Despre noi

Ne-am întâlnit la începutul lui septembrie la Anca şi Vincenţiu Cernea, unde au loc întâlnirile de taină ale celor de la dreapta.net. Vlad a sosit ceva mai târziu cu un buchet de flori și a aşteptat preţ de câteva secunde ca patrupezii sosiţi deja să facă prezentările. Părea o situaţie uşor stânjenitoare… cum să se prezinte? “Bună ziua, sunt… Imperialistu’“? Din fericire, Emil era deja acolo şi a lămurit nostima situaţie.

Atunci ne-am văzut prima oară. Cu toate acestea, ne cunoşteam foarte bine, ne citeam şi ne citam reciproc pe dreapta.net şi patruped:bun biped:rău. Şi atunci, Emil a avut ideea: să punem la un loc resursele patrupezilor şi ale fundaţiei Ioan Bărbuș (dreapta.net fusese gândit iniţial a fi doar un simplu site, o expresie pe internet a acestei fundaţii) şi să realizăm o platformă pro-libertate din perspectivă conservatoare.

Înainte de a ne cunoaşte personal, în primele email-uri schimbate pe aceasta temă, a fost menţionat rolul covârşitor jucat de Europa liberă în formarea multora dintre autorii acestei platforme. ”Veteranii” educaţi de Europa liberă ştiau că informaţia corectă și opiniile curajoase bazate pe adevăr au dat curaj şi cunoştinţă celor cărora le erau negate libertatea de opinie şi accesul la informaţie. Ştiau cum acele câteva voci și emisiuni ale Europei libere au năruit milioane de ore de propagandă şi minciună ale ideologiei comuniste.

Simţim că ne aflăm în faţa unei provocări similare, mai subtile. Ştim că e o iluzie ca duşmanii libertăţii să se fi declarat înfrânţi.  Şi-au schimbat, în multe locuri, forma de agregare, dar pericolul rămâne acelaşi.

În  Estul Europei, reţeaua care a făcut posibilă supravieţuirea sistemului comunist este puternică. Dacă ne amintim de reacţia sinistră a acestei reţele (subterane sau la vedere) faţă de Raportul Tismăneanu, dacă citim numai stenogramele Voicu ţi Vântu, înţelegem că echilibrul e precar şi apartenenţa noastră la comunitatea euro-atlantică nu e for granted. America Latină este cucerită în mare măsură de insurgenţa comunistă. În Occident, “dictatura relativismului”, după cum a denumit-o papa Benedict XVI, sapă temeliile civilizaţiei iudeo-creştine în sânul căreia a luat naştere libertatea individuală, economică și politică.

Fără să ştim, suntem actorii şi martorii unui conflict care durează de secole. O formidabilă luptă de idei se desfăşoara în faţa noastră şi de cele mai multe ori nu suntem conştienţi de ea. Această stare de vulnerabilitate trebuie să înceteze, altfel vom cădea victime ale unei înfruntări pe care nu am început-o, dar care ne afectează în mod real, în fiecare moment al vieţii.

De sute de ani, Stânga politică se află în război total cu natura umană, luptând pentru a schimba în mod fundamental societatea şi omul, spre a înlocui lumea “defectă” în care trăim cu una “perfectă” populată de oameni “noi”, în care să nu mai existe diferenţe şi totul să fie de aceeaşi valoare.

În calea ideologilor nu s-a aflat decât Tradiţia. Alcătuită din tot ceea ce ne leagă în mod fericit de strămoşii noştri, susţinută de Adevăr, Bine şi Frumos, ea a fost un obstacol extraordinar în calea „progresului” gândit de intelighenţia de stânga şi atâta vreme cât vechile loialităţi au mai stat în picioare, societatea nouă şi Omul Nou au fost obiective imposibil de îndeplinit. Dar lumea se află într-o continuă schimbare, iar legăturile noastre cu trecutul s-au slăbit de la o generaţie la alta. Încetul cu încetul, ideologiile au câştigat tot mai mulţi aderenţi în rândul elitelor naţionale, iar intelectualitatea a început să se îndoiască de valoarea Tradiţiei şi de respectul pe care trebuie să îl ofere înaintaşilor. Pentru prima dată în istorie, a apărut o societate pentru care trecutul şi strămoşii nu mai constituie un model pentru urmaşi.

În procesul de eliminare a Tradiţiei din spaţiul public, Stânga a uzat de metode dintre cele mai diverse, în funcţie de contextul politic şi social în care acţionat. Când a putut, şi-a aservit aparatul de stat, încercând să distrugă prin forţă orice opoziţie la programele sale de inginerie socială, după cum s-a întâmplat în vremea Revoluţiei Franceze ori a celei bolşevice. Când nu a avut cum să angajeze de partea ei cumplita maşinărie a statului, a înlocuit armele de luptă cu arta şi cultura. Acest război de uzură declanşat de elite împotriva „prejudecăţilor” şi „superstiţiilor” s-a dovedit a fi chiar mai eficient decât campaniile militare şi teroarea politică.

Veşnic nemulţumiţi, intelectualii stângii s-au angajat într-un profund efort cultural de decredibilizare a tuturor forţelor care sprijineau vechea lume. Unii au atacat religia şi moravurile, alţii naţiunea şi toate formele istorice de comunitate. O parte a elitei a sfârşit prin a deifica falsa biologie a rasismului, în timp ce o alta şi-a îndreptat privirile spre sociologia îndoielnică a luptei de clasă, căutând să modifice istoria şi realitatea spre a se potrivi cât mai bine lentilei ideologice.

