza de subversiune și instalare la putere, prezența evreiască a fost masivă în toate partidele comuniste europene; nu mai puțin, antisemitismul apare aproape cu necesitate în etapa de consolidare și justificare internă a regimurilor comuniste. Tot un accident de parcurs erau, pentru Lukacs, victimele staliniste (singurele pe care, cu reticențele bine cunoscute, admitea să le ia în considerație). În ultimii săi ani de viață, Lukacs (mort în 1971) a continuat să susțină că „cea mai îngrozitoaqre societate socialistă este superioară celei mai bune societăți capitaliste”. Logica sa schizofrenică funcționa ca și când pentru zecile de milioane de victime ale lui Stalin a fost mai bine să moară datorită comunismului decât să trăiască „înstrăinarea de sine” sub capitalism. Adjectivele sunt deopotrivă sugestive și sinistre: alienarea capitalistă era, pentru Lukacs, „înfiorătoare”, în timp ce lagărele comuniste erau „simple” abateri, devieri „nesemnificative” (cf. Georg Lukacs, Pensee vecue, memoires parles, L’Arche, Paris, 1986; prefața, „Le droit a la derniere parole” îi aparține lui Istvan Eorsi).

Noi, supravițuitorii comunismului, avem în fața ochilor aceste trei realități:

(i) refuzul memoriei atrocității comuniste, la majoritatea populațiilor postcomuniste (rezultat probabil al apariției „omului nou”);

(ii) schizofrenia dublei măsuri, la opinia publică internațională (rezultat parțial al succesului de propaqandă comunist);

(iii) în fine, cazul holocaustului, care constituie un precedent reușit de instrumentare a memoriei colective.

Dacă ne pasă de soarta și demnitatea noastră, noi trebuie să facem ca evreii. Ar trebui, spre pildă, înființat un Institut Internațional al Exterminării Comuniste, în care zecile de milioane de victime ale nebuniei comuniste să fie onorate de dreptul lor elementar la memorie și reprezentare. În care, evident, să existe un serviciu de urmărire a tuturor torționarilor și asasinilor comuniști, care să fie vânați oriunde s-ar afla și care, datorită acestei presiuni psihologice, să nu se mai simtă în siguranță nicăieri pe suprafața pământului. Și, după cum ideea de holocaust descalifică automat orice gândire de nuanță național-socialistă (nazism), ar trebui să avem și noi puterea de a impune lumii civilizate adevărul elementar că ideea de comunism implică în mod necesar devalorizarea omului și exterminarea lui. Cât timp nu vom restitui memoriei demnitatea ei reparatorie, umanitatea celor uciși, prin nevrednicia noastră, a supraviețuitorilor, va rămâne în veci devalorizată. Cât despre ființa noastră actuală, ea va fi oricând susceptibilă de a fi, din nou, exterminată. Problema stigmatizării ideilor comuniste nu este numai a noastră, a celor din Est, după cum genocidul rasial nu a fost deloc numai problema evreilor. Și, întocmai cum evreii, prin simbolul holocaustului, au ridicat la oprobriul ultim ideea de discriminare rasială, la fel și noi, urmașii celor care au cunoscut exterminarea comunistă, ar trebui să ridicăm la oprobiul ultim ideile care au constituit nucleul dur al ideologiei marxist-leniniste.

Ființa subzistă în existența ei prin continuitate, limbă și identitate. Nici una dintre aceste trei trăsături platonice ale subzistenței nu se poate institui în lipsa memoriei. Cui nu-i pasă de memorie vrea implicit să dispară. Avertismentul e foarte clar: supraviețuiesc numai popoarele care au un bun comerț spiritual cu memoria lor colectivă.

The following two tabs change content below.
„By accepting punishment, not for any sins, but for our virtues, we betrayed our code and made theirs possible. [...] Theirs is the morality of kidnappers. They use your love of virtue as a hostage. [...] Your enemies are destroying you by means of your own power. Your generosity and your endurance are their only tools. Your unrequited rectitude is the only hold they have upon you. They know it. You don't. The day when you'll discover it is the only thing they dread. You must learn to understand them. You won't be free of them, until you do.” - Francisco D'Anconia (Atlas Shrugged - Ayn Rand, p. 619)