Dumnezeu a fost detronat de Supraom, omul eliberat de otrava religiei creştine şi a neînsemnatei sale moralităţi, iar forţele Istoriei şi a Progresului s-au năpustit asupra lumii în cămăşi roşii, brune sau negre. În încleştarea mondială a socialismelor şi fascismelor, nobilele idealuri ale comunismului au triumfat, demonstrând pe câmpurile de luptă ale Estului justeţea luptei de clasă. “Duşmanii poporului” au fost hăituţi, închişi şi ucişi, iar ideologia roşie s-a întins în jumătate de lume, din centrul Europei până în îndepartată Indochina.

În acest timp, Occidentul şi-a pregătit propriul sfârşit. Elita liberală şi socialistă a simpatizat mereu cu cauza comunismului sovietic, dar nu şi-a putut aplica decât parţial planurile transformiste. Vestul urma să ajungă progresist pe o altă cale, una lăturalnică. În acest sens, stângiştii occidentali au dezvoltat o nouă filosofie de guvernare, iar statul asistenţial astfel creat şi-a aservit întregi categorii de cetăţeni prin constisitoarele programe sociale puse în aplicare. În licee şi universităţi, ideile Şcolii de la Frankfurt au devenit noua ortodoxie; pas cu pas, relativismul, multiculturalismul şi corectitudinea politică au înlocuit Adevărul, Binele, Frumosul şi dragostea de patrie. Până şi dragostea de natură şi dorinţa de a trăi în pace au fost deturnate de ideologii Stângii, transformându-se în tovarăşi uneltitori în conspiraţia împotriva civilizaţiei: ecologismul şi pacifismul, finanţate de la bun început de Uniunea Sovietică, au servit şi servesc încă interesele altora.

Dar pentru Stânga cea făuritoare de Istorie, evenimentele se desfăşurau cu o viteză mult prea scăzută. Dorindu-şi a grăbi mersul Istoriei, amatorii de utopii terestre au avut o idee fantastică – nu vor mai lupta singuri împotriva Reacţiunii şi a orânduirii sale profund nedrepte! Pentru a obţine victoria împotriva vechii ordini, ideologii au chemat în ajutor alte popoare, cu alte religii şi cu o altă morală.

Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii,
Voi, osândiţi la foame, sus!
Să fiarbă-n inimi răzvrătirea,
Să-nceapă al lumii vechi apus!
(Internaţionala)

Statul-naţiune a fost slăbit din interior de elita trădătoare, iar porţile cetăţii au fost deschise larg pentru a permite năvălirea barbarilor. Faimoasa diversitate a Turnului Babel, anunţată de profeţii Stângii ca fiind inevitabilă, a fost invitată să bată ultimul cui în coşciugul trecutului „primitiv” al Reacţiunii.

Aici a intrat în scenă un alt actor, unul ce a văzut mai multe ierni decât progresista Stângă. În secolul al şaptelea, a apărut, în deşerturile Arabiei, sub atenta diriguire a lui Mahomed, un lider militar cu aură de profet, o ideologie care îşi duce propria luptă pentru subjugarea omenirii. Închinându-se unei zeităţi războinice care dispreţuieşte compasiunea, ideologia totalitară a mahomedanismului are în centrul ei eterna luptă ce opune Dar Al Harb (Casa Războiului, teritoriile locuite de necredincioşi) şi Dar Al Islam (Casa Supunerii, teritoriile locuite de musulmani, adică de „cei care se supun” voinţei lui Allah) şi are ca unic scop reunirea întregului Pământ în interiorul Califatului, entitate politico-religioasă fondată de însuşi Mahomed pe principiile legii coranice, şaria. Cu nimic mai puţin periculos decât comunismul sau naţional-socialismul, islamismul beneficiază atât de naivitatea şi ignoranţa noastră, cât şi de complicitatea pseudo-elitei sinucigaşe şi incompetente ce ne conduce.

Din vremea în care bizantinii au respins pretenţiile arogante ale lui Mahomed (care le cerea, sub ameninţarea războiului, convertirea la mahomedanism), Islamul se află în conflict deschis cu Europa creştină. Oprit de Charles Martel în bătălia de la Poitiers-Tours şi de Jan Sobieţki în faţa porţilor Vienei, islamismul aşteaptă doar momentul prielnic pentru a-şi încheia, odată pentru totdeauna, socotelile cu civilizaţia creştină a Europei. Iar vremea aceea se apropie.

Stângiştii şi-au găsit naşul, chiar dacă nu realizează încă. Alianţa dintre Stânga şi islamişti este una de conjunctură, dar lumea islamică a înţeles ceea ce ideologii nu au putut cuprinde: „o mare civilizaţie nu este cucerită din afară până ce nu se distruge singură din interior” (Will Durant). Bisericile părăsite şi şcolile tot mai goale ale Europei sunt simboluri ale unei civilizaţii muribunde care îşi trăieşte ultimele zile. Undeva, la marginea ei, barbarii pregătesc asaltul.

„Şi de asta ne apărăm.”