5 gânduri despre “Refuzul memoriei

  1. ba sa ma scuzati! „ultraliberalismul/liberalismul extrem” (orice ar fi aia, un fel de „neoconservatorism” pentru anti-anticomunisti, un fel de „comunism in rate”, un fel de „socialism cu fata umana” pentru cei mai putin pasionati de relativizare, sau care nu vorbesc doar ca sa se afle in treaba ) este la fel de periculos! (cu riscul de a parea „sectar” unui sectant):

    „Comunismul […] E doar un sistem politic excesiv in utopismul sau, așa cum e excesiv in utopismul sau si liberalismul extrem. Comunismul niveleaza in sărăcie si mediocritate; ultraliberalismul, crezând in justiția imuabilă a „mâinii nevăzute a pieței”, lasă să crape (dorință uneori chiar formulată explicit) neadaptații, care nu beneficiază de plasa protecției sociale mediocre oferite de comunism.
    Nici comunismul extrem, nici liberalismul extrem, nu introduc însă un factor biologic in iraționalul lor utopic. Comunismul si ultraliberalismul nu transmit un simțământ de castă sau superioritate etnică;
    […]
    Comunismul si ultraliberalismul sint sisteme deschise. Oricine poate efectua o ascensiune socială începând din momentul in care acceptă regulile jocului.” – Dan Alexe , Europa Liberă

    Ascensiune sociala:

    Și uite ce am înțeles eu. La început foamea te gonește de acasă. În prima perioadă e ca focul, te arde, te chinuie, îți sfâșie mațele, îți sfâșie sufletul – și omul fuge de acasă. Oamenii adună din pământ râme, adună iarbă și reușesc să ajungă până departe, chiar până la Kiev. Și toți vor să ajngă cât mai departe de casă. Dar pe urmă vine o zi și înfometatul se târăște înapoi la casa lui. Asta înseamnă că foamea l-a frânt și omul nu mai caută scăpare, vrea să se întindă pe patul lui și să zacă. Și odată frânt de foame, nu-l mai poți ridica, și nu numai pentru că n-ar mai avea puteri, ci pentru că nu-l mai interesează viața, nu mai vrea să trăiască. Zace acolo în liniște – lasă-l în pace. Înfometatul nu mai vrea să mănânce, urinează tot timpul, are diaree, devine somnolent, nici să nu-l atingi, numai liniște vrea. Zac înfometații și ajung la capăt. Asta mi-au povestit-o și prizonierii de război – dacă apuca un ostaș prizonier să se culce pe laviță și nici după rație nu mai întindea mâna, înseamnă că s-a terminat cu el, că moare curând. Dar pe alții îi apuca nebunia. Ăștia nu se mai linișteau până la sfârșit. Ăștia erau cei care-i dezbărcau pe morți și-i fierbeau, își omorau proprii copii și îi mâncau. În ăștia, când murea omul, se trezea fiara. Am văzut la centrul de raion o femeie, adusă sub escortă – fața omenească, dar ochii de lup. Pe canibali, se spune, i-au împușcat până la unul. Dar nu ei erau vinovați. Vinovați erau cei care au adus mamele în halul ăsta, de-au ajuns să-și mănânce copiii. Dar parcă poți, oricât ai întreba, să-l găsești pe vinovat? Și asta în numele binelui, de dragul tuturor oamenilor.”

    http://inliniedreapta.net/dere.....ucraina-2/

  2. Problema crimelor comunismului ar putea reveni in discutia publica joia viitoare. CCR s-ar putea pronunta pe 21 noiembrie legat de intreruperea prescriptiei pentru omor.

    Legat de intreruperea prescriptiei pentru omor Monica Macovei argumenteaza in interviul recent din revista 22 astfel:
    „Soluția a fost adoptată și de Suedia în 2010. Omorul nu are termen de prescripție și în țări ca Marea Britanie, Germania, Austria, Irlanda, Danemarca, Finlanda, Estonia, Cipru, SUA, Canada sau Japonia. Vreau să subliniez un aspect important: legea este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) și nu încalcă principiul neretroactivității şi al aplicării legii mai favorabile. Nu există un drept al prescripţiei. CEDO a decis în cazul Coëme and Others vs. Belgia că extinderea termenului de prescripție pentru infracțiunile săvârșite anterior, dar pentru care încă nu s-a împlinit termenul de prescripție, este în acord cu CEDO și nu încalcă principiul neretroactivității.”
    http://www.revista22.ro/articol.php?id=32885

    Mi se pare ca problema nu este nici CEDO, nici exemplu altor state europene, ci urmatoarea decizie a Curtii Constitutionale
    http://www.ccr.ro/files/products/D1092_12.pdf
    luata la sesizarea lui Valer Dorneanu, care exercita pe atunci atributiile Avocatului Poporului. Sesizarea e aici:
    http://www.avp.ro/exceptii/exc.....ie2012.pdf
    Acum Valer Dorneanu e chiar judecator CCR.

    Daca CCR nu va gasi o modalitate (o idee, o conceptie juridica ) prin care sa faca deosebirea dintre cazul de atunci si cel de acum cred ca va declara neconstitutionala intreruperea prescriptiei. Si ar fi pacat.

  3. Costin, din pacate, ceva-ceva ai inteles tu, dar nu tocmai cumsecade ( apropo de ultraliberaslim si Dan Alexe – lasand la o parte ca amesteci niste notiuni – ultraliberalism cu neoconservatorism si alte alea). Dan Alexe a fost educat in Franta ( invatamant superior – stiinte sociale). Ca sa intelegi cum a ajuns el ( care este anticomunist, sa ne intelegem) sa creada si propovaduiasca el „utraliberalismul” ehivalandu-l cu comunismul, ar trebui sa intelegi istoria curentelor de gandire si mistificarilor aferente petrecute acolo, in Franta ( dar si in Europa Occidentala) dupa 1990. Pare simplu, dar nu-i chiar asa de usor. Si, din pacate, contra-exemplul ( contraargumentul tau) nu rezista in fata discursului lui ( care e mai consecvent, mai des si mai complex decat ce ai citat tu, si cu mai mare audienta sau reverberatii in constiinta publica decat iti inchipui) pana nu intelegi ce are la baza, si care sunt coordonatele acestui discurs. De aia nici nu vei castiga (deocamdata) intr-o lupta de argumente si de discurs cu el. Cel putin nu acolo unde el si zicerile lui „fac ravagii”. Faptul ca te aproba oameni care deja stiu unde si de ce greseste Alexe ( eu gen) nu e productiv. Interesul tau ( si al ILD) cred e sa-si largeasca aria de „spectatori” si sa faca sa penetreze ideile corecte in constiinta unui auditoriu mai larg. Cred, nu stiumm paote ma insel si nu asta-i scopul vostru.

    In fine, ca sa intelegi mai bine de unde i se trage, care-i sistemul de argumente ( false) si de gandire a lui Alexe, recomand calduros cartea lui Jean Francois Revel – Marea parada, eseu despre supravietuirea utopiei socialiste. Daca si cand o vei parcurge, vei recunoaste acolo toate fanteziile ( multe si complexe, magistral demontate insa de Revel) de care sufera Alexe pentru ca a fost educat acolo, in Franta si pe acel sistem. Acelasi lucru ramane valabil pentru un numar impresionant de produse ale universitatilor ( unele de prestigiu) din Occident ( Revel nu atinge doar aria academico-mediatica franceza). De ce intervin acum si ma adresez in special tie? Pentru ca atunci cand, la o postarea de a ta ( aceleasi fragmente Dan Alexe – versus Vasili Grosman) la care Alexe a intervenit si eu l-am trimis direct la capitolul 3 al cartii cu pricina, tu mi-a raspuns ceva gen „cu asta nu merg argumentele, nu merita decat sa razi de el” . Ei, nu-i chiar asa, daca problema se pune ca el, Dan Alexe, are, din pacate mai multi epigoni decat am eu sau ai tu. Se pune problema de a intelege mecanismul ideatic si ideologic care il anima pe el. Si acest mecanism e descris chiar acolo, in cartea lui Revel ( sin altele, dar Revel e dintre cei mai buni). Iti dau o veste buna in acest sens: in urma unor interventii de gen (ale mele si argumentate pe baza faptului inteleg ceva mai bine de unde i se trage lui Alexe si, pe sistemul de educatie, celor ca el) i-am „furat” cativa adepti ( oameni inteligenti, dar furati si ei de educatia ideologizata stangist) pe loc. Unii al caror nume il trec momentan sub tacere pentru ca ( cel putin doi dintre ei) au nume cunoscute, si prefer sa le dau o sansa sa se destepte ( dovada ca pot sa o faca, e tocmai marturisirea lor relativ recenta ca o vreme l-au citit si crezut pe Alexe, iar argumentele furnizate, inclusiv de mine, insa nu numai, i-au limpezit la cap si au realizat ca gresesc; deh, toti gresim, important e sa ne trezim).

    Iar daca insist sa il (re)introduc periodic constiinta concetatenilor pe Revel ( am facut-o si intr-o postare recenta, asta http://ihincu.wordpress.com/20.....ihiatrica/) si nu sunt singura ( si Ducu a facut-o in anii trecuti; nu stiu cu cat succes; perseveram), este pentru ca degeaba citesti tu despre comunism si crimele lui, geaba ai intuitii relativ corect si bun simt, daca nu intelegi metoda, arsenalul, trucurile si rebrandingul ( complex altfel) prin care, dupa 90, stanga politica a reusit ( pana acum cu brio) sa deturneze atentia publica de la ororile comuniste si esecurile socialiste, inclusiv incriminand liberalismul ( clasic) pentru rezultatele respective. Revel asta explica, inclusiv „gandirea unica”, incriminarea liberalismului, trucarea dezbaterii, samd. Stii, rezistenta la adevar si la realitate e mare, si nu poate fi invinsa decat metodic, in abordari cat mai largi si variate. Nu e de ajuns sa readuci in atentia publica trecutul – vor spune ( ceea ce si spun) – ok, poate ca asa a fost, dar a trecut, ce relevanta mai are? Ei, uite ca are si va continua sa aiba. De ce? Zice si Revel ( ca si altii, doar ca el o zice mult mai bine) la finalul cartii lui 🙂

    Sigur, Revel a fost un liberal consivns, si stiu ca aici, pe ILD, liberalismul clasic nu-i prea iubit, facandu-se o diferenta (gresita din punctul meu de vedere, si nu doar al meu, ci al oricarui cunoscator rezonabil si ganditor atent ale doctrinelor de dreapta) fata de conservatorism ( cel actual, sa ne intelegem, ca noi acum traim). Nu stiu daca e benefic. Chiar nu stiu. Sunt multe lucruri care, in aceasta abordare ( in care se face o diferenta neprietenoasa intre liberalism si conservatorsim, conservatorismul fiind considerat net superior) se pierd, ba chiar risca, din pacate, sa serveasca unor confuzii ( de exemplu ca liberalismul clasic ar fi nociv, uitandu-se ca sensul notiunii de liberalism e altul decat cel confiscat si denaturat in Occidentul secolului 20 si 21) pe care stanga politica e pregatita sa le speculeze oricand, fie si de dragul principiului divide et impera.

    Precizez ca sunteti liberi sa nu bagati in seama, desigur, nimic din ce am scris. Insa pe Revel ar trebui sa-l cititi si reciti atent, oricum, chiar daca nu veti fi in tot si in toate de acord cu el. Ca si pe marii ganditori liberali ( cei care explica liberalismul clasic, asa cum e) gen Adam Smith, Edmund Burke ( da, e gresit sa consideri ca Burke, raportat la epoca in care a trait si nu numai, a fost un ganditor conservator, nu liberal; a fost mult mai liberal decat se spune, adica spun cei care ori nu l-au citit atent, ori nu l-au inteles, si a fost liberal in cel mai benefic sens al cuvantului) Ludwig von Mises, Friedrich Hayek care furnizeaza alternativ cam toate argumentele rationale ( economic, politic, sociologic) raportate la realitate, argumente pe baza carora se pot combate eficient la public pozitii de genul celor luate de Dan Alexe si alti colegi publicisti.

    In alta ordine de idei ma bucur sincer ca Vlad a reluat aici, in varianta lui, argumentele pe care eu le-am contrapus in textele de asta vara ( aici http://ihincu.wordpress.com/20.....marxist-i/) problemei morale si psihice pe care o avem la mase. Pentru ca o avem si e mare ( stiu, tu nu esti nici aici de acord). Desigur, eu am facut-o altfel, dar pana la urma mesajul ramane acelasi. De unde si bucuria mea sincera ca mesajul s-a inregistrat si este difuzat si in alte abordari – cu cat mai multe, cu atat mai multe sanse de a penetra in mai multe cercuri si minti de cititori.

  4. @4 Ioana Hancu

    Multumesc pentru recomandare! Am intrat chiar acum pe Okazii.ro si am cumparat Marea Parada – nu stiam de ea.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.